Imaginează-ţi că îţi fac o vizită (inopinată). Am văzut uşa deschisă (sau
fereastra, dacă stai la casă sau la parter) şi am intrat. Mai întâi mă opresc
în faţa frigiderului. Îl deschid, văd numai fructe şi legume, am o expresie
dezamăgită, dar scot totuşi nişte sparanghel (ai?) şi muşc din el. Mă duc în
bucătărie. Văd un pahar şi îl duc la gură, deşi e gol. Pe urmă atenţia îmi este
atrasă de un expresor. Detectez punga de Lavazza şi fac o cafea. Mă strecor în
sufragerie. Văd o bibliotecă, înhaţ o carte, citesc o pagină şi o pun la loc.
Sună telefonul tău. Îl iau şi răspund. Ajung la baie. Apuc periuţa ta şi mă
spăl pe dinţi. Mă îndrept spre dormitor. Văd patul şi o pijama aşezată frumos
pe pernă. Mă schimb în ea, casc şi mă aşez în pat. Între timp tu ai împietrit,
de parcă ai fi făcut cunoştinţă cu Medusa. Mă priveşti cu gura căscată şi ochii
mari. Văzându-te aşa nemişcat şi cu pupilele dilatate mai că te iau şi pe tine
drept un obiect, aşa că vin spre tine
şi...hai să nu perpetuăm fixitatea
funcţională şi să nu trezim morţii din Cimitirul Eroilor Psihologiei şi
Inteligentziei secolului trecut, acolo unde trag un pui de somn etern Lacan,
Melanie Klein, Winnicott, chiar şi Sartre.
Te gândeşti că o asemenea conduită ar fi imposibilă. Dar ea este posibilă
şi are şi un nume: comportament utilitarist (utilization behavior, o să-i spunem de acum şi noi UB). Este un
sindrom neuro-motor rar, ale cărui cauze încă sunt dezbătute, cel mai probabil
la mijloc sunt anumite disfuncţii ale lobilor frontali, sediul unor funcţii executive
importante, precum controlul inhibitiv.
Pacienţii suferind de UB nu îşi pot controla acţiunea motorie de a intra în
contact fizic cu obiectele din câmpul lor vizual. Ei folosesc în mod automat şi
compulsiv aceste lucruri, cărora le
atribuie corect funcţia ce le este în mod curent asociată, chiar dacă nu
l-au citit pe Aristotel şi noţiuni precum „telos” sau „cauză finală” nu le spun
mare lucru. Acum, am spus că folosesc corect obiectele dacă ne gândim la
funcţia lor, însă dacă luăm în calcul contextul,
comportamentul lor este total inadecvat, chiar şi lipsit de o intenţie
anterioară conştientă. Nu este vorba de o strategie de atingere a unor scopuri
personale de tipul „You want it? Reach
out and grab it!”, ci de nişte pseudo-intenţii ce nu îşi au originea în
caracteristicile interne ale persoanei, fiind generate spontan, ca reflexe automate, la vederea anumitor stimuli
aleatori din mediu. Pacientul nu avea de gând să se spele pe dinţi, dar
simplul fapt că a văzut periuţa i-a activat în creier impulsul de a o apuca şi
de a iniţia acţiunile motorii asociate cu funcţia periuţei. Dacă în general
folosim lucrurile din jur pentru a ne satisface anumite nevoi, în acest caz
situaţia este pe dos: stimulii la care suntem expuşi creează nevoi inexistente
anterior (te gândeşti şi tu acum la societatea de consum şi gadgeturile de care ajungem aproape să
nu ne mai putem lipsi? ţi se întâmplă să-ţi foloseşti compulsiv telefonul mobil, dacă tot este lângă tine? stai liniştit, asta este o formă normală de UB, acceptată
social şi încă nediagnosticată). Sindromul este studiat în prezent şi în
contextul cercetărilor despre embodied
cognition şi face parte dintr-o paletă mai largă de tulburări din spectrul
supradependenţei de mediul extern (environmental
dependency syndrome).
Recunosc că sunt fascinată de
asemenea cazuri, iar când citesc despre ele experimentez, pe lângă stimulare
intelectuală, un fel de uimire şi încântare asemănătoare emoţiilor estetice
resimţite când citesc o piesă de Eugen Ionescu, privesc un tablou de Dali sau
mă uit la un film al lui Bunuel. Mi se întâmplă să apuc mobilul şi să-mi sun
apropiaţii ca să le povestesc ce am mai descoperit; sunt suprinsă că unii încă
îmi mai răspund la telefon şi îi înţeleg şi pe unii dintre cei care nu o mai fac, în timp ce pe alţii nu îi înţeleg
deloc, ceea ce mă face să meditez iar, nagelian,
la limitele cunoaşterii unei alte persoane şi la cum ar fi să fiu altcineva, să
văd lumea prin ochii tăi de exemplu sau ai unui om care se crede mort
(sindromul Cotard), suferă de iluzille Capgras sau Fregoli (preferata mea). Nu,
sper să nu ajung vreodată să le trăiesc în toată splendoarea, pentru că nu
mi-aş păstra şi metacogniţia necesară integrării unei asemenea experienţe, dar
curiozitatea mea persistă, ba chiar uneori mi se pare că înţeleg (ajutată
probabil de imaginaţie) unele aspecte; nu cred însă că experienţele mele vor
deveni subiectul unui capitol dintr-o viitoare carte a lui Oliver Sacks sau Vilayanur
Ramachandran.
UB, iluzia sosiilor, sindromul Cotard şi toate celelalte, unul mai
interesant decât celălalt, ne mai scutură un pic din realismul naiv prin prisma căruia tindem să privim realitatea.
Uităm cel mai adesea că avem acces doar la un
model al realităţii construit de şi în creierul nostru. E adevărat că, în
mare, majoritatea operăm cu modele asemănătoare (dar nu identice!), mai ales că de
mici suntem învăţaţi la ce să fim atenţi, cum să ne mişcăm prin lume, cum să
categorisim ceea ce vedem astfel încât să facem ordine în avalanşa de stimuli
disparaţi, care altfel ne-ar copleşi. Avem în plus mecanisme hardwired ce ne reglează percepţiile şi care au fost
perpetuate de la o generaţie la alta pentru că s-au dovedit a fi utile, nu veridice sau corecte (accurate). Vedem toţi cam aceleaşi
lucruri pentru că cei care au intrat în posesia genelor respective au avut mai
mulţi urmaşi decât alţii, cu percepţii mai puţin adaptative. O percepţie normală s-ar putea să nu
reflecte nimic mai mult decât un model al realităţii care s-a transmis
evoluţionist mai întâi la întâmplare (random
mutation), apoi pe criterii pragmatice (a servit mai bine decât altele la
supravieţuire şi reproducere), independent de caracteristicile reale ale
mediului înconjurător pe care ne închipuim noi că îl percepem aşa cum este (iluzie necesară, de altfel).
Comportamentul utilitarist (fără legătură cu filosofia cu acelaşi nume)
este până la urmă o exacerbare a
unor tendinţe naturale ale creierului de a fi în permanenţă influenţat şi
modelat de stimulii din jur, de experienţele prezente şi de fiecare interacţiune
cu alţi semeni. Există în prezent numeroase dovezi furnizate de psihologia
experimentală ce susţin influenţa foarte mare a stimulilor din mediu, procesaţi
inconştient, asupra acţiunilor
noastre. Suntem conştienţi de obicei
de ce facem, dar nu şi de cauzele din spatele comportamentului, ceea ce nu ne
opreşte însă să inventăm pe loc motive pentru a construi o naraţiune coerentă
despre cine suntem, cum suntem sau cine am fost ieri, alaltăieri, acum cinci
ani...Când ceva se rupe în această normalitate ne confruntăm cu acţiuni
aberante ale unor persoane precum cei cu UB. Aceştia sunt asaltaţi de stimulii
din câmpul lor vizual şi pun în act fiecare impuls care în mod normal nu ar fi
ajuns în pragul conştienţei şi nu s-ar fi tradus în acţiune la o persoană normală. De aici şi sentimentul
multor pacienţi că nu ei sunt agenţii
acţiunilor, că un braţ sau o parte a corpului a căpătat autonomie sau că trăiesc
doar într-o jumătate a corpului.
Of, iar a scris mâna asta fără să-i dau eu voie! Într-o zi o să mi-o tai!
Nu recunosc nimic, nu ştiu despre ce am bătut câmpii. Cred că am văzut
calculatorul şi m-am apucat involuntar de scris. Auzi, dar tu ce cauţi aici?
Ţi-a apărut linkul pe ecran şi nu te-ai putut abţine să-l accesezi, aşa-i?
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/11795839
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu