sâmbătă, 8 noiembrie 2014

"Ai făcut-o intenţionat!" - un bias?

Sprijinul social perceput acţionează ca un fel de placebo ce atenuează durerea şi reduce efectele stresului – ţi-am povestit în „episoadele” trecute experimentul cu fotografia şi pe cel cu gânditul la o persoană foarte apropiată. Astăzi însă vin cu un nocebo. Nu, nu vreau să-ţi provoc neplăceri. Mă crezi? De fapt, totul poate fi în capul tău. Dacă eşti convins că îţi fac un rău intenţionat vei suferi mai mult în urma acţiunii mele. Chiar şi fizic. O înţepătură doare mai tare atunci când (crezi că) cineva te-a înţepat cu bună ştiinţă şi nu din greşeală.

Kurt Gray şi Daniel Wegner au testat ipoteza pe 48 de subiecţi cărora le-au administrat şocuri electrice cu o intensitate între 40 şi 70 de volţi (ar fi mers ei şi mai departe dacă normele etice le-ar fi permis-o, sunt sigură de asta, doar sunt nişte sadici…ups! nocebo in action, simt nişte furnicături doar când mă gândesc). Li s-a spus că vor lucra în perechi şi că un alt participant (în realitate complice) îi va distribui într-unul din patru experimente posibile: potrivirea culorilor, estimare numerică, discriminarea sunetelor sau evaluarea disconfortului. Ultima sarcină (de fapt singura reală) presupunea şocuri electrice urmate de răspunsul la întrebarea cât de dureroasă a fost experienţa pe o scală de tip Lickert. Toţi au fost repartizaţi de către complice în acest experiment, însă jumătate au crezut că decizia a fost intenţionată, pe când ceilalţi au crezut că iniţial „colegul” lor alesese discriminarea sunetelor, însă din motive tehnice experimentatorul a fost nevoit să schimbe sarcinile. Avem aşadar două grupuri ce primesc şocuri de aceeaşi intensitate, doar că unii cred că durerea le este produsă intenţionat de un alt participant ce ar fi putut alege altceva, în timp ce ceilalţi îşi închipuie că a fost o întâmplare nedorită de nimeni.

Deşi durerea fizică ar fi trebuit să fie cam aceeaşi pentru toată lumea la intensitate egală a şocurilor, răspunsul la chestionar indică altceva: când şocurile sunt administrate intenţionat ele dor mai tare.

Dacă stai să te gândeşti puţin cred că şi tu îţi dai seama că suferi mai mult, atât fizic cât şi psihologic, atunci când crezi că cineva te răneşte cu bună ştiinţă...sau să spun cu rea credinţă? Dar a cui credinţă?

Cât de bine descifrăm intenţiile celor din jur? Aparent suntem destul de pricepuţi în a distinge între o acţiune deliberată şi una accidentală. Îţi dai seama când cineva îţi smulge geanta pe stradă cu intenţia de a te jefui sau când altcineva cade pentru că s-a împiedicat.

Cu toate astea, avem tendinţa de a atribui mai multe intenţii decât există în realitate sau de a le interpreta greşit. Câinele tău îţi roade papucii ca să se răzbune pe tine că l-ai lăsat singur acasă? Ţi s-a întâmplat să te enervezi pe un copil pentru că a scăpat din mână un pahar? Colegul de cameră parcă intenţionat dă muzica mai tare când tu încerci să dormi? Până şi ploaia uneori începe exact când ieşi tu din casă, „ca un făcut”! Oare prietena ta chiar te-a sunat pentru că îi era dor de tine sau a vrut să te verifice? Şi de ce îi zâmbeşte chelnerului, nu cumva îl place? Şeful ţi-a evitat astăzi privirea pentru că intenţionează să te dea afară? Un lapsus înseamnă că cineva are un blocaj şi nu vrea să-şi amintească ceva?



Când atribui intenţii negative acolo unde nu există…cine suferă? În primul rând tu, apoi şi celălalt, care se trezeşte acuzat pe nedrept de diverse lucruri ce nici măcar nu i-au trecut prin cap. Când crezi că cineva a făcut rău intenţionat acel rău devine şi mai mare (intent-magnifies-harm effect) iar respectivul este considerat mult mai vinovat de consecinţele faptelor sale (vezi uciderea din culpă versus crima premeditată). 

Da, îţi sugerez că o atitudine mai potrivită este una de încredere, în care acorzi celuilalt măcar beneficiul îndoielii sau al accidentului. Nu spun însă că e de preferat să pici în extrema cealaltă, când percepi drept fără intenţie un rău ce ţi se face deliberat. Ar fi o strategie perdantă şi, mai ales, periculoasă, motiv pentru care şi există biasul negativităţii (în trecut au supravieţuit mai degrabă cei care au atribuit mai multe intenţii şi au reacţionat luptând sau punându-se la adăpost faţă de cei foarte relaxaţi care s-au expus în continuare crezând că nu vrea nimeni să-i rănească). Exact, Evoluţia a avut grijă de tine, iar genele vor ca tu să trăieşti măcar până apucă şi ele să se reîncarneze.

