Marionete şi păpuşari incognito

Sâmbătă, în timp ce eu stăteam cu Terra în braţe şi (îi) scriam un articol, mama mituia cu buchete de flori personalul librăriilor din Buzău pentru a găsi o carte care figura pe stoc însă nu era şi pe raft. „Lasă, hai acasă că o cauţi degeaba, o iau eu din Bucureşti” o încurajam eu la telefon. Cum este incredibil de optimistă şi perseverentă (dar şi zgârcită cu împărţirea respectivelor gene), a insistat şi...da, a venit cu ea :)

Aşa am citit primul „thriller de dezvoltare personală” din viaţa mea. Se numeşte „Dumnezeu călătoreşte întotdeauna incognito”, dar nu am dat peste nici un zeu, probabil era ascuns prea bine printre rânduri şi a preferat să-mi evite cei câţiva neuroni capabili de gândire critică, rămânând până la sfârşit incognito. Am găsit în schimb sinucigaşi, fantoma unui psihanalist celebru şi un psihiatru…nici nu ştiu cum să-l cataloghez pe acesta, prin urmare mă voi abţine.

Alan Greenmore este un american de 24 de ani stabilit în Paris care lucrează ca agent într-o companie de recrutări cu practici îndoielnice. Când iubita lui îl părăseşte fără nicio explicaţie se hotărăşte să se sinucidă aruncându-se de pe Turnul Eiffel. Exact înainte să-şi ia zborul apare lângă el un individ la vreo 40 şi ceva de ani care se prezintă drept Yves Dubreuil şi îi propune un pact: va avea grijă să-i schimbe viaţa şi să-i împlinească toate dorinţele, cu condiţia ca Alan să facă pe viaţă absolut tot ce îi va spune el. Cum nu avea mare lucru de pierdut, acesta acceptă.

Prima „misiune” este ca timp de o săptămână să treacă în fiecare zi pe la brutărie şi să se răzgândească de 4-5 ori înainte de a cumpăra pâine, adică să-i ceară vânzătoarei un produs, apoi încă unul şi încă unul. Care era scopul? Să înveţe să ceară şi să obţină ceea ce-şi doreşte – înainte, dacă primea o pâine cam prăjită pentru gustul lui, nu îndrăznea să solicite alta. În a doua săptămână e nevoit să se contrazică cu toţi oamenii pe care îi întâlneşte, indiferent de subiect, doar ca să vadă ce se întâmplă. Nu-i este uşor, dar cu timpul observă că nu este nici atât de greu şi începe să-şi comunice punctele de vedere mai des decât înainte, inclusiv în faţa superiorilor de la muncă. Învaţă practic o gamă mai variată de răspunsuri comportamentale la provocările cotidiene la care până atunci reacţiona pe pilot automat. Dubreiul îi explică de altfel sarcinile în termeni care am o vagă bănuială că ţi se par şi ţie destul de cunoscuţi:

„Convingerea mea personală este că viaţa însăşi este o schimbare permanentă, o mişcare continuă. N-ar avea nicio noimă ca tot ce-ţi doreşti să nu fie decât un minimum de status-quo. Doar morţii stau în încremenire...Avem toate motivele nu doar să aşteptăm, ci şi să iniţiem schimbarea, ca să putem evolua într-un sens care să ne fie pe plac”.

„Multă vreme s-a crezut că numărul de neuroni începe să scadă ireversibil până la sfârşitul vieţii. Numai că s-a dovedit foarte recent că putem continua să fim creativi şi când suntem adulţi. Mai exact, procesul ăsta de regenerare poate fi un efect al mai multor factori, printre care…învăţatul.”

„Iar eforturile de care vorbeam trebuie neapărat susţinute în timp. Asta fiindcă mintea noastră e clădită pe felul în care obişnuim să gândim, chiar dacă asta ne provoacă suferinţă. Cel mai important lucru e sa-ţi înveţi mintea cu noi deprinderi. Să reproduci suficient de des gânduri valorizatoare, asociate cu emoţii pozitive, până ce se creează noi legături neuronale, se întăresc, după care ajung să fie dominatoare. Asta însă nu se poate învăţa de pe o zi pe alta.”

