joi, 20 noiembrie 2014

Going Dutch

Dacă tot a ieşit un preşedinte neamţ poate vin şi Rammstein mai des pe aici. Reproduc fără ruşine status-ul Facebook al unui prieten, deşi nu i-am cerut acordul (sper că după această mărturisire nu mă voi trezi că mă blochează toţi cunoscuţii, ca măsură de precauţie). 

Îmi place ideea! Ascult şi eu din când în când formaţia germană, în funcţie de salturile (cuantice?) ale dispoziţiei mele, fluctuaţii de care nu mă tratez pentru că…le găsesc (de cele mai multe ori) interesante, doar e plăcut să ai parte zilnic de surprize, nu?

Cum să-l conving deci pe domnul preşedinte să-şi sărbătorească numirea printr-un concert gratuit în Piaţa Constituţiei, cu Rammstein cap de afiş? (Sau măcar Lacrimosa - îi ofer opţiuni, respectându-i autonomia). Ştiu! Ar fi bine să-i vorbesc pe limba lui! Mă apuc de germană! Şi, pentru că dacă vrei să convingi pe cineva e indicat să te adresezi părţii sale emoţionale, voi studia mai întâi vocabularul sentimental (pe tine de exemplu nu te emoţionează mai tare să auzi te iubesc decât I love you?) Vrei să învăţăm împreună? Astăzi îţi propun deci trei cuvinte şi câteva emoţii.

Pe primul probabil îl cunoşti. Schadenfreude. Intraductibil în română. Descrie satisfacţia pe care o simţi când cineva dă de necaz. Când te bucuri de răul altuia. Cum, tu nu? Nici măcar când i-ai văzut faţa lui Ponta când şi-a anunţat înfrângerea? Nici acum nu jubilezi puţin văzând îngrijorarea parlamentarilor ameninţaţi cu ridicarea imunităţii? Ce spui, e legitimă bucuria ta? Nu te contrazic deloc, dar de ce simţi nevoia să te aperi? Am zis eu că schadenfreude asta e ceva negativ? E o emoţie pe care nu-ţi doreşti de regulă să o simţi pentru că nu se potriveşte cu imaginea pe care o ai despre tine. Tu nu eşti genul de persoană care se bucură de necazurile celor din jur! Decât, fireşte, când acestea sunt bine meritate! Cazurile de mai sus reprezintă un anumit tip de schadenfreude, cea pe care de obicei o admiţi fără să te simţi vinovat, pentru că ţi se pare firesc să fii încântat când cineva care a făcut rău nu scapă nepedepsit. Este un fel de restaurare a justiţiei şi ar fi fost chiar nedrept, te gândeşti tu, ca respectivul sau respectivii să nu suporte nicio consecinţă. Aşa-i că ţi-ar plăcea să-i vezi pe toţi baronii din politică la pârnaie, după ce le-au fost confiscate averile? Schadenfreude!

Bucuria de răul (meritat) al altuia este şi mai puternică atunci când un simţi că un ipocrit a fost demascat. Ipocrizia îţi stârneşte o indignare viscerală, aşa că mă îndoiesc că te-a convins articolul meu mai vechi în care am încercat să-ţi arăt că ea poate fi înţeleasă şi privită cu compasiune, pentru că, într-o măsură mai mare sau mai mică, toţi suntem nişte ipocriţi, adică facem concesii între gratificări imediate şi câştiguri pe termen lung, iar uneori mai cădem în ispită, mai călcăm în străchini şi nu ne ridicăm la nivelul standardelor morale pe care de altfel le susţinem sus şi tare. Ştii vorba aia…fă ce zice popa, nu ce face! Cert este însă că nu-ţi plac oamenii ipocriţi, care una spun şi alta fac. Te simţi dezamăgit, înşelat sau fraierit, îţi pierzi încrederea şi te bucuri când adevărul iese la iveală. Într-un experiment (apropo, s-a scris o carte întreagă despre schadenfreude), nişte studenţi au citit un interviu cu un tânăr care declara fie că este un membru activ al unei organizaţii ce condamnă plagiatul academic (nu e nicio aluzie, da?), fie al unui club sportiv. Mai târziu au primit continuarea poveştii: o parte au aflat că protagonistul a fost amendat pentru furt, alţii că a fost amendat pentru…plagiat! Apoi toţi au fost întrebaţi ce cred despre tânăr, cum li se pare fapta lui, ce părere au despre sancţiune şi ce sentimente le-a trezit povestea. Cum era de aşteptat, subiecţii s-au bucurat că individul şi-a primit pedeapsa, iar shadenfreude a fost resimţită cel mai intens de cei care citiseră că personajul era membru al asociaţiei împotriva plagiatului şi a fost prins chiar în delict de plagiat. Plagiatul şi furtul sunt cel puţin echivalente din punct de vedere moral, deci nu a fost vorba că una din fapte ar fi fost mai gravă decât cealaltă. De asemenea, ambele pedepse erau la fel de meritate. Singura variabilă ce explică aşadar intensitatea mai mare a bucuriei participanţilor pentru necazul în care a intrat studentul ce a comis fapta pe care o condamna este percepţia ipocriziei.

