Dacă tot a ieşit un preşedinte neamţ
poate vin şi Rammstein mai des pe aici. Reproduc fără ruşine status-ul Facebook al unui prieten, deşi nu
i-am cerut acordul (sper că după această mărturisire nu mă voi trezi că mă
blochează toţi cunoscuţii, ca măsură de precauţie).
Îmi place ideea! Ascult şi
eu din când în când formaţia germană, în funcţie de salturile (cuantice?) ale
dispoziţiei mele, fluctuaţii de care nu mă tratez pentru că…le găsesc (de cele
mai multe ori) interesante, doar e plăcut să ai parte zilnic de surprize, nu?
Cum să-l conving deci pe domnul preşedinte să-şi sărbătorească numirea
printr-un concert gratuit în Piaţa Constituţiei, cu Rammstein cap de afiş? (Sau
măcar Lacrimosa - îi ofer opţiuni, respectându-i autonomia). Ştiu! Ar fi
bine să-i vorbesc pe limba lui! Mă apuc de germană! Şi, pentru că dacă vrei să
convingi pe cineva e indicat să te adresezi părţii sale emoţionale, voi studia
mai întâi vocabularul sentimental (pe tine de exemplu nu te emoţionează mai
tare să auzi te iubesc decât I love you?) Vrei să învăţăm împreună? Astăzi
îţi propun deci trei cuvinte şi câteva emoţii.
Pe primul probabil îl cunoşti. Schadenfreude. Intraductibil în
română. Descrie satisfacţia pe care o simţi când cineva dă de necaz. Când te bucuri de răul altuia. Cum, tu nu?
Nici măcar când i-ai văzut faţa lui Ponta când şi-a anunţat înfrângerea? Nici
acum nu jubilezi puţin văzând îngrijorarea parlamentarilor ameninţaţi cu
ridicarea imunităţii? Ce spui, e legitimă bucuria ta? Nu te contrazic deloc,
dar de ce simţi nevoia să te aperi? Am zis eu că schadenfreude asta e ceva negativ? E o emoţie pe care nu-ţi doreşti
de regulă să o simţi pentru că nu se potriveşte cu imaginea pe care o ai despre
tine. Tu nu eşti genul de persoană care se bucură de necazurile celor din jur!
Decât, fireşte, când acestea sunt bine
meritate! Cazurile de mai sus reprezintă un anumit tip de schadenfreude,
cea pe care de obicei o admiţi fără să te
simţi vinovat, pentru că ţi se pare firesc să fii încântat când cineva care
a făcut rău nu scapă nepedepsit. Este un fel de restaurare a justiţiei şi ar fi fost chiar nedrept,
te gândeşti tu, ca respectivul sau respectivii să nu suporte nicio consecinţă. Aşa-i
că ţi-ar plăcea să-i vezi pe toţi baronii din politică la pârnaie, după ce
le-au fost confiscate averile? Schadenfreude!
Bucuria de răul (meritat) al altuia este şi mai puternică atunci când un simţi
că un ipocrit a fost demascat.
Ipocrizia îţi stârneşte o indignare viscerală, aşa că mă îndoiesc că te-a
convins articolul meu mai vechi în care am încercat să-ţi arăt că ea poate fi
înţeleasă şi privită cu compasiune, pentru că, într-o măsură mai mare sau mai
mică, toţi suntem nişte ipocriţi, adică facem concesii între gratificări
imediate şi câştiguri pe termen lung, iar uneori mai cădem în ispită, mai
călcăm în străchini şi nu ne ridicăm la nivelul standardelor morale pe care de
altfel le susţinem sus şi tare. Ştii vorba aia…fă ce zice popa, nu ce face! Cert este însă că nu-ţi plac oamenii
ipocriţi, care una spun şi alta fac. Te simţi dezamăgit, înşelat sau fraierit,
îţi pierzi încrederea şi te bucuri când adevărul iese la iveală. Într-un experiment (apropo, s-a scris o carte întreagă despre schadenfreude), nişte
studenţi au citit un interviu cu un tânăr care declara fie că este un membru
activ al unei organizaţii ce condamnă plagiatul academic (nu e nicio aluzie,
da?), fie al unui club sportiv. Mai târziu au primit continuarea
poveştii: o parte au aflat că protagonistul a fost amendat pentru furt, alţii că a
fost amendat pentru…plagiat! Apoi toţi au fost întrebaţi ce cred despre tânăr,
cum li se pare fapta lui, ce părere au despre sancţiune şi ce sentimente le-a
trezit povestea. Cum era de aşteptat, subiecţii s-au bucurat că individul şi-a
primit pedeapsa, iar shadenfreude a fost resimţită cel mai intens de cei care
citiseră că personajul era membru al asociaţiei împotriva plagiatului şi a fost
prins chiar în delict de plagiat. Plagiatul şi furtul sunt cel puţin
echivalente din punct de vedere moral, deci nu a fost vorba că una din fapte ar
fi fost mai gravă decât cealaltă. De asemenea, ambele pedepse erau la fel de
meritate. Singura variabilă ce explică aşadar intensitatea mai mare a bucuriei
participanţilor pentru necazul în care a intrat studentul ce a comis fapta pe care o condamna este percepţia
ipocriziei.