„Aş spune că dacă reuşeşti să pătrunzi, fără să judeci, în lumea duşmanului tău, intrând în pielea, în emoţiile şi în modul său de a gândi, dacă reuşeşti să creezi acea calitate umană a relaţiei, atât de rară până la urmă încât probabil n-a mai trăit-o niciodată, va trăi înlăutrul său atât de mult dorinţa de a o păstra vie încât va fi îndeajuns să redevii încetul cu încetul tu însuţi în prezenţa lui, să-ţi exprimi firesc propriile valori, ca să dorească să le cunoască şi el. N-o să fie nevoie să-i ceri să se schimbe, nici să-i ţii lecţii de morală. Va fi îndeajuns să fii tu însuţi, mulţumită relaţiei pe care ai stabilit-o. Îi vei fi dat, inconştient, pofta să se deschidă faţă de tine, faţă de ceea ce te face  pe tine diferit, să accepte să se lase măcar un pic influenţat să evolueze în ceea ce priveşte convingerile lui, să se schimbe”.

Alan se schimbă, într-adevăr, am putea spune chiar că evoluează, dar nu datorită acelei „calităţi umane” a relaţiei cu Yves, pentru că acesta păstrează un mister total în jurul identităţii şi motivelor sale (Alan îi face la un moment dat o descriere, iar el recunoaşte, dar nu în faţa lui, ci către altcineva, că „are dreptate”). Se schimbă datorită tehnicilor şi expunerii treptate la care este supus.

Să-ţi mai dau un exemplu de misiune: Alan trebuie să îl determine pe şeful său să rostească, în timpul unei discuţii, cuvântul „marionetă”. Ai idee de ce?

Încă una, ce nu te va surprinde: să noteze la sfârşitul fiecărei zile 3 lucruri de care se simte mândru.

Teoria auto-eficienţei funcţionează şi ea, iar Alan va prelua conducerea companiei, hotărât să aplice nişte politici mai umane şi mai pline de sens, chiar dacă nu neapărat mai profitabile.

Cine este totuşi Yves Dubreuil şi ce vrea de la Alan Greenmore? Ei bine, Yves nici măcar nu este Yves ci…Igor Dubrovsky, un fost psihiatru care şi-a schimbat numele de ani buni şi care nu mai practică oficial de când i s-a pus în cârcă sinuciderea unui fost pacient şi abia a scăpat de un proces. Nu era vinovat ce-i drept. Îi înscenase tărăşenia asta nimeni altul decât…Lacan, ofticat că Igor studiase prin Statele Unite tehnici moderne de psihoterapie şi rezolva în patru şedinţe probleme ale clienţilor pe care el, în buna tradiţie psihanalitică din Franţa anilor 70 (dar nu numai hihi), abia dacă la aborda tangenţial după ani întregi de întins oamenii pe canapele.

Ce vrea de la Alan? Nu-ţi spun! Sâc! Afli singur dacă citeşti cartea! Cert e că Alan intră fraudulos în casa lui, îi fură carnetul şi află de acolo că…era urmărit de Yves/ Igor şi complicii lui încă înainte de prima întâlnire de pe turnul Eiffel! De fapt, ajunsese în turn tocmai datorită intervenţiei lui, dar asta va şti mai târziu. Se sperie, normal, cum naiba să nu se sperie? Dar nu rupe înţelegerea din cauza acelui pact în virtutea căruia Igor îl salvase de la sinucidere, iar el acceptase să facă tot ce i se spune, altfel cică urma să moară. La finalul cărţii află şi motivul…dar din unele puncte de vedere este prea târziu.

Când o să citeşti şi tu cu sufletul la gură peripeţiile lui Alan din thriller-ul de auto-cunoaştere probabil că vei admira din când în când metodele eficiente şi ingenioase prin care acesta se dezvoltă, graţie magistralei orchestraţii a lui Igor. Dacă însă ţi-a plăcut vreodată Carl Rogers s-ar putea să fii şi un pic nostalgic…din toate aceste aventuri lipseşte transparenţa şi încă ceva…dimensiunea aia a relaţiilor…ce era? nu mai ştiu despre ce vorbeam, nici Rogers nu vrea să-mi şoptească, momentan e prins într-o şedinţă de terapie de grup centrată pe strigoi.