Schadenfreude mai este frecventă şi acceptabilă social în competiţii sau întreceri de diferite feluri, de exemplu sportive. Sunt acele jocuri de sumă nulă, în care dacă adversarul pierde sau greşeşte nu poţi decât să te bucuri, pentru că tu câştigi. Tu personal sau, în cazul suporterilor, echipa preferată. Imaginează-ţi că România joacă cu Brazilia în finala Campionatului Mondial şi Fernandinho dă un autogol! Eşti în extaz? Te cred, de-aia nu mai poţi tu, de ruşinea şi agonia jucătorului brazilian! Acum revino la realitate şi roagă-te măcar să se califice România la următorul campionat! Te-ai pleoştit? Îmi pare rău…sau bine?


Am început cu nişte exemple benigne, mai uşor de acceptat! Dar nu sunt singurele situaţii în care suferinţa cuiva te binedispune. Şi, pentru că nu ne place ipocrizia, hai să le explorăm şi pe ele!

Într-un episod din The Simpsons, Homer povesteşte la cină cât de fericit a fost să vadă ce prost merge afacerea vecinului său, moment în care Lisa, deşteapta de fii-sa, îl întrerupe pentru a-l învăţa puţină germană:

https://www.youtube.com/watch?v=O74hxLjy1L8

Schadenfreude apare adesea în contextul comparaţiei sociale. Oamenii sunt în competiţie pentru resurse, oportunităţi de împerechere şi, implicit, pentru statut. Vrei să ai o poziţie cât mai înaltă în grupul din care faci parte. Asta îţi oferă şanse mai mari de a supravieţui şi de a te reproduce, de a-ţi uni genele cu cele ale unei partenere sănătoase şi atrăgătoare aşa încât progeniturile să aibă şi ele nişte avantaje competitive. Lăsând explicaţiile evoluţioniste la o parte, îţi doreşti şi să fii cât mai bun în diverse domenii de activitate, să ai succes, poate şi nişte bani, case, maşini. Deşi teoretic îţi poţi evalua abilităţile în raport cu progresele înregistrate de tine în timp (să fii mai bun astăzi decât ieri), practic te raportezi şi la nişte criterii exterioare.



Dacă eşti student, vrei să ştii pe unde se situează notele tale în raport cu cele ale colegilor. Un zece este mai valoros când eşti singurul din serie care l-a obţinut decât atunci când 90% din note au fost maxime. Imaginează-ţi că eşti în sesiune şi ai ieşit de la un examen oral (al lui Zlate? nu l-am prins, doar am auzit bârfe). Ai picat! Intră următorul coleg. Iese cu o mutră lungă…a picat şi el! Mă îndoiesc că o să sari în sus de bucurie, nu ai face aşa ceva, dar în secret probabil te bucuri. Cu cât pică mai mulţi, cu atât eşecul tău pare mai acceptabil, mai puţin grav şi mai inofensiv pentru statut. În schimb, dacă ai luat zece, iar următorul a picat, vei simţi mai degrabă compasiune. Dar dacă tu ai luat 10 şi celălalt 9, în condiţiile în care ştii că îşi dorea 10 şi sunteţi amândoi printre cei mai buni studenţi din serie? Un pic de shadenfreude din nou?

