Dacă eşti abonat la diverse reviste de specialitate sau pur şi simplu la
câteva pagini Facebook ce popularizează articolele ştiinţifice probabil ai
văzut de curând discuţia referitoare la miturile despre educaţie ce rămân
pervazive în mentalul profesorilor de pretutindeni. De exemplu:
1. În jur de 70% dintre pedagogi
cred că oamenii au o emisferă cerebrală dominantă.
2. 90% sunt convinşi că profesorul
ar trebui să-şi adapteze stilul de predare la modalitatea preferată de învăţare
a elevului – de ex. auditivă, vizuală sau kinestezică.
3. Încă se mai crede că folosim doar
10% din creier.
4. Un sfert din profesori cred că
dacă nu bei minim 6-8 pahare de apă pe zi creierul tău se micşorează.
Să-ţi mai spun? Stai aşa să trag o duşcă, poate-mi mai creşte un lob. De
fapt ia citeşte tu încă trei uite de-aici. Să nu crezi însă că sunt doar şapte.
Cu puţin efort şi tu identifici altele, mai ales dacă mai ţii minte articolul
despre miturile celor mai bune metode de predare şi învăţare. Cât despre
neuromituri…Christian Jarret a realizat o colecţie impresionantă de credinţe
bazate pe ignorarea, dar mai ales pe înţelegerea superficială şi defectuoasă a
conceptelor din neuroştiinţă. Poate vrei să-ţi faci un cadou de Moş Nicolae…e
devreme, dar nu strică să-i scrii din timp o scrisoare, îţi dai seama câte
cumpărături are de făcut?
Cred că şi tu ţi-ai dori ca profesorii cărora le încredinţezi copilul, pe
lângă cunoaşterea materiei pe care o predau, să aibă şi ceva cunoştinţe despre
procesul de învăţare şi eficienţa metodelor pe care le folosesc. În
Statele-Unite a demarat testarea a şase strategii ce par, conform multor
studii, să funcţioneze, dar ale căror efecte au fost până acum prea puţin
verificate în sala de clasă, unul
dintre mediile cele mai propice aplicării lor susţinute.
Sinceră să fiu, multe dintre miturile profesorilor mi se par chiar
nevinovate! Nu de alta, dar am un termen de comparaţie aş spune de cel puţin 10
ori mai îngrijorător, nu ştiu dacă prin efecte dar sigur prin magnitudinea
ignoranţei: miturile psihoterapeuţilor.
Relaţia terapeutică pare a fi factorul cel mai important în succesul unei
terapii. Aş spune că este o condiţie
necesară, fără de care aproape că nu are sens să mergem mai departe. Ideea
de a o transforma însă într-o condiţie
suficientă este însă ea însăşi un mit sau o modalitate de (self) deception.
Dacă aş merge la terapie m-aş aştepta ca terapeutul meu, pe lângă capacitatea
de a intra în relaţie cu mine şi de a mă asculta cu empatie şi fără să mă
judece, să posede şi cunoştinţele fundamentale despre ce se ştie la ora actuală
despre cum funcţionează mintea. Prin urmare, să nu aud în timpul şedinţelor
afirmaţii cum ar fi:
Soţul dumneavoastră are un complex
oedipian nerezolvat.
În urma analizei desenului arborelui
reiese că fiul dumneavoastră are o întârziere în dezvoltare, plus tendinţe
depresive.
Oscilaţiile nivelului de prolactină
indică o ambiguitate la nivel de asumare a maternităţii.
Tulburările de anxietate de care
suferă mai mulţi membri ai familiei tale au la origine un secret
transgeneraţional pe care ar fi bine să-l descoperiţi.
Problemele cu stomacul sunt cauzate
de o metabolizare defectuoasă a emoţiilor.
Visul pe care l-aţi avut noaptea
trecută trebuie interpretat pentru a desluşi mesajele din inconştient. Vă ajut
eu imediat!
Îmi dau seama imediat când oamenii
mint pentru că am citit mult despre limbajul corporal.
Mă opresc aici pentru că simt cum îmi ies din pepeni…la ce fel de pepeni te gândeşti? ăia care menţin
emoţiile negative în subconştient!
Mi-aş dori aşadar ca psihologii
(!!!) specializaţi în terapie să aibă deci cunoştinţe reale de…psihologie! Mă refer, bineînţeles, la psihologia actuală
şi, dacă nu cer prea mult, la psihologia bazată pe dovezi. Aş vrea măcar să ştie dacă în prezent există sau nu dovezi
pentru teoriile care le sunt atât de dragi. Atenţie! Nu spun nici măcar eu că
dacă pentru ceva nu există încă dovezi înseamnă automat că respectivul fenomen
nu există, dar poate ar fi onest să nu ne bazăm întregul proces terapeutic pe
nişte mecanisme prezentate drept sigure, indubitabile, chiar evidente. Ca să nu
mai zic că uneori există dovezi că
teoriile respective sunt false, însă ele sunt fie necunoscute, fie respinse din
start.
Relaţia terapeutică se bazează şi pe interes,
curiozitate şi deschidere. Îmi doresc ca terapeutul să fie curios referitor la ce
mi se întâmplă, interesat de gândurile şi emoţiile mele şi deschis la cât mai
multe ipoteze de lucru. Cred însă că aceste calităţi, dacă se regăsesc în
relaţia pe care o stabileşte cu mine, nu pot lipsi nici din modul lui de raportare
la domeniul de studiu în care aspiră la statutul de profesionist. Cum să fiu
sigură că e interesat de ceea ce-mi
trece mie prin cap când constat că nu se sinchiseşte absolut deloc de
psihologia cognitivă? Ce curiozitate să-i
atribui cu privire la experienţele mele dacă observ că de când l-a citit pe
Jung nu a fost curios să afle şi alte perspective asupra inconştientului? Cum
să-l percep drept deschis când nu-şi
pune la îndoială credinţele, nu este conştient de limitele teoriei sale şi a
rămas fixat în nişte grile interpretative ce-mi distorsionează trăirile şi prin
care mă direcţionează spre găsirea de legături fanteziste…chipurile fără a
interveni el direct.
Ţi se pare de exemplu că în acest dialog clientul a
„descoperit” singur nişte conexiuni sau i-au fost induse?
- Deci aveţi prolactina fluctuantă,
când prea multă când prea puţină. Este hormonul maternităţii (Pauză cu
tâlc) Mi-aduc aminte când mi-aţi spus că
ezitaţi să aveţi încă un copil. Mai ştiţi?
- Da,da…ah! înţeleg acum rezultatul
acestor analize! Am avut un insight!
Clienţii au încredere în expertiza terapeuţilor (aşteptare firească!) şi
sunt adesea neavizaţi, poate şi un pic vulnerabili şi dornici de sens, de
explicaţii, de a înţelege ceea ce li se întâmplă. Unii ar putea spune chiar că
o explicaţie oarecare tot e mai bună decât nimic dacă asta îi ajută pe ei să-şi
scrie o poveste mai coerentă. Mă îndoiesc! Eşti un terapeut iresponsabil şi lipsit de etică dacă explicaţiile pe care le
oferi drept fapte sunt nişte speculaţii ieftine depăşite sau nesusţinute de mai
nimic în literatura de specialitate. Sigur, ca să fii conştient de asta ar fi
nevoie să fii într-adevăr interesat, curios şi deschis. Să ai o anumită rezervă critică şi o îndoială sănătoasă faţă de ceea ce
crezi că cunoşti, chiar şi faţă de ceea ce citeşti.
Apropo de lecturi…mi-ar plăcea să fie şi ele variate, ceea ce înseamnă că
aş aprecia foarte mult să ştiu că ţi-au trecut prin mână şi, mai ales, prin
creier, cărţi scrise din mai multe perspective. M-aş bucura să-i fi citit pe
Jung şi Freud, doar că aş spera că nu te-ai oprit la ei cu lectura şi că ai
putea să-mi spui atât ce consideri valoros cât şi ce consideri lipsit de
importanţă sau îndoielnic în operele lor (da, aş fi suspicioasă şi dacă ai
respinge toate ideile lor de-a valma). Iar dacă printr-o minune aflu că-ţi place şi
literatura bună, pentru mine ar fi un indiciu că eşti pasionat de explorarea unor experienţe subiective complexe care, din motive obiective, reies mai puţin
din cercetările ştiinţifice cantitative. Pe de altă parte, dacă nu ai timp să
citeşti decât într-un domeniu limitat, aş prefera ca acesta să fie totuşi
psihologia ştiinţifică din prezent şi nu psihanaliza sau terapia
transgeneraţională.
Ca să vezi ce clientă „dificilă” aş fi, o să-ţi mai spun o aşteptare: mi-aş
dori ca lecturile tale să rămână pe timpul şedinţelor undeva în backgound şi să
fii atent la ceea se întâmplă efectiv în cabinet. Poate că tehnicile pe care
le-ai învăţat nu vor fi eficiente în cazul meu sau ele nu sunt adecvate în
orice context. Mă refer acum inclusiv la cele pentru care există dovezi cum că
ar fi eficace. Din nou, discriminarea
este esenţială. Dacă mă vezi tristă, uneori poate că funcţionează să mă înveţi
mici trucuri cum ar fi cele derivate din embodied
cognition şi celebrul creion ţinut între dinţi pentru a zâmbi şi a te
înveseli. Alteori însă ar fi mai constructiv să discutăm despre „obligaţia de a
fi fericit” ce s-a cam împământenit în mentalul colectiv (american şi nu numai)
şi despre avantajul dezvoltării unei toleranţe
crescute la „disconfortul” produs de emoţiile
negative. Putem privi lucrurile dintr-o viziune mai largă decât cea oferită
doar de psihologia pozitivă, doar de
psihologia existenţialistă, doar de psihologia motivaţiei, doar de psihologia
cognitiv-comportamentală sau doar de filozofie. Am putea, de ce nu, să le
integrăm cumva?
Mi-ar plăcea să aud că există clienţi care îşi întreabă terapeuţii lucruri
precum:
Ce dovezi există în sprijinul
acestui complex oedipian?
Înainte de începe să-mi notez visele
în fiecare dimineaţă, aţi putea să-mi spuneţi ce se cunoaşte în prezent despre
semnificaţia lor? Şi dacă tot nu există dovezi că ar transmite nu ştiu ce
mesaje relevante, nu aţi vrea mai bine să vorbim despre visuri, despre
aspiraţiile şi planurile mele de viitor, la care mă gândesc atunci când sunt
treaz?
Pe ce vă bazaţi când folosiţi încă
teste proiective în evaluarea şi diagnosticul clinic? De ce presupuneţi o
întârziere în dezvoltarea copilului meu în funcţie de cum a realizat desenul
persoanei? (Şi cu atât mai bine
dacă ar primi un răspuns informat, chiar dacă acesta ar fi: „cunosc validitatea
redusă a testelor proiective, dar iau în calcul şi un studiu recent, publicat
acum câteva luni, care atestă corelaţia între factorul
g şi abilităţile de desen la copii, folosindu-se ca instrument tocmai
testul desenului persoanei)
S-a demonstrat ştiinţific faptul că
traumele sunt transmise transgeneraţional? (Un răspuns informat şi onest ar fi: Nu, sunt chiar mai multe dovezi
împotrivă, cu toate astea există şi unele studii ce sugerează că nu e imposibil
…studii realizate însă pe şoareci şi pe viermi :D).
Înainte de a pleca să-mi interoghez
bunicii şi mătuşele despre aşa-zisele secrete din tinereţe îmi puteţi spune pe
ce se bazează această teorie şi cu ce m-ar ajuta? Dar despre falsele amintiri
de acum 60 de ani ce credeţi? Şi în definitiv dumneavoastră nu aveţi nici un
secret? V-ar plăcea să vă viziteze un nepot zăpăcit de terapie care vă somează
să-i spuneţi tot ca să înţeleagă el de ce are probleme cu somnul în ultimul
timp?
Cred că ştii cum va fi etichetat un asemenea client. REZISTENT! Adică fuge de „auto-cunoaştere” şi apelează la mecanisme
de apărare pentru a nu-şi explora vulnerabilităţile psihologice evidenţiate de
un terapeut experimentat care visează
mecanismele psihologice, le recunoaşte în jumătate de oră de terapie şi nu dă
doi bani pe dovezi, dar primeşte o căruţă de bani pentru interpretări.
PS: rezistenţa clientului este mitul nr. 5 din articolul prezentat mai sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu