Dacă tot am vorbit ieri
despre izolare socială şi singurătate, nu ar strica să vedem azi ce fac totuţi cei care se bucură
de sprijin social, au relaţii împlinitoare şi pot conta pe membrii familiei şi
pe prieteni.
Care crezi că este cel mai bun predictor al numărului de telefoane
şi de vizite pe care le primeşti? Crezi că este neapărat necesar să fii
extravert? Să ai o personalitate magnetică, adică lumea să vină către tine
împinsă de o forţă misterioasă pe care simpla ta prezenţă o degajează? Poţi
încerca: imaginează-ţi în următoarea oră că un prieten foarte drag te va suna.
Hai, concentrează-te! Şi aşteaptă! Sună telefonul? Nu? Mai aşteaptă puţin! Tot
nimic? Hm..nu te concentrezi suficient! Vizualizează-l pe prietenul tău cum se
îndreaptă spre telefon şi îţi formează numărul. Al dracului telefon, tot tăcut
e!
Hello! Mă auzi? Wake-up call! În loc să te holbezi la
ecran, ce-ar fi să formezi naibii numărul prietenului cu care ţi-ai dori să
vorbeşti?
Cel
mai bun predictor al telefoanelor şi vizitelor primite este numărul
telefoanelor şi vizitelor pe care le iniţiezi tu!
Cu cât vei face mai mulţi paşi spre ceilalţi, cu atât vor fi şi ei mai
tentaţi să vină către tine. Şi chiar dacă din diverse motive (statut,
reputaţie, stele norocoase) eşti într-o situaţie în care oamenii te caută fără
ca tu să faci mare lucru (sau nu mare lucru la adresa lor personal), acţiunile
tale orientate către ei tot vor prezice ceva, poate mai important decât cantitatea relaţiilor: da, calitatea!
Crezi că optimismul are vreun
rol în şmecheria asta?
Suzanne Segerstrom este de părere că da.
A folosit drept cobai studenţii la drept din univesităţile americane și britanice. De
ce pe ei? Cică îi plac şoriceii şi nu a găsit altă categorie de subiecţi care
să-i displacă suficient de mult încât să-i poată chinui.
La începutul primului an le-a administrat nişte şocuri...ba nu, nişte
chestionare despre optimism şi despre obiectivele lor la începutul acestei
perioade deosebit de importante. Apoi i-a ţinut sub supraveghere: cum s-au
descurcat, ce rezultate au obţinut la facultate, dar şi cum s-a defăşurat viaţa
lor socială şi, nu în ultimul rând, cum stăteau cu sistemul imunitar.
Studenţii optimişti şi-au făcut într-adevăr mai mulţi prieteni noi, o mare
parte dintre ei aveau la sfârşitul anului şi relaţii de cuplu, în plus
reuşiseră să păstreze legăturile cu prietenii mai vechi şi să se reunească
destul de des cu familia. E adevărat că de la bun început ei şi-au stabilit ca
priorităţi scopuri sociale în acel foarte dificil prim an de facultate. Nu
că pesimiştii nu şi-ar fi dorit să-şi găsească prieteni în campus şi să se vadă cu
cei pe care-i aveau deja din liceu. Nevoia de afiliere este universală, dar
resursele reale sau percepute sunt diferite. Analizând listele cu obiective,
cercetătorii au observat că pesimiştii menţionau scopurile sociale ceva mai jos
decât colegii lor mai optimişti, sub cele legate de performanţele şcolare. Să
fie pesimiştii mai conştiincioşi, mai responsabili şi mai pasionaţi de dreptul
civil şi penal decât optimiştii? Nu, notele obţinute la examene nu susţin absolut
deloc această ipoteză.
Una dintre explicaţii este că un optimist are mai multă încredere că va reuşi să ducă la bun
sfârşit atât sarcinile profesionale cât şi pe cele sociale. Prin urmare, va
investi resurse în mai multe aspecte ale vieţii sale, implicându-se activ şi
făcând eforturi în mai multe direcţii: facultate, relații, sport, poate chiar
și un hobby sau două. Un pesimist are aşteptări mai joase. Probabil nu se
percepe capabil de a promova examenele şi de a se dezvolta profesional având în
acelaşi timp o viaţă socială fericită. Aşa că renunţă la unele obiective pentru a se concentra aproape exclusiv pe altele. Nici măcar nu mai încearcă.
Uneori ne aşteaptăm să fim căutaţi de ceilalţi fără a face mare lucru noi
înşine. Strategie care nu merge! Dacă eşti prea ocupat să dai un telefon sau să
te întâlneşti cu prietenii după o vreme aceştia vor renunţa să te contacteze
doar ei. Dacă eşti optimist şi ţii la relaţiie sociale în acel moment vei face
tu ceva ca să reconstruieşti relaţia. Dacă eşti pesimist, indiferent de ţii la
relaţii sau nu, vei interpreta răceala ce se instalează în prieteniile tale
drept o fatalitate sau o confirmare a ceea ce „ai ştiut tu mereu”, că relaţiile
sociale sunt dificile şi prietenii adevăraţi imposibil de găsit.
Spuneam ceva de imunitate. E posibil ca uneori optimiştii să aibă mai
puţine celule T decât pesimiştii. Eşti surprins? Se explică prin faptul că
funcţionează uneori la limită. Da, se stresează! Chiar fac eforturi să-şi atingă
obiectivele, care nu se realizează singure într-o stare de relaxare deplină. Cu
toate astea în general nu se îmbolnăvesc mai des decât pesimiştii, nici nu dau
înapoi în faţa unei provocări pe motiv că „e prea stresant, mi-e teamă că-mi
voi forţa limitele”. Se aşteaptă că vor reuşi, întreprind acţiuni în acest sens
şi...să vezi minune, chiar reuşesc! Apropo de stres, se pare că efectul
acestuia este mediat în mare parte tocmai de....credinţele noastre referitoarela stres.
Mai sunt câteva lucruri de spus despre optimism, relații sociale, sprijinul
perceput și disponibilitatea de a oferi. Dar nu acum. Trebuie să mă duc la vot,
cu speranța că nu o voi face degeaba. Apoi am un tren de prins pentru că mi-am
propus să ajung mai devreme înapoi în București – e o piesă de teatru pe care
nu aș vrea să o ratez.
PS: Nu, nu mă consider o optimistă. Și nu cred că e o pată oarbă în
auto-cunoaștere. Sinceră să fiu mă întreb dacă cercetătorii ăștia nu cumva
măsoară altceva decât ceea ce-și închipuie. Sau dacă nu le scapă ceva...care dacă nu este, nu este și gata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu