Zilele astea sunt din nou bonă pentru căţel. De ieri, deşi ar fi trebuit de
astăzi. Să-ţi explic: acum câteva luni mama a primit o ofertă de la o agenţie
de turism şi urma să plece cu tata de vineri dimineaţă până la luni seara la
Roma. Acum două săptămâni, într-o seară, a fost anunţată prin email că nu mai
sunt locuri la avionul de dimineaţă şi vor pleca vineri seară. Practic pierdeau
o zi din cele patru. Ce crezi că a făcut? În primul rând, s-a înfuriat. Asta nu înseamnă însă mare lucru, putea foarte bună
să fie furioasă dar să înţeleagă şi să accepte situaţia fără a-şi exprima
mânia. A ales însă altceva. A doua zi a sunat la agenţie. A spus că este
furioasă şi, indiferent dacă este sau nu vina companiei sau a tipei de la
telefon, aşa ceva e inadmisibil şi este ultima dată când mai semnează vreun
contract cu ei. A fost sunată mai târziu: s-au găsit locuri la avionul de joi
dimineaţă, aşa că ai mei stau o zi în plus în Roma, iar Terra una în plus pe capul meu (la propriu, da?). Crezi că dacă ar fi lăsat lucrurile aşa cum
erau s-ar fi rezolvat ceva de la sine? Fireşte că nu. Nici dacă şi-ar fi calmat
furia până într-atât încât să vorbească calm, liniştit, prietenos (a nu se
înţelege că a urlat sau i-a făcut albie de porci). Ar fi fost mai bine în
această situaţie să-i înţeleagă şi să ierte? Nu cred. Sau nu înainte de a-şi
spune şi ea punctul de vedere.
Furia în acest caz a avut şi un rol instrumental. I-a
permis mamei să-şi atingă un scop legitim, în condiţiile în care firma nu-şi
respectase angajamentul. Furia este de multe ori semnalul că s-a comis o
nedreptate sau cel puţin că percepţia ta este aceasta. Este o emoţie intensă
tocmai pentru că corpul tău intră într-o stare de alertă care să-i permită să
acţioneze, adică în fight response.
Ca să ataci este nevoie să fii
furios, o stare de relaxare în loc de excitaţie nervoasă ar fi cât se poate de
nepotrivită şi de dezadaptativă. Dar pentru că este atât de puternică, ne temem
de furie, ba chiar avem o adevărată repulsie faţă de ea. O repulsie
nejustificată, pentru că un om furios nu este neapărat un om violent sau
agresiv. O parte infimă din situaţiile în care furia este exprimată se soldează
cu agresiuni. Bine, dar nu este elegant, nu? O persoană furioasă îşi pierde
controlul, nu mai judecă raţional, nu te mai poţi înţelege cu ea şi îi răneşte
pe cei din jur verbal, chiar dacă nu şi fizic. Ar trebui să se controleze!
Furia, ca şi alte emoţii negative, este indezirabilă
sau inacceptabilă social. Nu este corectă din punct de vedere politic. Dă naşpa! Nu este plăcută nici
pentru cel care o experimentează, nici pentru cel care este ţinta ei. Cum, să
te porţi ca un animal? Hai nu te enerva…sau enervează-te, de ce nu? Crezi că o
sa explodeze toată planeta pentru că eşti tu iritat şi dai puţin din mâini şi
din picioare? În orice caz, nu am spus că este ok să-ţi manifeşti furia la
nivel comportamental în orice formă. Dar nici să te porţi ca şi cum nu ai fi furios, pentru că sunt sigură că vei găsi atunci
nişte forme indirecte de exprimare, poate chiar fără să-ţi dai seama de ce
apelezi la ele. Furia indirectă este mult mai perversă decât cea directă, mai
ales dacă ultima este şi asumată. (Dacă eşti iute la furie articolul ăsta nu e
pentru tine, îţi sugerez altele mai vechi, aici mă adresez celor care au
obiceiul să îşi ascundă sistematic furia, ajungând în cazuri grave să o reprime
din faşă încât nici nu devine conştientă; dar şi celor care chipurile o
recunosc dar aleg de fiecare dată să nu o exprime). Furia asumată este cea pe
care ţi-o iei într-un fel în grijă, adică devii responsabil pentru ea şi pentru
felul în care o manifeşti.
Ai observat vreodată un copil furios? Ce face? Plânge, urlă, tremură, face
o criză de nervi, trânteşte jucăriile, îşi spune că te urăşte, poate chiar te
loveşte. Ce fac adulţii atunci? Intervin. Uneori intervin într-un mod neadecvat
deoarece au ei înşişi o toleranţă scăzută la emoţiile negative. În loc să
limiteze comportamentul, ei încearcă să controleze emoţia, invalidând-o: Încetează imediat!, Eşti un copil rău, Nu ai de
ce să fii furios, E mare ruşine să
faci scene în public, Eşti nervos
degeaba. Alteori părintele îl lasă să se manifeste pentru că nu îl ia prea
tare în serios. Ştie că acelaşi copil care acum ţipă şi spune că-l urăşte peste
zece minute va zâmbi şi îl va lua singur în braţe. Are o atitudine relaxată
faţă de furia copilului pentru că vede în ea o stare de moment care va trece.
Această relaxare în faţa furiei scade pe măsură ce copilul creşte. Ceea ce
era aproape acceptabil la 4 ani devine o mare problemă la 15, 18, 20, 25 de
ani. Se presupune că între timp odrasla ar fi trebuit să dobândească un control
executiv şi să nu îşi mai manifeste…emoţiile. Din păcate acest control este
învăţat prost, confundându-se emoţia cu comportamentul. Mesajul interiorizat
este că furia e rea şi oamenii nu
trebuie să fie furioşi, iar atunci când sunt furioşi e o problemă şi trebuie
măcar să se controleze.
A-ţi controla furia devine un răspuns automat, deprins prin condiţionare
socială. Atât de bine poţi învăţa controlul inhibitiv încât la un moment dat
nici nu mai recunoşti că eşti furios şi preferi să crezi că eşti doar trist,
dezamăgit sau că ai o stare proastă fără motiv. Îţi aduci argumente raţionale prin care te
convingi că nu eşti furios sau că nu
ai de ce să fii furios, de parcă partea iraţională din tine ar avea mereu
nevoie de motive legitime ca să simtă furie. Nu-ţi accepţi partea iraţională
pentru că nu face cinste imaginii pe care o ai despre tine. Ascunzi furia aşa
cum îţi ascunzi poate şi o erecţie trăgând de tricou să nu se vadă că eşti
excitat. Însă erecţia e tot acolo, la fel şi furia. Te lupţi cu realitatea care nu este aşa cum ai vrea tu să fie
(ţi-ai dori să fii o fiinţă raţională care nu se înfurie şi care se excită doar
într-un cadru potrivit, de două ori pe săptămână, seara, numai cu partenera
oficială). Realitatea este în acest caz
experienţa ta. Gândul (nu am de ce să fiu
furios) este metoda de a o nega sau distorsiona. Nu îmi place că sunt excitat de
altcineva decât partenera mea este
o evaluare a unei experienţe pe care nu eşti dispus să o accepţi ca atare.
Latura noastră instinctuală ne sperie sau ne provoacă dezgust. Nici eu nu
m-aş simţi în siguranţă lângă cineva care acţionează mereu pe baza instinctului
şi este gata să violeze când are o erecţie sau să ucidă când este furios. Pe de
altă parte, nu aş sta prea mult nici în preajma cuiva care se strofoacă să
arate că nu e excitat sau nu e furios. Nu îmi inspiră încredere.
Cu cât încearcă mai mult, cu atât mai fals mi se pare.
Cum te simţi când îţi controlezi furia? Presupun că foarte bine. Ai
satisfacţia de a fi rezistat. Nu eşti un animal, tu dai dovadă de raţiune.
Alegi să opui rezistenţă. În timp însă alegerea poate deveni un obicei. Un
automatism. Controlul tău inhibitiv se exercită ca un reflex şi nu mai poţi
să-ţi arăţi furia nici măcar când ar fi oportun să o faci. Adevăratul control
inhibitiv ar fi în acel caz să-ţi controlezi tocmai controlul inhibitiv, adică
să revii în contact real cu experienţa ta şi să îţi dai voie să o trăieşti.
Poţi? Aşa-i că este foarte greu? Pariez că mai degrabă vei găsi o scuză sau o
raţionalizare ca să nu o faci în continuare.
Alegem să nu ne manifestăm furia pentru că ştim că există anumite costuri
sociale asociate cu asta. Te minţi însă când crezi că pui relaţia mai presus de
furie şi că de dragul soţiei decizi să nu-i comunici că eşti furios. Da…poate
chiar pui relaţia mai presus, dar numai forma
ei. Ţi-e teamă să nu o pierzi. Nu ai curajul să fii furios. Dacă vei fi
părăsit? Dacă îşi va schimba părerea despre tine? Dacă vei spune ceva ce nu va
putea suporta? Dacă va crede că nu o mai iubeşti? Nu mai bine întreţii
ficţiunea căsniciei model în care toată lumea e calmă, fericită şi iertătoare? Iar
ea ar trebui să te aprecieze chiar pentru calmul de care dai dovadă. Adică să-i
placă personajul pe care l-ai creat.
Nu cumva însă ai sacrificat ceva ce ar fi apreciat într-adevăr? Sinceritatea?
Onestitatea emoţională? Posibilitatea de a fi iubit aşa cum eşti? Posibilitatea
chiar de a fi aşa cum eşti? Şi cum
eşti? Furios atunci când eşti furios, excitat atunci când eşti excitat, tandru
şi afectuos atunci când simţi asta.
Scuză-mă, de fapt tu eşti o persoană plină de compasiune care îşi iartă
partenera. Hm…iar eu sunt o cinică fără pereche care pur şi simplu nu te crede.
Ştii de ce? Pentru că nu (mai) cred că poţi într-adevăr ierta dacă mai întâi nu
ţi-ai exprimat furia. Tocmai pentru a putea ierta din tot sufletul este nevoie
ca mai întâi să recunoşti că eşti furios. Altfel ce ierţi? Ceva ce nici măcar
nu te-ai lăsat să trăieşti? Doar îţi închipui că ai iertat, este frumos să îţi
imaginezi asta, numai că din nou eşti rupt de realitatea experenţială. Sunt
nişte gânduri sau vorbe goale, lipsite de substanţă, de un adevăr în spate.
Iertarea este mai mult decât de o decizie conştientă de a ierta. Recunoaşterea
furiei nu-ţi garantează chestia asta. Este posibil să realizezi că nu poţi să o
faci, sau cel puţin nu încă. Prefer această mărturisire unui simulacru de
iertare.
Dacă ai un copil, presupun că îl iubeşti. Cu toate astea, când eşti nervos
mai că-ţi vine să-i arzi una. Înseamnă asta că nu-ţi iubeşti copilul? Nu,
înseamnă doar că în momentul respectiv emoţia predominantă este cea de mânie.
Poţi accepta că îţi iubeşti copilul deşi câteodată te enervează de scoţi
flăcări pe nări? Cu partenera ta la fel.
O crezi incapabilă să-ţi accepte stările de furie? Ai verificat asta sau ţi-e
prea teamă? Este normal ca într-un cuplu partenerii să fie şi trişti, şi
furioşi, şi dezamăgiţi, uneori chiar dezgustaţi unul de celălalt. Câtă vreme
emoţiile pozitive predomină şi atitudinea generală este una iubitoare, nu văd
nici un pericol. Este important să fii în contact cu emoţiile şi să recunoşti
când eşti furios, iritat sau plictisit de ea. Dacă observi însă că aceste
momente devin predominante şi furia dintr-o stare
devine o atitudine poate e momentul să reconsideri nişte alegeri. Cu cât
eşti mai onest cu atât o vei face mai repede, adică la timp, nu pripit! Eşti
însă şi dispus? Poate preferi să negi furia tocmai pentru că eşti prea fidel
proiectului tău de viaţă: un divorţ nu intră în schema ta de soţ devotat şi
tată responsabil, iar singurătatea te înspăimântă. În aceste condiţii preferi
să crezi că totul este bine. A-ţi
recunoaşte experienţa creează disonanţă cognitivă: nu sunt fericit cu ea, dar
nici nu mă despart. Ca să-ţi reduci disonanţa te refugiezi în minte şi te
convingi fie că eşti fericit, fie că până la urmă nu e atât de important să fii
fericit. Dar nu cred că ţine foarte mult. Cumva vei fi prins din urmă de
propriile trăiri cu care acţiunile tale sunt în dezacord. Poate te vei întreba
cum se face că nu eşti mulţumit când aparent ai avea toate motivele să fii. Sau
vei fi surprins că cei apropiaţi iau distanţă faţă de tine. De ce? Pentru că
oamenii inteligenţi emoţional simt că ceva nu este aşa cum pare a fi. Te miros.
Minciunile pe care ni le spunem şi de care suntem prea puţin conştienţi se
numesc bullshit. Frederick Perls
vorbea despre căcăţei de pui (chickenshit),
rahat de taur (bullshit) şi rahat de elefant (elephantshit). Emoţiile pe care
nu vrei să le accepţi sunt cel puţin rahat de taur. Închipuie-ţi că vine cineva
acasă la tine. Ai o grămadă de flori, ai pulverizat prin toate camerele cu Air
Wick…ce să mai, totul luceşte şi e ordine deplină. Musafirul însă simte că
undeva ceva este putred. Nu în Danemarca, ci la tine. Îi miroase a rahat. Nu ar
putea spune de unde, dar are încredere în simţurile lui pentru că nu a prizat
nimic înainte şi nici nu suferă de vreo
disfuncţie neurologică. Te întreabă ce se întâmplă, dar tu te arăţi surprins,
poate chiar revoltat. În acel moment duhneşte şi mai mare. Musafirul fie pleacă
pe loc, fie, dacă îi eşti drag, mai face o încercare. Îţi propune să vă uitaţi
împreună pe sub preşuri. Undeva
trebuie să fie rahatul ăla dosit de tine. Respingi ideea, şi mai revoltat. În
acel moment chiar că se cară şi are încredere că poate găsi în alte case oameni
ceva mai dornici nu să facă curăţenie (nu despre asta e vorba), ci să se
cunoască şi să se arate aşa cum sunt. Ar fi culmea până la urmă să vină cineva
să-ţi ridice covoarele din casă cu forţa şi să te bage cu nasul în rahat. Tu
singur ai putea să faci asta în casa ta. Altcineva poate cel mult să plece val
vârtej şi, dacă este furios, să-ţi trântească uşa în nas. Poate cine ştie, de
la lovitură îţi revine simţul olfactiv. Asta dacă nu îţi creşte nasul şi mai
tare.
PS: Aprecieri sincere pentru Brad
Blanton - săptămâna trecută a fost în România, invitat la conferinţele TED de
la Cluj.
Andreea, azi, vreau sa-ti multumesc. In plus, te asigur (si)de recunostinta mea.
RăspundețiȘtergereAsadar, multumesc, Andreea!
PS: Mai doresc sa-ti comunic ca, cu ideea de a-ti multumi(digital), cochetez (de)mai bine de un an, insa, tot timpul, cand s-o fac, ma luam cu altele :-).Evident, azi nu mai scapi. :-)
:) Multumesc si eu, Dan!
RăspundețiȘtergereIar sunt material didactic? Bine macar ca apar la " asa da"!
RăspundețiȘtergereDe ce? Invatam mai mult din greseli si din "asa nu"...hm...stai ca imi vin cateva idei :D Multumesc!
Ștergere