Eşti la muncă, într-un
birou pe care-l împarţi cu alţi cinci-şase colegi. Arunci priviri pline de
mustrare spre biroul lui Mihai, care arată de parcă tocmai ar fi căzut o bombă
peste el, doar aşa îţi poţi explica gradul de dezordine şi dezorganizare crâncenă.
Un dezastru! Ce să mai vorbim despre Maria, care îşi bea relaxată cafeaua şi
pare că nici nu-i pasă că mâine are un examen ce i-ar permite să promoveze în
ierarhia companiei. Auzi la ea, preferă să rămână pe poziţia pe care este acum
pentru că nu-şi doreşte bătăi de cap! Nici pe Răzvan nu îl înţelegi şi pace!
Toţi colegii profită de el, îl roagă să le preia din sarcini, iar el, un tip
care vrea să fie prieten cu toată lumea şi evită conflictele, nu refuză
niciodată pe nimeni! În dreapta ta mai este Lavinia. Iar a venit cu un sandviş
la pachet şi bea apă de la robinet, deşi la salariul ei şi-ar permite lejer să
comande, ca voi toţi, mâncare de la firma aia de catering din apropiere. Mai
rar aşa zgârie-brânză ca fiinţa asta! În stânga, Laura te bate la cap cu
drepturile balenelor şi copiii subnutriţi din Africa. Altă treabă nu are decât
să se plângă de nedreptăţile şi diferenţele sociale.
Iar tu, printre ei, ce
faci? Păi faci ce am scris în titlu. Te iei în braţe, te îmbrăţişezi de zor şi
te mângâi voluptuos în toate zonele sensibile. Ceee? Calmează-te! Nu vreau să
spun că eşti la birou şi te masturbezi în public. Te masturbezi, într-adevăr,
dar la figurat. Uite ce înţelegem eu şi Steven Reiss prin self- hugging:
Self-hugging
is a natural tendency to think that our values are best, not just for us, but potentially
for everyone. When people learn that a particular lifestyle makes them happy,
they think they have learned something about human nature, when in reality they
have only learned something about themselves. Sociable people think, “Socializing is fun,” when they
should think, “Socializing is fun for me.”
Intellectuals assume, “It is human nature to enjoy learning,” when they should
conclude, “I enjoy learning.” Self-reliant psychologists assert, “Autonomy is a
sign of human growth,” when they should assert, “Autonomy is important for my
growth”.
Există 16 dorinţe de
bază ce motivează comportamentul tuturor oamenilor (sau cel puţin la acest
număr a ajuns Reiss, după mulţi ani de studiu în care şi-a testat şi validat
chestionarul motivaţional). Toate sunt normale
şi legitime. Amatorii de psihanaliză
vor protesta, afirmând de exemplu că în spatele unei nevoi de răzbunare există
un aspect disfuncţional sau o problemă din copilărie care, odată înţeleasă (după
vreo zece de ani de terapie), nevoia de a fi chit sau a plăti ceva cu aceeaşi
monedă se va stinge. În realitate în spatele fiecărei nevoi este şi o
componentă genetică iar modul în care s-a format şi a apărut este oricum mai
puţin important decât felul în care se manifestă în comportamentul prezent. O
nevoie intensă de răzbunare devine (foarte) periculoasă rar, doar în cazurile
extreme pe care le găseşti prin penitenciare. Dacă tu eşti un tip pacifist şi
relaxat, vei fi tentat însă să vezi patologie şi anomalie în această tendinţă.
În funcţie de profilul
tău motivaţional, vei formula anumite judecăţi
de valoare pe baza cărora îi vei judeca pe toţi cei care nu îţi împărtăşesc
valorile şi nevoile. Pentru că, desigur, ale tale sunt cele mai bune. Cele mai
bune pentru toată lumea! Cum adică, poate să existe cineva care să se simtă
bine într-o cameră dezordonată? Ei bine, da! Cei a căror nevoie de ordine este
foarte scăzută. Îţi place să citeşti şi să înveţi, crezi că fiecare ar face
bine să mai pună mâna şi pe câte-o carte? Te-ar mira să-ţi spun că o persoană
cu o curiozitate scăzută şi orientată spre aspectele practice ale existenţei nu
numai că nu are nici un interes să pună şi ea mână pe o carte, dar mai mult,
departe de a te admira sau aprecia, se va uita câş la tine, neînţelegând ce te
poate face să pierzi atâta timp preţios între paginile alea îngălbenite? Poate
că ştii asta, realizezi că cei din jur au interese şi dorinţe diferite. Cu chiu
cu vai accepţi, dar nu vei scăpa de convingerea că ale tale sunt cele mai
îndreptăţite. Şi este într-un fel firesc să se întâmple aşa, întrucât vorbim de
lucruri pe care tu le valorizezi intrinsec, în care crezi cu toată fiinţa ta.
