Am plecat să colindăm...

Revin la articolul de ieri, după ce am fost întrebată cum putem totuşi să fim mai puţin influenţaţi de gândurile şi emoţiile negative dacă nu încercând să le modificăm şi să le controlăm.

Terapia prin acceptare şi angajament propune anumite tehnici de de-fuziune. O să ţi le spun şi ţie, deşi îţi atrag din start atenţia că le-ai putea aplica greşit. Scopul lor NU este să facă gândurile şi emoţiile respective să dispară, dacă te aştepţi la asta vei fi probabil dezamăgit şi vei sări peste acel pas esenţial al acceptării. Da, se poate întâmpla într-adevăr ca în timp să apară mai rar, dar ia asta ca pe un efect secundar şi în nici un caz ca pe un scop în sine. De-fuziunea înseamnă pur şi simplu că începi să vezi un gând drept ceea ce este: un gând! O secvenţă de cuvinte sau o imagine generată de minte, cel mai adesea fără un corespondent în realitate. Poate o interpretare de moment a unui aspect din realitate. 

Gândeşte-te chiar acum la un copac. Presupun că ai o reprezentaţie. Dar unde e copacul ăsta? Da, în capul tău (câte găuri are pe trunchi(ul) cerebral? ceva ramificaţii dendritice?). La fel şi alte gânduri ce apar când ţi-e lumea mai dragă (sau mai nesuferită), parcă pentru a te împiedica să faci ceea ce ţi-ai propus sau să te simţi (mai) bine. „Sunt o mamă proastă!” îi trece prin cap cuiva care tocmai a ţipat la copil. „Nu sunt bun de nimic” îşi spune un angajat care a fost din nou muştruluit de şef. „Viaţa e de rahat” gândeşte cel care a fost părăsit de iubită.

„Sunt un idiot!” concluzionezi tu analizând gafa pe care ai făcut-o. Când îţi spui asta rişti să te identifici sau să fuzionezi cu gândul. Defuziunea presupune luarea unei distanţe: tu observi ceea ce-ţi livrează mintea, dar nu te identifici automat cu produsul ei. Tocmai pentru că poţi observa gândurile, tu eşti diferit de cel care gândeşte. Există în tine un sine observator care înregistrează, dar poate alege să nu ia prea tare în serios toate gândurile minţii. Remarcă diferenţa între:

Sunt un idiot!

şi

Gândesc că sunt un idiot!

Of, nu te gândi la Pascal şi la cogito ergo sum! =)) Nu te gândeşti, aşa-i? Cred că a zbârcit-o puţin, identificându-se cu mintea, deşi poate e adevărat că dacă nu ai gândi nu ai fi conştient că exişti, dar poţi exista bine mersi şi dacă nu gândeşti.

Imaginează-ţi că mintea e un bucătar care nu are stare niciodată, e somnambul şi până şi în somn îţi mai încropeşte câte o mâncare ciudată sub formă de vis. Îţi coace nonstop gânduri unul după altul, ba mai exotice, ba mai neaoşe (ca la mama acasă), ba amare, ba prea dulci, ba hrănitoare, ba de-a dreptul otrăvitoare. Unele sunt simple, altele foarte elaborate. Ţi le pune pe masă şi se aşteaptă să le înghiţi, chiar dacă ţi se apleacă sau ai vrea să te odihneşti, nu să rumegi. Nu eşti obligat însă să le mănânci chiar pe toate. Nu le vei respinge, nu te apuci să le duci înapoi la bucătărie, nu le ascunzi pe sub masă, nu adaugi nişte zahăr în ele ca să le faci mai digerabile. Te uiţi la ele şi le laşi acolo, ba chiar îi mulţumeşti bucătarului pentru ce ţi-a fabricat. Spui, fără ironie:

Mulţumesc, minte!

Rostind aceste cuvinte deja nu mai eşti identificat. Ai recunoscut prezenţa unui gând ca pe un obiect exterior ce nu este intim legat de experienţa ta directă.

O altă tehnică propusă de Russ Harris (nu de mine, da?) este să-i dai gândului o formă parodică. De exemplu, când te mai bântuie „Sunt un idiot”, imaginează-ţi că Donald Duck, Daisy sau alt personaj din desene animate îţi zice chestia asta cu vocea sa caracteristică şi amuzantă. Ah, iar a venit Daisy asta să-mi spună că sunt un idiot! Mulţumesc, Daisy! Sau cântă-ţi refrenul pe ritmul unei melodii foarte cunoscute, cum ar fi Jingle Bells (că tot se apropie sezonul) sau, mai mult sau mai puţin de sezon, Happy Birthday to You (mă rog, alege ceva românesc, poate nişte colinde, eu nu m-am obosit şi am luat sugestiile din carte). Vrei să încercăm cu a doua?

Sunt un idioooot, sunt un idiooot

sunt un maaare idiiiioooot

sunt un idioooot.

Ce, ce, s-a tâmpit Andreea? Da, măi, chiar aşa…s-a tâmpit Andreea! Altă metodă: ia mesajul ăsta şi joacă-te cu el: imaginează-ţi un tricou inscripţionat cu s-a tâmpit Andreea! sau un avion ce trece chiar acum pe deasupra ta cu un flyer imens pe care scrie: Atenţie! s-a tâmpit Andreea! Sau, dacă vrei neapărat, închipuie-ţi că deschizi laptopul şi mesajul de întâmpinare este Andreea e o tâmpită! Ai tu o altă idee? Spune-mi şi mie, îţi voi mulţumi!

Tot îţi revine o amintire dureroasă? Priveşte-o ca şi cum ar fi pe un ecran. Te uiţi la televizor şi crainicul anunţă Breaking news! Cineva tocmai a bătut recordul mondial de idioţenie. Urmăriţi cum s-a întâmplat! Ia telecomanda şi măreşte imaginea, joacă-te cu butoanele, accentuează culorile până te vezi roşu-portocaliu sau albastru-verzu, dă sonorul mai tare, derulează înainte şi înapoi, până când la un moment dat începe altă ştire.

Seamănă puţin cu perspectiva muştei de pe perete? Poţi privi şi aşa, ba chiar poţi alege dacă eşti musca ce observă tot ce mişcă prin cameră sau peretele pe care din când în când se mai aşează câte o muscă beţivă (un gând) ce stă puţin şi apoi pleacă...unde se duce un gând când se duce?

Sunt obosită. Ah…gândesc că sunt obosită. Ba nu, simt că sunt obosită. Mint! Sunt plictisită, mi s-a acrit de scris. Şi, deşi aş putea doar să constat asta şi să scriu în continuare,…mi se pare mai înţelept să mă opresc. Sau aşa vreau să cred acum, că e mai înţelept să închei, poate doar mi-am găsit o scuză. În orice caz, e o scuză foarte bună.

Un singur lucru: dacă te hotărăşti să încerci tehnicile de defuziune nu uita te rog că ele nu sunt metode de control, deci, cum am spus deja, scopul lor nu este să facă gândurile să dispară. E posibil deci să revină vocea aia care-ţi şopteşte Sunt un idiot! Accept-o! În definitiv, poţi foarte bine să trăieşti cu ea! Mai ales că nu cred că o poţi face să tacă doar pentru că nu îţi convine ce-ţi spune!