luni, 7 aprilie 2014

Self-hugging

Eşti la muncă, într-un birou pe care-l împarţi cu alţi cinci-şase colegi. Arunci priviri pline de mustrare spre biroul lui Mihai, care arată de parcă tocmai ar fi căzut o bombă peste el, doar aşa îţi poţi explica gradul de dezordine şi dezorganizare crâncenă. Un dezastru! Ce să mai vorbim despre Maria, care îşi bea relaxată cafeaua şi pare că nici nu-i pasă că mâine are un examen ce i-ar permite să promoveze în ierarhia companiei. Auzi la ea, preferă să rămână pe poziţia pe care este acum pentru că nu-şi doreşte bătăi de cap! Nici pe Răzvan nu îl înţelegi şi pace! Toţi colegii profită de el, îl roagă să le preia din sarcini, iar el, un tip care vrea să fie prieten cu toată lumea şi evită conflictele, nu refuză niciodată pe nimeni! În dreapta ta mai este Lavinia. Iar a venit cu un sandviş la pachet şi bea apă de la robinet, deşi la salariul ei şi-ar permite lejer să comande, ca voi toţi, mâncare de la firma aia de catering din apropiere. Mai rar aşa zgârie-brânză ca fiinţa asta! În stânga, Laura te bate la cap cu drepturile balenelor şi copiii subnutriţi din Africa. Altă treabă nu are decât să se plângă de nedreptăţile şi diferenţele sociale.

Iar tu, printre ei, ce faci? Păi faci ce am scris în titlu. Te iei în braţe, te îmbrăţişezi de zor şi te mângâi voluptuos în toate zonele sensibile. Ceee? Calmează-te! Nu vreau să spun că eşti la birou şi te masturbezi în public. Te masturbezi, într-adevăr, dar la figurat. Uite ce înţelegem eu şi Steven Reiss prin self- hugging:

Self-hugging is a natural tendency to think that our values are best, not just for us, but potentially for everyone. When people learn that a particular lifestyle makes them happy, they think they have learned something about human nature, when in reality they have only learned something about themselves. Sociable  people think, “Socializing is fun,” when they should think, “Socializing is fun for me.” Intellectuals assume, “It is human nature to enjoy learning,” when they should conclude, “I enjoy learning.” Self-reliant psychologists assert, “Autonomy is a sign of human growth,” when they should assert, “Autonomy is important for my growth”.

Există 16 dorinţe de bază ce motivează comportamentul tuturor oamenilor (sau cel puţin la acest număr a ajuns Reiss, după mulţi ani de studiu în care şi-a testat şi validat chestionarul motivaţional). Toate sunt normale şi legitime. Amatorii de psihanaliză vor protesta, afirmând de exemplu că în spatele unei nevoi de răzbunare există un aspect disfuncţional sau o problemă din copilărie care, odată înţeleasă (după vreo zece de ani de terapie), nevoia de a fi chit sau a plăti ceva cu aceeaşi monedă se va stinge. În realitate în spatele fiecărei nevoi este şi o componentă genetică iar modul în care s-a format şi a apărut este oricum mai puţin important decât felul în care se manifestă în comportamentul prezent. O nevoie intensă de răzbunare devine (foarte) periculoasă rar, doar în cazurile extreme pe care le găseşti prin penitenciare. Dacă tu eşti un tip pacifist şi relaxat, vei fi tentat însă să vezi patologie şi anomalie în această tendinţă.

În funcţie de profilul tău motivaţional, vei formula anumite judecăţi de valoare pe baza cărora îi vei judeca pe toţi cei care nu îţi împărtăşesc valorile şi nevoile. Pentru că, desigur, ale tale sunt cele mai bune. Cele mai bune pentru toată lumea! Cum adică, poate să existe cineva care să se simtă bine într-o cameră dezordonată? Ei bine, da! Cei a căror nevoie de ordine este foarte scăzută. Îţi place să citeşti şi să înveţi, crezi că fiecare ar face bine să mai pună mâna şi pe câte-o carte? Te-ar mira să-ţi spun că o persoană cu o curiozitate scăzută şi orientată spre aspectele practice ale existenţei nu numai că nu are nici un interes să pună şi ea mână pe o carte, dar mai mult, departe de a te admira sau aprecia, se va uita câş la tine, neînţelegând ce te poate face să pierzi atâta timp preţios între paginile alea îngălbenite? Poate că ştii asta, realizezi că cei din jur au interese şi dorinţe diferite. Cu chiu cu vai accepţi, dar nu vei scăpa de convingerea că ale tale sunt cele mai îndreptăţite. Şi este într-un fel firesc să se întâmple aşa, întrucât vorbim de lucruri pe care tu le valorizezi intrinsec, în care crezi cu toată fiinţa ta. Prin urmare, vei încerca să te înconjori de acei oameni care îţi împărtăşesc valorile şi care sunt motivaţi să urmărească obiective similare cu ale tale. Inclusiv sau mai ales în cuplu. Better to marry the right person to begin with than to need counselors to teach you how to get along with somebody (tot Reiss). Acum, puţin probabil că vei întâlni pe cineva care să se muleze perfect pe profilul tău, dar este important să fiţi cât mai compatibili, iar, în ceea ce priveşte aspectele diferite, să fii dispus să îl îmbrăţişezi şi pe celălalt, nu doar părţile din tine pe care le regăseşti în el.

Ce faci însă când eşti într-o poziţie în care rolul tău este tocmai de a-i motiva pe alţii? Fii atent la ce îşi doresc şi apelează la nevoile lor reale, chiar dacă ele nu coincid cu ale tale. Ba uneori chiar dacă asta înseamnă a renunţa la aşteptările pe care le ai de la ei. Predai matematica şi ai un elev atât de puţin interesat de radicalii tăi că l-ai prins făcând tema la engleză în ora ta? Sigur că îi poţi explica unele lucruri, cum ar fi că există nişte exigenţe minime şi dacă vrea să se urmeze o facultate umanistă este necesar măcar să treacă clasa şi la matematică şi să ia bacalaureatul. Dar cam atât. Mai ai câţiva pe care nu îi interesează nicio materie, indiferent cât de tare încerci tu să faci ora atractivă? Cel mai probabil curiozitatea lor intelectuală este redusă şi există alte lucruri care îi fac fericiţi. Da, oricât de greu ţi-ar veni să crezi că cineva poate fi într-adevăr fericit şi fără să înveţe.

Eşti părinte? Of, aici provocarea este şi mai mare. După vârsta de 10-12 ani ierarhia celor 16 dorinţe de bază devine şi rămâne destul de stabilă. Tu îţi doreşti binele copilului tău. Îţi este aproape imposibil să nu echivalezi acest „bine” cu lucrurile care contează pentru tine, cele care conferă valoare şi sens vieţii tale. Uneori, şi cu cele despre care ştii că sunt valorizate de societate. Poţi accepta că fiul tău îşi doreşte să ajungă fotbalist (motivat de activitatea fizică) şi nu intelectual? Dar că nu îşi doreşte să ajungă „cineva”, preferând o viaţă cât mai liniştită (nevoie scăzută de statut şi ridicată de linişte)? Îl poţi încuraja spre o carieră de sportiv de performanţă în condiţiile în care asta înseamnă să renunţi la visul tău pentru el şi la convingerea ta că facultatea este esenţială pentru dezvoltarea oricărui tânăr? Dar dacă fata ta de 20 şi ceva de ani se întoarce acasă la 5 dimineaţa şi îţi povesteşte dezinvolt cum a rămas la un tip pe care l-a cunoscut acum o săptămână în club, asigurându-te totuşi că şi-au luat toate măsurile de precauţie? Nu e prima dată când se întâmplă, de fapt s-a întâmplat suficient de des pentru ca tu să poţi infera din comportamentul ei că are o nevoie ridicată de sex. Te poţi abţine să nu-i ţii o predică despre promiscuitate sau deja eşti livid şi te gândeşti că au mai văzut-o şi vecinii intrând pe uşă la ora aia?

Care crezi că este rolul tău în calitatea de părinte, în raport cu dorinţele şi nevoile copilului? Să le direcţionezi astfel încât el să ajungă să-şi dorească ceea ce ştii tu că este bine, util, dezirabil, de preferat? Sau să îl încurajezi să se îndrepte spre acele activităţi care îi satisfac dorinţele intrinseci? Să îl încurajezi înseamnă şi să îl ajuţi să şi le conştientizeze, să îi fie clar ce îl face fericit, astfel încât să-şi canalizeze resursele şi energia, în mod intenţionat, spre obiectivele cu adevărat importante pentru el, chiar dacă nu şi pentru tine sau pentru vecin. Uneori, atitudinea ta îl poate deturna de la respectivele obiective. Poate ai un copil cu o nevoie intensă de acceptare, nevoie ridicată de activitate fizică şi curiozitate scăzută. De fiecare dată când el îţi povesteşte, plin de entuziasm, câte goluri a înscris în campionatul de fotbal pe licee, tu schiţezi un zâmbet de complezenţă şi schimbi vorba, întrebându-l ce temă are pentru mâine la fizică. Copilul tău experimentează, fără să ştie, ceea ce se cheamă un conflict între valori. Nevoia de acceptare (la fel de legitimă precum celelalte) îl împinge să-ţi facă pe plac, să îţi câştige aprobarea şi aprecierea pe care vede că tu i le oferi când ia note mari la fizică, nu şi când a câştigat un meci. Ceea ce faci tu este, într-un fel, pervers, nu atât prin intenţie (poate nu realizezi nici tu sau eşti convins că este spre binele lui), cât prin efect: este posibil să renunţe la ceea ce îl face fericit (fotbalul) pentru a se sili să ia note cât mai bune la alte materii şi să-şi împlinească nevoia de acceptare din partea ta. Când vorbim de adulţi, aceştia ar trebui să fie capabili să conştientizeze singuri când există un conflict de valori şi sunt responsabili pentru deciziile pe care le iau, ideal pe baza unui dialog interior onest de tipul „îmi place să câştig, sunt o persoană combativă, tind să merg pe principiul ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; cu toate astea, am şi o nevoie foarte ridicată de a fi acceptat de grup, astfel încât renunţ în mod conştient la a-mi satisface mai des nevoia de răzbunare, alegând să mi-o împlinesc pe cealaltă”.

Din rolul de părinte, dacă observi că fiul sau fiica ta face anumite lucruri pentru că îşi dă seama, din reacţiile tale, că ele sunt pe placul tău, ar fi bine să te opreşti puţin şi, în loc să te simţi măgulit, să îţi analizezi respectivele reacţii, poate chiar să vorbeşti cu copilul tău şi să descoperiţi împreună modurile în care dorinţele lui cele mai puternice pot fi împlinite, fără să se simtă condiţionat de aprobarea sau acceptarea ta. Astfel respecţi individualitatea lui şi realizezi trecerea deloc uşoară, uneori nici măcar naturală, de la self-hugging la hugging him.





















.


.”

2 comentarii:

  1. "vei formula anumite judecăţi de valoare pe baza cărora îi vei judeca pe toţi cei care nu îţi împărtăşesc valorile şi nevoile. Pentru că, desigur, ale tale sunt cele mai bune".
    Cognitive bias?

    RăspundețiȘtergere
  2. Amatorii de psihanaliza nu vor spune ca e o chestie din copilarie care va disparea odata gasita cauza ci ca razbunarea e o reactie "normala" care e de multe ori negata de nevrotici - nu le place sa recunoasca k ei ar simti asa ceva. In terapia psihanalitica o nevoie de razbunare se poate imblanzi daca "narcisismul" se intareste, adica unii simt asta ca aparare, fiindca se simt foarte fragili si odata ce ajung sa se simta mai solizi nu mai au nevoie de atata razbunare ca sa se apere. Sau poate fi legat de un transfer pe cineva din prezent a unei nevoie de razbunare care se adresa de fapt altcuiva, din copilarie sau nu. Asta ca sa dau ex de 2 situatii-tip.Poate fi orice alt motiv! In rest factorul constitutional e important in psihanaliza si razbunarea sau orice alta traire nu e buna sau rea, normala sau anormala. Ce zici tu acolo ca ar spune psihanaliza e psihologie pop moralizatoare.
    In rest mi-a placut articolul. O zi buna

    RăspundețiȘtergere