Schadenfreude mai este frecventă şi acceptabilă social
în competiţii sau întreceri de
diferite feluri, de exemplu sportive.
Sunt acele jocuri de sumă nulă, în care dacă adversarul pierde sau greşeşte nu
poţi decât să te bucuri, pentru că tu câştigi. Tu personal sau, în cazul
suporterilor, echipa preferată. Imaginează-ţi că România joacă cu Brazilia în
finala Campionatului Mondial şi Fernandinho dă un autogol! Eşti în extaz? Te
cred, de-aia nu mai poţi tu, de ruşinea şi agonia jucătorului brazilian! Acum
revino la realitate şi roagă-te măcar să se califice România la următorul
campionat! Te-ai pleoştit? Îmi pare rău…sau bine?
Am început cu nişte exemple benigne, mai uşor de acceptat! Dar nu sunt
singurele situaţii în care suferinţa cuiva te binedispune. Şi, pentru că nu ne
place ipocrizia, hai să le explorăm şi pe ele!
Într-un episod din The Simpsons, Homer povesteşte la cină cât de fericit a
fost să vadă ce prost merge afacerea vecinului său, moment în care Lisa,
deşteapta de fii-sa, îl întrerupe pentru a-l învăţa puţină germană:
Schadenfreude apare adesea în contextul comparaţiei sociale. Oamenii
sunt în competiţie pentru resurse, oportunităţi de împerechere şi, implicit,
pentru statut. Vrei să ai o poziţie
cât mai înaltă în grupul din care faci parte. Asta îţi oferă şanse mai mari de
a supravieţui şi de a te reproduce, de a-ţi uni genele cu cele ale unei
partenere sănătoase şi atrăgătoare aşa încât progeniturile să aibă şi ele nişte
avantaje competitive. Lăsând explicaţiile evoluţioniste la o parte, îţi doreşti
şi să fii cât mai bun în diverse domenii de activitate, să ai succes, poate şi
nişte bani, case, maşini. Deşi teoretic îţi poţi evalua abilităţile în raport
cu progresele înregistrate de tine în timp (să fii mai bun astăzi decât ieri),
practic te raportezi şi la nişte criterii exterioare.
Dacă eşti student, vrei să ştii pe unde se situează notele tale în raport
cu cele ale colegilor. Un zece este mai valoros când eşti singurul din serie
care l-a obţinut decât atunci când 90% din note au fost maxime. Imaginează-ţi
că eşti în sesiune şi ai ieşit de la un examen oral (al lui Zlate? nu l-am
prins, doar am auzit bârfe). Ai picat! Intră următorul coleg. Iese cu o mutră lungă…a picat şi el! Mă îndoiesc că o să sari în sus de bucurie, nu ai face aşa
ceva, dar în secret probabil te bucuri. Cu cât pică mai mulţi, cu atât eşecul
tău pare mai acceptabil, mai puţin grav şi mai inofensiv pentru statut. În
schimb, dacă ai luat zece, iar următorul a picat, vei simţi mai degrabă
compasiune. Dar dacă tu ai luat 10 şi celălalt 9, în condiţiile în care ştii că
îşi dorea 10 şi sunteţi amândoi printre cei mai buni studenţi din serie? Un pic
de shadenfreude din nou?
Atunci când stima ta de sine a suferit o lovitură eşti şi mai predispus să experimentezi schadenfreude. De ce? Ca
să te simţi mai bine, normal! Recurgi atunci la comparaţia socială
descendentă: se putea şi mai rău, cineva a luat notă şi mai mică, colegul de la
muncă a fost sancţionat şi mai sever, pe tine te-a părăsit soţia, dar măcar nu
te-a jumulit şi de bani, cum a păţit amicul tău. Necazul altora este o
compensaţie simbolică şi-ţi pune nişte balsam pe rană, în timp ce succesul lor
în acele momente (comparaţia socială ascendentă) ar fi un fel de sare sau de
oţet. O modalitate facilă de a-ţi recupera stima de sine este deci comparaţia descendentă cu cei care sunt în rahat până-n gât, în timp ce ţie-ţi ajunge
doar până la piept. Iar priveliştea lor te bucură, chiar dacă sentimentele sunt
amestecate şi în acelaşi timp ai, poate, şi ceva empatie, compasiune sau părere
de rău.
Mergem şi mai departe! Chiar dacă tu nu ai suferit nicio lovitură, tot este
posibil să te bucuri un pic când altcineva a încurcat-o, în special când este
vorba de o persoană pe care o invidiai. Invidia,
botezată sourgrapes de Lisa
Simpson, este o altă emoţie aproape tabu. Doare să
o recunoşti, pentru că astfel ai admite şi anumite sentimente de inferioritate
pe care le simţi în raport cu altcineva care are ceva în plus faţă de tine. Nu
orice, ci ceva ce ţi-ai dori să ai şi tu. O calitate sau un bun material
relevant pentru imaginea ta despre tine. Nu-l vei invidia pe colegul tău pentru
noua maşină dacă pe tine nu te interesează autoturismele. În schimb vei
simţi ceva invidie dacă ţii foarte mult la hainele de firmă şi el îşi permite
să-şi cumpere un costum Armani, iar tu nu. I s-au rupt pantalonii cei noi şi
scumpi, ăia pentru care îl invidiai? Cumva abia poţi să te abţii să nu
zâmbeşti? De asemenea, cu cât te percepi mai asemănător cu cineva, cu atât
cresc şansele să îl invidiezi când te întrece într-un domeniu. Dacă la
sfârşitul facultăţii tu şi Gică aveaţi şanse egale să vă găsiţi un job bun (aţi
terminat amândoi cu 9.50) iar acum el este director general, iar tu doar şef de
departament nu prea eşti încântat să-l auzi cum vorbeşte despre ascensiunea sa profesională.
Peste un an, dacă afli că a fost înlocuit de la conducere şi acum are o simplă
funcţie administrativă, undeva acolo te vei bucura. Schadenfreude este
determinată aşadar şi de invidie, sau cel puţin aşa indică mai multe studii,
unele dintre ele identificând şi mecanismele neurale implicate (amygdala,
cortexul anterior cingulat – se aprinde şi în social
pain- , striatumul ventral – cel care se activează şi în cazul „pedepselor
altruiste ”- şi cortexul orbitofrontal).
Spuneam că invidia este o emoţie tabu, pe care nu-ţi vine să o recunoşti, pe
de o parte din cauza disconfortului cauzat de sentimentele de inferioritate
asociate cu ea, pe de altă parte pentru că societatea (ipocrită?) nu-i vede cu
ochi buni pe invidioşi. Iarba este mai verde de cealaltă parte a gardului, dar
să nu cumva să râvneşti la ea! Nici zeii nu tolerează invidia. Să-ţi aduc
aminte o poruncă din Biblie?
Thou shall not covet thy neighbor’s
house, thou shall not covet thy neighbor’s wife, nor his manservant, nor his
maidservant, nor his ox, nor his ass,
nor any thing that is thy neighbor’s.
Ce vrea să spună Doamne Doamne cu acel
ass? Să nu râvneşti la fundul
apetisant al vecinei sau vecinului? Păi şi eu care credeam că ce-i frumos şi
lui Dumnezeu îi place! Aaa…mi-a picat fisa! Ass
înseamnă şi măgar! Cred că la asta se
referă pasajul, nu la fesele alea cărnoase în care ţi-a rămas înfiptă…privirea.