Atunci când stima ta de sine a suferit o lovitură eşti şi mai predispus să experimentezi schadenfreude. De ce? Ca să te simţi mai bine, normal! Recurgi atunci la comparaţia socială descendentă: se putea şi mai rău, cineva a luat notă şi mai mică, colegul de la muncă a fost sancţionat şi mai sever, pe tine te-a părăsit soţia, dar măcar nu te-a jumulit şi de bani, cum a păţit amicul tău. Necazul altora este o compensaţie simbolică şi-ţi pune nişte balsam pe rană, în timp ce succesul lor în acele momente (comparaţia socială ascendentă) ar fi un fel de sare sau de oţet. O modalitate facilă de a-ţi recupera stima de sine este deci comparaţia descendentă cu cei care sunt în rahat până-n gât, în timp ce ţie-ţi ajunge doar până la piept. Iar priveliştea lor te bucură, chiar dacă sentimentele sunt amestecate şi în acelaşi timp ai, poate, şi ceva empatie, compasiune sau părere de rău.

Mergem şi mai departe! Chiar dacă tu nu ai suferit nicio lovitură, tot este posibil să te bucuri un pic când altcineva a încurcat-o, în special când este vorba de o persoană pe care o invidiai. Invidia, botezată sourgrapes de Lisa Simpson, este o altă emoţie aproape tabu. Doare să o recunoşti, pentru că astfel ai admite şi anumite sentimente de inferioritate pe care le simţi în raport cu altcineva care are ceva în plus faţă de tine. Nu orice, ci ceva ce ţi-ai dori să ai şi tu. O calitate sau un bun material relevant pentru imaginea ta despre tine. Nu-l vei invidia pe colegul tău pentru noua maşină dacă pe tine nu te interesează autoturismele. În schimb vei simţi ceva invidie dacă ţii foarte mult la hainele de firmă şi el îşi permite să-şi cumpere un costum Armani, iar tu nu. I s-au rupt pantalonii cei noi şi scumpi, ăia pentru care îl invidiai? Cumva abia poţi să te abţii să nu zâmbeşti? De asemenea, cu cât te percepi mai asemănător cu cineva, cu atât cresc şansele să îl invidiezi când te întrece într-un domeniu. Dacă la sfârşitul facultăţii tu şi Gică aveaţi şanse egale să vă găsiţi un job bun (aţi terminat amândoi cu 9.50) iar acum el este director general, iar tu doar şef de departament nu prea eşti încântat să-l auzi cum vorbeşte despre ascensiunea sa profesională. Peste un an, dacă afli că a fost înlocuit de la conducere şi acum are o simplă funcţie administrativă, undeva acolo te vei bucura. Schadenfreude este determinată aşadar şi de invidie, sau cel puţin aşa indică mai multe studii, unele dintre ele identificând şi mecanismele neurale implicate (amygdala, cortexul anterior cingulat – se aprinde şi în social pain- , striatumul ventral – cel care se activează şi în cazul „pedepselor altruiste ”- şi cortexul orbitofrontal).

Spuneam că invidia este o emoţie tabu, pe care nu-ţi vine să o recunoşti, pe de o parte din cauza disconfortului cauzat de sentimentele de inferioritate asociate cu ea, pe de altă parte pentru că societatea (ipocrită?) nu-i vede cu ochi buni pe invidioşi. Iarba este mai verde de cealaltă parte a gardului, dar să nu cumva să râvneşti la ea! Nici zeii nu tolerează invidia. Să-ţi aduc aminte o poruncă din Biblie?

Thou shall not covet thy neighbor’s house, thou shall not covet thy neighbor’s wife, nor his manservant, nor his maidservant, nor his ox, nor his ass, nor any thing that is thy neighbor’s.