O apreciere cât mai corectă a intenţiilor este în definitiv atitudinea cea mai sănătoasă. Însă nu este mereu uşor, mai ales că intenţionalitatea poate fi un concept fuzzy, adică există grade intermediare între complet accidental şi complet deliberat.



Dacă te ameninţ cu pistolul să torturezi pe cineva (scuză-mă, nu vreau să-ţi induc coşmaruri, dar am nevoie de nişte exemple memorabile) şi tu îi smulgi unghiile (nu am imaginaţie la ora asta), înseamnă că o faci intenţionat? Ai fi putut la urma urmei refuza…Mergi liniştit pe trotuar şi o maşină trece cu viteză prin baltă, stropindu-te din cap până-n picioare. Nu avea nimic cu tine, nu a fost intenţionat. Cu toate astea, ar fi putut evita...era aşa de greu să-şi dea seama ce se va întâmpla? Trebuia doar să-i pese puţin, să se sinchisească şi de ceilalţi oameni din jurul lui. Pe de altă parte, poate că se grăbea foarte tare să ajungă la spital cu soţia care mai avea puţin şi năştea pe bancheta din spate. Nu ai de unde să ştii, maşina a trecut şi nu poţi avea un feed back. Dacă eşti foarte revoltat şi crezi că şoferul e un nesimţit ordinar…probabil că apa aia cu care te-a stropit îţi va părea şi mai rece şi mai neplăcută decât dacă te gândeşti că avea un motiv întemeiat să se grăbească.

Ca să complicăm şi mai mult, ce crezi despre liberul arbitru? Există? Şi, mai ales, ce influenţă are credinţa în prezenţa sau absenţa liberului arbitru asupra stabilirii intenţiilor şi, implicit, a responsabilităţii morale?

Starea de default a minţii umane pare a fi cea în care percepi cam toate acţiunile drept intenţionate. Un copil de trei ani crede că oamenii strănută pentru că aşa vor ei. Ulterior percepţiile lui se rafinează, învaţă prin socializare şi observare să facă diferenţe din ce în ce mai fine şi ajunge treptat la nivelul de sofisticare al adulţilor. Biasul intenţionalităţii nu dispare însă total, ba mai mult, el operează în continuare la nivel implicit. Atunci când eşti beat sau under cognitive load (cu memoria de lucru plină) judecăţile tale rapide, intuitive favorizează intenţionalitatea. Asocierile între acţiune şi intenţie sunt automate şi uşor de făcut, ceea ce se poate vedea de exemplu prin testul Stroop. Detectarea accidentalului necesită un efort cognitiv suplimentar, o procesare mai aprofundată a informaţiilor şi un oarecare control inhibator (de multe ori inconştient) asupra primei interpretări („a făcut-o dinadins!”). Nu degeaba există o corelaţie între impulsivitate şi agresivitate: o persoană impulsivă nu doar că sare mai repede la bătaie, dar şi percepe mai multe intenţii ostile în jur pentru că nu este capabilă de a-şi inhiba primele impresii sau judecăţi. Se simte atacat şi atunci când nimeni nu a intenţionat să-i facă rău, prin urmare atacă „la rândul lui”. Pe de altă parte, şi abilităţi crescute de mentalizare (theory of mind) pot conduce la identificarea de intenţii şi de agenţi acolo unde nu există aşa ceva.

Supra-atribuirea intenţiilor îţi afectează relaţiile cu ceilalţi, creşte riscul să (re)acţionezi agresiv atunci când nu este cazul, scade starea de bine şi, cum am arătat la început, sporeşte intensitatea durerii psihologice, dar chiar şi fizice, pe care o simţi. Putem spune că îţi faci singur rău şi îţi administrezi o durere mai mare din cauza unor gânduri automate fără fundament în realitate.

De ce am scris acest articol? Nu ştiu, aşa mi-a venit. Ai tu o explicaţie mai bună?







2 comentarii:

  1. Nu vad aici decat intenția de a descrie biasul de intentionalitate cu dezavantajele si avantajele lui.
    Inca mai meditez la metodele de contracarare a acestui bias si de control al temperamentului care il utilizează. Poate doar conștientizarea lui sa aiba efect. Nici iertarea ( de cate ori?), nici tolerarea (pana unde?), nici încrederea excesiva (naivitate!), nici respectul neconditionat (nu poți sa fii om cu porcul :)), toate astea nu pot avea efectul scontat.
    Dar daca am tine cont de toate glasurile existente...ce bine ar fi!
    Lucrez la o lista a glasurilor pe care sa o scot din buzunar de cate ori am de luat o decizie mai importanta. Sa nu uit sa conștientizez vreunul :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :) da, nici sa nu ai nicio reactie nu e indicat de prea multe ori, dar ar fi bine ca reactia sa nu fie automata, ci aleasa constient =)) si cat mai potrivita contextului. De exemplu, sa ne punem intrebarea "Ajuta la ceva sa fac asta? Sau doar escaladeaza conflictul?"

      Ștergere