Nu-i nimic, şi Tim Minchin a exploatat această polisemie într-un cântec pe care
te invit să-l ascultăm împreună ca să mai detensionăm atmosfera în timp ce
poftim la măgarii vecinilor şi
vecinelor:
După tot ce ai citit până acum, ai spune că invidia şi schadenfreude sunt
nişte emoţii periculoase, dăunătoare şi condamnabile? Sper că nu, mai ales dacă
îţi aminteşti că emoţiile nu sunt condamnabile în sine, adică e stupid să
judeci pe cineva pentru ceea ce simte (şi nu se poate împiedica să simtă), ceea
ce nu înseamnă că nu poţi aprecia comportamentele rezultante drept periculoase
sau dăunătoare. Se mai întâmplă să jubilezi când florile vecinului nu au
crescut la fel de frumoase precum ale tale, dar o să te abţii să te
furişezi noaptea la el în curte şi să le calci puţin ca să le grăbeşti
sfârşitul.
Mai cred că consecinţele acestor emoţii devin problematice tocmai când încerci să negi că simţi invidie
sau schadenfreude, pentru că atunci vei apela inconştient la alte tertipuri
pentru a-ţi explica necazul celuilalt şi indiferenţa ta. Multe dintre biasurile
şi erorile cognitive s-ar putea să aibă la bază şi nişte raţionalizări provenite
din indisponibilitatea de a-ţi accepta unele emoţii sau de a renunţa la anumite
credinţe despre sine. Iluziile pozitive din sfera self-enhacement nu indică ele oare dorinţa ca realitatea să fie alta
decât este în prezent şi reticenţa de a te confrunta cu limitele tale sau de a
te iubi necondiţionat? Negarea invidiei şi a schadenfreudei te predispune la eroarea fundamentală de atribuire
(„normal că fostul meu coleg e şomer acum, era leneş de felul lui), iluzia unei lumi drepte şi învinovăţirea victimei (a primit ce-a
meritat, i s-a dat o lecţie) şi chiar la escaladarea ostilităţii sau la
comportamente agresive, pe care le percepi drept legitime. Construieşti un
întreg eşafodaj „raţional” care să-ţi justifice şi legitimeze atitudinea
răuvoitoare faţă de cineva a cărui suferinţă îţi produce plăcere (ai motive
serioase!). Dacă însă eşti onest şi conştient de emoţiile din spate şi nu te
lupţi prea tare cu ele vei constata că ele şi dispar mai uşor, sunt mai puţin
intense şi nu îţi orbesc judecata. Biasurile cognitive se reduc pentru că nu
îşi mai au rostul. Nu mai ai de ce să-l vezi ce celălalt drept Dracu în
persoană ca să nu te simţi vinovat că te bucuri puţin când i s-a îmbolnăvit
măgarul ăla plin de muşchi. Recunoaşterea emoţiei este eliberatoare şi
benefică. Schadenfreude vine şi trece, iar după ea (uneori şi simultan) apare
şi compasiunea.
Am promis trei cuvinte din germană, ştiu. Al doilea este glückschmerz. Este tot o emoţie
intraductibilă şi mă gândesc că lipsa de echivalente în mai multe limbi spune şi
ea ceva despre tentativele (le-aş numi nevrotice) de a nega sentimentele care
nu sunt confortabile sau flatante pentru cel care le experimentează.
Glückschmerz se aseamănă cu schadenfreude, fiind în acelaşi şi opusul ei. Poţi
ghici la ce se referă?
Al treilea este sehnsucht. Nu
are legătură cu primele două. Dar cu ce? Ei, cum cu ce? cu emoţiile greu de
tradus din germană (Germans have a word
for everyything, l-ai auzit pe Homer Simpson). Nu-ţi dau detalii, nu te
opreşte nimic să cauţi singur, vei găsi chiar şi cercetări ştiinţifice care
conceptualizează sehnsucht-ul. Poate îţi imaginezi acum că năzuinţa mea secretă este să te frustrez
intenţionat şi să mă bucur de asta. Şi dacă mă bucur, ce? Nu ai şi tu ceva mudita pe stoc? Te poţi bucura pur
şi simplu când eu mă bucur, chit că ar insemna, prin ricoşeu, un fel de schadenfreude simţit de tine la adresa ta!
Pentru că am început cu Rammstein, închei tot cu ei,
poate mai învăţ nişte cuvinte noi:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu