Despre sinuciderile noastre cotidiene

Poate ai rămas cu impresia, după articolul de ieri, că încurajez sentimentul de vină. Nu este (chiar) aşa. Ar fi total neterapeutic, nu? Depinde la ce fel de vină ne referim.

Vina reală este acea emoţie adaptativă, absolut firească şi necesară, fără de care traiul într-o comunitate ar fi asemănător celui din junglă. Majoritatea animalelor nu se simt vinovate când îşi sfâşie prada. Oamenii, animale înzestrate cu capacitatea de auto-reflecţie, da! Nu ţi-ai dori să trăieşti în mijlocul unor persoane incapabile să simtă vina. Din fericire, astfel de cazuri sunt puţine. Foarte rar dai peste un psihopat, în plus chiar şi acesta îşi va stăpâni anumite impulsuri, nu pentru că îi pasă de tine, ci pentru că are şi el un neocortex dezvoltat care-i permite să se autoncontroleze din motive pragmatice: să nu fie prins, condamnat la închisoare sau chiar ucis. Vina reală nu constituie o problemă în general, oamenii gestionează potrivit emoţia şi situaţile declanşatoare, iau măsurile ce se impun şi nu ajung în general la terapie. Când ai însă un client care se învinovăţeşte constant şi a cărui viaţă este profund afectată de asta, cel mai probabil este vorba de

Vina nevrotică. Spre deosebire de prima, vina nevrotică nu este justificată de circumstanţele obiective (nu ai făcut intenţionat un rău cuiva) sau este exagerată, disproporţionată în raport cu fapta comisă şi cu consecinţele ei. Se întâmplă atunci când te supra-responsabilizezi pentru o mulţime de lucruri care nu depind de tine, dar pe care îţi închipui că le-ai fi putut totuşi evita dacă ai fi acţionat astfel, dacă ai fi fost mai atent, dacă ai fi arătat mai multă compasiune etc. De asemenea, exagerezi consecinţele şi eşti convins că i-ai dezamăgit pe cei dragi, ba chiar că i-ai rănit, că le-ai făcut un rău semnificativ, deşi toţi din jur (chiar şi aşa-zisele „victime”) te asigură că nu este cazul şi nu au fost afectaţi (dar tu nu-i crezi!). Probabil că ai anumite standarde nerealiste sau care ţi-au fost impuse de părinţi, profesori, alte persoane semnificative sau diverse modele sociale cu care te-ai indentificat. Dacă deja ai o vulnerabilitate personală în această direcţie şi vrei să te afunzi şi mai mult în nevroză, înconjoară-te de persoane (de fapt e suficientă una singură, dacă-ţi e apropiată) care au minunatul talent de a apăsa exact butoanele respective, arătându-ţi constant ce nu faci bine şi cât de inadecvate, stupide sau dăunătoare sunt reacţiile şi comportamentele tale. Ai senzaţia că nu eşti la înălţime, că greşeşti mereu, că nu faci ceea ce trebuie. Te gândeşti ore, zile, luni în şir la fiecare greşeală pe care chipurile ai făcut-o şi, folosind acest tipar în mod sistematic, fără auto-compasiune, ajungi să nu mai ai încredere în tine şi să te percepi drept o persoană incompetentă, viciată, rea, care nu merită prin urmare nimic bun. Posibil să dezvolţi şi o atichifobie...nu ştii ce înseamnă? Vaaai! Cum se poate să nu ştii? De ce nu ştii? Trebuia să ştii! Cumva te simţi vinovat de această ignoranţă? Dacă da, tocmai experimentezi vina nevrotică şi mi-ai dat voie mie, atât de uşor şi de nejustificat, să ţi-o activez. Vina nevrotică adesea în terapie şi se lucrează pe explorarea, înţelegerea şi în final diminuarea ei. Se poate întâmpla ca, la o analiză mai în profunzime, să se dovdească a fi o deghizare sau evitare a unei alte emoţii,

Vina existenţială. Dacă i-ai citit pe Bubber, Brugental sau Yalom înţelegi despre ce e vorba. Dacă nu i-ai citit, nu este cazul să te simţi vinovat, poate doar curios şi nerăbdător să o faci în curând  :P Vina existenţială, ale cărei rude sunt anixietatea existenţială şi regretul existenţial, îşi are rădăcina în datele intrinseci ale condiţiei umane: finitudinea vieţii, ireversibilitatea timpului, libertatea de a trăi autentic şi responsabilitatea de a-ţi asuma această libertate şi de a aspira la autenticitate. Dacă cea nevrotică este cauzată în special de standarde externe, cea existenţială apare când ţi-ai încălcat propriile principii, când te-ai dezamăgit pe tine însuţi şi nu neapărat pe alţii, când nu ai acţionat conform valorilor personale, când nu ai avut curajul de a merge pe drumul tău şi ai preferat calea bătută trasată de altcineva (individ sau societate), când nu ţi-ai împlinit un anumit potenţial sau ai renunţat la scopuri personale valoroase, rămânând, din mauvaise foi, într-o zonă de confort pe care o simţeai totuşi limitativă şi constrângătoare. Nu orice regret este unul existenţial. Dacă ai divorţat după zece ani de partenerul sau partenera ta şi acum regreţi că te-ai căsătorit de la bun început, acesta este un regret obişnuit (sau nici măcar atât, ar spune Nietzsche), câtă vreme ştii că atunci când ai făcut-o era exact ceea ce îţi doreai, deci în armonie cu experienţa ta internă şi cu valorile pe care le aveai. Dacă însă îţi aduci perfect aminte că de la bun început ai avut puternice îndoieli şi te-ai căsătorit mai degrabă ca să fii în rândul lumii, să ai şi tu o familie, să nu rămâi singur sau mai ştiu eu din ce motive neautentice, în acest caz regretul este unul existenţial şi cu cât îl simţi mai devreme cu atât sunt şanse mai mari să pui capăt unei situaţii în care poate nu ar fi trebuit să te găseşti de la bun început.

Unii terapeuţi consideră că vina existenţială este bine să fie nu diminuată, ci privită în faţă şi chiar încurajată. Sunt de acord, cu câteva condiţii: să se fi făcut foarte bine diferenţa între ea şi vina nevrotică, să fie însoţită de o atitudine de acceptare şi compasiune şi să fie stimulată nu nediscriminativ, când nu se mai poate schimba nimic, ci atunci când există încă un potenţial de schimbare, transformare,  regenerare.

Îţi propun aşadar un exerciţiu, inspirat dintr-o foarte scurtă povestire a unui neuroscientist care, între două articole ştiinţifice, s-a distrat imaginându-şi posibile scenarii despre viaţa de apoi, unele amuzante, altele sfâşietoare, majoritatea însă tulburătoare, imaginative şi pline de insight psihologic, uneori chiar şi filosofic.

Imaginează-ţi că ai murit şi te-ai trezit pe lumea cealaltă, care seamănă foarte bine cu asta de aici, doar că este populată de o mulţime de...copii de-ale tale. Te vezi peste tot! Bine, nu aşa cum ai fost, ci aşa cum ai fi putut fi dacă ai fi luat alte decizii pe parcursul vieţii. Sunt eurile tale ratate, nematerializate, nelăsate nici măcar să trăiască cât ai fost în viaţă. Unele sunt mai rele decât tine, altele mai bune. Ai noroc! Te poţi delecta cu compania drogatului care în liceu s-a apucat de marijuana şi nu a renunţat toată viaţa, sfârşind într-o clinică de dezintoxicare, în timp ce în realitate tu te-ai lăsat în clasa a-XI-a. Sau stai de vorbă într-un bar cu un posibil eu (eu adică tu, da?) care a optat pentru o carieră modestă în provincie, iar tu ai ales să-ţi încerci şansele în capitală şi ai urcat astfel mai multe trpete profesionale. Problema este însă că în acel bar mai sunt şi alte personaje, pe care încerci cu greu să le ignori pentru că te enervează îngrozitor: sunt acele euri mai fericite şi mai mulţumite cu propria viaţă: eul care are o relaţie de invidiat cu copiii lui (tu nu ai avut suficient timp pentru asta), eul care la 30-40 de ani a îndrăznit să-şi schimbe profesia (spre deosebire de tine) şi îi poţi citi pe chip pasiunea şi entuziasmul, eul care i-a propus o întânire femeii de care era îndrăgostit (tu nu ai făcut-o pentru că erai deja într-o relaţie, chiar dacă nefericită) şi care acum stă la masă cu ea, iar iubirea pe care o vezi în ochii lor este pentru tine insuportabilă.

Ai curajul să faci acest exerciţiu? În funcţie de istoria ta, ştii foarte bine cu care euri te-ai putea întâlni în viaţa de apoi. Îi poţi vizualiza? Care este viaţa lor? Ce alte alegeri au făcut, spre deosebire de tine? Ce au devenit ei, iar tu nu?Alege-l pe cel care te umple de cea mai mare invidie, tristeţe, poate chiar furie. Ăla pe care l-ai omârî chiar acum, doar că l-ai omorât deja şi s-a întors, arătându-ţi că infernul nu sunt ceilalţi, ci tu însuţi. Şi, dacă este posibil, resuscitează-l acum, în viaţa asta. Încearcă să devii el. Dacă nu mai este posibil (reprezintă materializarea unei decizii asupra căreia nu mai poţi reveni), împacă-te cu ideea şi alege-l pe altul, sigur mai există câteva euri acolo pe care încă nu este prea târziu să le întruchipezi.

E deprimant exerciţiul? Atât de deprimant încât nici nu ai de gând să îl încerci? Poate un eu din tine îşi doreşte totuşi să o facă şi ar fi păcat să nu-i dai ocazia.