Cetăţeanul ruşinat

Nu mai ieşim în parc, mă faci de ruşine când nu împarţi jucăriile cu ceilalţi copii!

Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa cu bunica?

O fată nu stă aşa pe scaun când e îmbrăcată în fustă! E mare ruşine!

Ai greşit la tabla înmulţirii? Ce ruşine!

Nu te mai uita aşa la lumea de pe stradă că e ruşine!

Ce fredonezi acolo, o manea? Unde ai auzit-o? Să-ţi fie ruşine, degeaba te-am dus la operă!

Nu ţi-e ruşine să mă minţi?

Aud des asemenea discursuri în interacţiunile adulţi-copii şi nu numai. Ele sunt prezente şi în dialogurile dintre adulţi…hm…adulţi? La cât de regresive sunt asemenea replici nu pot vedea doi adulţi, ci o persoană care foloseşte ruşinea drept mecanism de putere şi de control şi intră în ceea ce analiza tranzacţională numeşte starea  de „părinte critic” faţă de o altă persoană, infantilizată, ridiculizată şi sancţionată pentru că nu s-a transpus într-un „copil adaptat”

Când aud cuvântul „ruşine” mă uit instinctiv spre copil. Îl văd cum îşi schimbă mimica şi postura, evită contactul vizual, se face mic, tace, se uită în pământ, se înroşeşte, are umerii căzuţi şi pare că ar da orice să nu fie acolo în acel moment.

Nu îmi plac societăţile, culturile sau grupurile în care ruşinea e  pârghia prin care cei puternici provoacă sau îşi imaginează că provoacă comportamente dezirabile social. În caz că te întrebi dacă este eficientă…datele susţin doar parţial această ipoteză. Ruşinea poate conduce la complianţă, pentru că evitarea acestei emoţii dureroase îi motivează pe mulţi să-şi ajusteze comportamentul la ceea ce se aşteaptă de la ei…atunci când sunt observaţi. Motivaţia nu este însă una intrinsecă, nici măcar în cazul acţiunilor prosociale care ar fi bine să fie promovate la nivel social…dar nu prin ruşine! La fel cum a-ţi plăti copilul ca să înveţe subminează interesul autentic pentru învăţare, activarea ruşinii are nu doar costuri psihologice imense, ci şi efecte adesea contrare scopului iniţial.

Când îţi faci constant „copilul” de ruşine, acesta înţelege fie că el e o persoană rea, defectă, viciată, care greşeşte mereu şi nu este demnă de apreciere sau iubire, fie că tu eşti un tiran, un torţionar de care va trebui să se apere după posibilităţi. În ambele cazuri sunt şanse mari să nu facă ceea ce îţi doreşti, în primul caz pentru că nu se crede capabil, în al doilea pentru că te dispreţuieşte, se simte mereu atacat şi e tentat să răspundă făcând exact invers.

Ruşinea este resimţită ca o ameninţare globală la adresa sinelui. Te simţi rău pentru ceea ce eşti, sentimentul de control este scăzut, îţi vine să fugi, să te ascunzi (să intri în pământ) sau, uneori, să ataci, să cauţi ţapi ispăşitori şi sa devii agresiv (faţă de tine şi/ sau faţă de alţii). Într-unstudiu despre adicţii, indicatorii non-verbali ai ruşinii în primele 10 minute ale interacţiunii cu subiecţi ce se lăsaseră de băut au prezis…ce crezi? Probabilitatea ca ei să aibă o recădere în lunile următoare, adică să se apuce din nou de băut. Mare atenţie aşadar cum încerci să-i motivezi pe cei dragi să renunţe la un obicei nesănătos sau să facă ceva în folosul societăţii… de exemplu să voteze?

Campania electorală actuală mi-a oferit destul exemple de aşa da şi aşa nu. Nu doar cea oficială, ci şi cea informală, realizată pe reţele de socializare sau prin scrisorile publice prin care diverse personalităţi arătau cu degetul şi a condamnau opţiunile politice declarate de alţii. Mă îndoiesc că acest demers este constructiv, ba chiar mă aştept ca admiratorii unui Radu Beligan sau Tudor Gheorghe, mai ales cei care erau indecişi dacă sau cu cine să voteze, să reacţioneze la respectivele atacuri printr-un fel de vot negativ…în ciuda „denigratorilor”. Cât despre cei deja decişi să voteze cu ştim noi cine…opinia lor mai degrabă s-a consolidat, iar psihologii sociali ştiu de ce (When youread a negative comment, when someone shits on what you love, when your beliefs are challenged, you pore over the data, picking it apart, searching for weakness).

Spre deosebire de ruşine, vina este o emoţie  orientată nu spre sine, ci spre o acţiune specifică. Când te simţi vinovat nu eşti tentat să te ascunzi ca atunci când eşti ruşinat, ci mai degrabă încerci să repari ceea ce se mai poate recupera, să-ţi asumi responsabilitatea şi să acţionezi altfel în viitor. Este acolo o conştientizare ce lipseşte din experienţa ruşinii. Te simţi vinovat când nu ţi-ai respectat propriile valori şi standarde. Te simţi ruşinat când ai fost surprins că nu te-ai conformat regulilor, valorilor şi standardelor sociale, fixate de o instanţă exterioară şi pe care tu nu le-ai interiorizat, doar le-ai însuşit de faţadă, de ochii lumii. Dacă „vina” apare brusc doar când alţii află ce ai făcut, aia nu e vină, e ruşine, şi ar fi util să distingi între ele pentru că aceste diferenţe pot fi un criteriu ce te ajută să-ţi clarifici valorile (sigur, dacă nu cumva ţi-e ruşine să recunoşti că ele nu sunt neapărat şi cele promovate de cultura, societatea, grupul în care trăieşti).

Mai sunt mai puţin de două ceasuri până se închid urnele. Dacă încă nu ai făcut-o, mai e ceva timp. Nu de alta, dar urmează cinci ani în care e posibil să te simţi vinovat pentru jumătatea de oră pe care astăzi ai fi putut să o dedici astăzi exercitării unui drept.