Ce vrea să spună Doamne Doamne cu acel ass? Să nu râvneşti la fundul apetisant al vecinei sau vecinului? Păi şi eu care credeam că ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place! Aaa…mi-a picat fisa! Ass înseamnă şi măgar! Cred că la asta se referă pasajul, nu la fesele alea cărnoase în care ţi-a rămas înfiptă…privirea. Nu-i nimic, şi Tim Minchin a exploatat această polisemie într-un cântec pe care te invit să-l ascultăm împreună ca să mai detensionăm atmosfera în timp ce poftim la măgarii vecinilor şi vecinelor:




După tot ce ai citit până acum, ai spune că invidia şi schadenfreude sunt nişte emoţii periculoase, dăunătoare şi condamnabile? Sper că nu, mai ales dacă îţi aminteşti că emoţiile nu sunt condamnabile în sine, adică e stupid să judeci pe cineva pentru ceea ce simte (şi nu se poate împiedica să simtă), ceea ce nu înseamnă că nu poţi aprecia comportamentele rezultante drept periculoase sau dăunătoare. Se mai întâmplă să jubilezi când florile vecinului nu au crescut la fel de frumoase precum ale tale, dar o să te abţii să te furişezi noaptea la el în curte  şi să le calci puţin ca să le grăbeşti sfârşitul. 

Mai cred că consecinţele acestor emoţii devin problematice tocmai când încerci să negi că simţi invidie sau schadenfreude, pentru că atunci vei apela inconştient la alte tertipuri pentru a-ţi explica necazul celuilalt şi indiferenţa ta. Multe dintre biasurile şi erorile cognitive s-ar putea să aibă la bază şi nişte raţionalizări provenite din indisponibilitatea de a-ţi accepta unele emoţii sau de a renunţa la anumite credinţe despre sine. Iluziile pozitive din sfera self-enhacement nu indică ele oare dorinţa ca realitatea să fie alta decât este în prezent şi reticenţa de a te confrunta cu limitele tale sau de a te iubi necondiţionat? Negarea invidiei şi a schadenfreudei te predispune la eroarea fundamentală de atribuire („normal că fostul meu coleg e şomer acum, era leneş de felul lui), iluzia unei lumi drepte şi învinovăţirea victimei (a primit ce-a meritat, i s-a dat o lecţie) şi chiar la escaladarea ostilităţii sau la comportamente agresive, pe care le percepi drept legitime. Construieşti un întreg eşafodaj „raţional” care să-ţi justifice şi legitimeze atitudinea răuvoitoare faţă de cineva a cărui suferinţă îţi produce plăcere (ai motive serioase!). Dacă însă eşti onest şi conştient de emoţiile din spate şi nu te lupţi prea tare cu ele vei constata că ele şi dispar mai uşor, sunt mai puţin intense şi nu îţi orbesc judecata. Biasurile cognitive se reduc pentru că nu îşi mai au rostul. Nu mai ai de ce să-l vezi ce celălalt drept Dracu în persoană ca să nu te simţi vinovat că te bucuri puţin când i s-a îmbolnăvit măgarul ăla plin de muşchi. Recunoaşterea emoţiei este eliberatoare şi benefică. Schadenfreude vine şi trece, iar după ea (uneori şi simultan) apare şi compasiunea.

Am promis trei cuvinte din germană, ştiu. Al doilea este glückschmerz. Este tot o emoţie intraductibilă şi mă gândesc că lipsa de echivalente în mai multe limbi spune şi ea ceva despre tentativele (le-aş numi nevrotice) de a nega sentimentele care nu sunt confortabile sau flatante pentru cel care le experimentează. Glückschmerz se aseamănă cu schadenfreude, fiind în acelaşi şi opusul ei. Poţi ghici la ce se referă?

Al treilea este sehnsucht. Nu are legătură cu primele două. Dar cu ce? Ei, cum cu ce? cu emoţiile greu de tradus din germană (Germans have a word for everyything, l-ai auzit pe Homer Simpson). Nu-ţi dau detalii, nu te opreşte nimic să cauţi singur, vei găsi chiar şi cercetări ştiinţifice care conceptualizează sehnsucht-ul. Poate îţi imaginezi acum că năzuinţa mea secretă este să te frustrez intenţionat şi să mă bucur de asta. Şi dacă mă bucur, ce? Nu ai şi tu ceva mudita pe stoc? Te poţi bucura pur şi simplu când eu mă bucur, chit că ar insemna, prin ricoşeu, un fel de schadenfreude simţit de tine la adresa ta!

Pentru că am început cu Rammstein, închei tot cu ei, poate mai învăţ nişte cuvinte noi:


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu