Surprizele la care bineînţeles că ne aşteptam

Să presupunem că ieri a jucat echipa ta preferată de fotbal şi înainte de meci te-am întrebat ce şanse are să câştige. 80% îmi spui tu, plin de speranţă şi entuziasm. Zâmbesc sardonic, îţi arunc o privire sfredelitoare cu care-ţi scot din cap amintirea întrebării şi te las să te uiţi la televizor. Echipa ta pierde! Eşti cam trist, dar nu atât de trist precum ar fi fost de aşteptat. Mă apropii uşurel şi te mai întreb ceva, de data asta cu o voce duioasă, conştientă că aş putea pune un pic de sare pe rană: Care crezi că erau şansele să câştige? Tu apreciezi interesul de care dau dovadă şi îmi spui, resemnat: De fapt, erau destul de mici, să ştii. Aveau trei jucători accidentaţi, ceilalţi au avut o perioadă extraordinară în ultimele luni, de când cu noul lor antrenor. Să zicem că maxim 30% erau şansele de victorie. Zâmbesc din nou, cu aşa-zisă compasiune, îţi mai aduc o bere din frigider şi mă retrag să înregistrez datele într-un tabel SPSS.  După ce ai adormit (era o bere strong) urc şi la vecinu’,  să-l întreb şi pe el acelaşi lucru – fac cercetări serioase, nu studii de caz!

Ce testez? Pesimismul! În fine, o anumită formă, adică ceea ce se cheamă pesimism retroactiv: tendinţa ca, atunci când lucrurile nu au ieşit aşa cum ţi-ai fi dorit, să îţi spui că oricum rezultatul era de aşteptat, chiar inevitabil! A fost descoperit de OritTykocinski, o brunetă focoasă care a recrutat suficienţi participanţi pentru experimente de tipul celui pe care l-am încercat şi eu cu tine.

Pesimismul retroactiv este o variantă a biasului retrospectiv (hindsight bias), numit şi „am-ştiut-o-mereu!”. Stuart Fischoff arătase deja cum deznodământul unor situaţii, odată cunoscut, pare mai uşor de anticipat decât înaintea producerii lui. Este un bias datorat în special limitărilor cognitive ce ţin de accesibilitatea anumitor informaţii şi reconfigurarea lor în relaţii cauză-efect care par plauzibile, chiar evidente, după ce ştim ce s-a întâmplat.

Spre deosebire de biasul retrospectiv însă, pesimismul retrospectiv este mai mult decât o eroare cognitivă, fiind motivat (Kunda- motivated-reasoning), la nivel afectiv şi inconştient, de dorinţa de a atenua dezamăgirea.

Ce este dez-amăgirea? Un sentiment dureros pe care îl experimentezi atunci când aşteptările tale pozitive nu se împlinesc. Cu cât diferenţa între expectaţii şi rezultat este mai mare, cu atât şi dezamăgirea mai intensă. Pentru că nu este plăcut să trăieşti dezamăgirea, mintea caută o serie de strategii prin care ea să fie diminuată.

Una dintre ele este devalorizarea scopului sau dorinţei iniţiale. Nu ţineam neapărat să câştige echipa mea, facultatea la care am aplicat fără succes nu este până la urmă chiar atât de bună, jucăria care s-a stricat nu era printre cele mai frumoase pe care le aveam – ultima am auzit-o personal, din gura unei fetiţe pe care îmi venea să o arunc din maşină, de ciudă că, spre deosebire de mine, ea reuşea atât de rapid şi de  spontan, la cei şase ani ai săi, să reconfigureze o situaţie nefericită...mă gândesc să o rog să-mi dea şi mie nişte meditaţii.

Alta este pesimismul retroactiv, prin care se reduce diferenţa dintre aşteptări şi rezultatul neplăcut. Eşti mai puţin dezamăgit dacă te auto-convingi că de fapt nu te-ai aşteptat niciodată să reuşeşti sau să întâmple ceva bun. Găseşti, desigur, şi motive sau cauze pentru care eşecul era previzibil, iar succesul improbabil, total implauzibil. Şi aceste concluzii sunt reconfortante. Da, ai distorsionat probabilităţile între timp, ai uitat că în realitate aşteptările tale erau altele, dar ce mai contează câtă vreme acum te simţi mai bine, mai puţin dezamăgit?

Cine crezi că sunt cel mai predispuşi la pesimismul retroactiv? În mod ironic, optimiştii !! Se ştie că ei au în tolbă ceva mai multe strategii de auto-reglare emoţională, care le permit să-şi păstreze o viziune pozitivă asupra lumii şi, mai ales, asupra viitorului. Viitorul pentru ei este plin de posibilităţi minunate, însă nicio problemă dacă nu se materializează, devine un trecut inevitabil. Pesimismul retroactiv îi ajută pe optimişti să rămână optimişti şi fericiţi chiar în faţa neîmplinirilor sau înfrângerilor. Ca dezavantaj, probabil nici nu învaţă prea mult din eşecuri, câtă vreme ele sunt reconfigurate drept inevitabile.

Pesimiştii în schimb recurg mai rar la pesimismul retroactiv. Ceea ce nu înseamnă că nu au şi ei metodele lor prin care să evite dez-amăgirea. E simplu: nu se amăgesc de la bun început: pesimiştii, în special pesimiştii defensivi, chiar se aşteaptă în general la rezultate nu foarte pozitive, iau serios în calcul posibilitatea de a eşua, astfel încât, atunci când se întâmplă, eşecul chiar este pentru ei previzibil, fără să fie nevoie să „uite” probabilităţile estimate anterior.

Te-am plictisit, nu? Tu ai ştiut mereu toate informaţiile astea! Tykocinski, Sanna şi Fischoff ăştia îşi pierd timpul studiind pesimismul retroactiv şi biasul retrospectiv de parcă ar fi nişte erori la care nu ne-am fi aşteptat!