Prin urmare, vei încerca să te înconjori de acei oameni care îţi împărtăşesc
valorile şi care sunt motivaţi să urmărească obiective similare cu ale tale.
Inclusiv sau mai ales în cuplu. Better to marry the
right person to begin with than to need counselors to teach you how to get
along with somebody (tot Reiss). Acum, puţin probabil că vei întâlni pe
cineva care să se muleze perfect pe profilul tău, dar este important să fiţi
cât mai compatibili, iar, în ceea ce priveşte aspectele diferite, să fii dispus
să îl îmbrăţişezi şi pe celălalt, nu doar părţile din tine pe care le regăseşti
în el.
Ce faci însă când eşti
într-o poziţie în care rolul tău este tocmai de a-i motiva pe alţii? Fii atent
la ce îşi doresc şi apelează la nevoile lor reale, chiar dacă ele nu coincid cu
ale tale. Ba uneori chiar dacă asta înseamnă a renunţa la aşteptările pe care
le ai de la ei. Predai matematica şi ai un elev atât de puţin interesat de
radicalii tăi că l-ai prins făcând tema la engleză în ora ta? Sigur că îi poţi
explica unele lucruri, cum ar fi că există nişte exigenţe minime şi dacă vrea
să se urmeze o facultate umanistă este necesar măcar să treacă clasa şi la
matematică şi să ia bacalaureatul. Dar cam atât. Mai ai câţiva pe care nu îi
interesează nicio materie, indiferent cât de tare încerci tu să faci ora
atractivă? Cel mai probabil curiozitatea lor intelectuală este redusă şi există
alte lucruri care îi fac fericiţi. Da, oricât de greu ţi-ar veni să crezi că cineva
poate fi într-adevăr fericit şi fără să înveţe.
Eşti părinte? Of, aici
provocarea este şi mai mare. După vârsta de 10-12 ani ierarhia celor 16 dorinţe
de bază devine şi rămâne destul de stabilă. Tu îţi doreşti binele copilului
tău. Îţi este aproape imposibil să nu echivalezi acest „bine” cu lucrurile care
contează pentru tine, cele care conferă valoare şi sens vieţii tale. Uneori, şi
cu cele despre care ştii că sunt valorizate de societate. Poţi accepta că fiul
tău îşi doreşte să ajungă fotbalist (motivat de activitatea fizică) şi nu
intelectual? Dar că nu îşi doreşte să ajungă „cineva”, preferând o viaţă cât
mai liniştită (nevoie scăzută de statut şi ridicată de linişte)? Îl poţi
încuraja spre o carieră de sportiv de performanţă în condiţiile în care asta
înseamnă să renunţi la visul tău pentru el şi la convingerea ta că facultatea
este esenţială pentru dezvoltarea oricărui tânăr? Dar dacă fata ta de 20 şi
ceva de ani se întoarce acasă la 5 dimineaţa şi îţi povesteşte dezinvolt cum a
rămas la un tip pe care l-a cunoscut acum o săptămână în club, asigurându-te
totuşi că şi-au luat toate măsurile de precauţie? Nu e prima dată când se
întâmplă, de fapt s-a întâmplat suficient de des pentru ca tu să poţi infera
din comportamentul ei că are o nevoie ridicată de sex. Te poţi abţine să nu-i
ţii o predică despre promiscuitate sau deja eşti livid şi te gândeşti că au mai
văzut-o şi vecinii intrând pe uşă la ora aia?
Care crezi că este
rolul tău în calitatea de părinte, în raport cu dorinţele şi nevoile copilului?
Să le direcţionezi astfel încât el să ajungă să-şi dorească ceea ce ştii tu că
este bine, util, dezirabil, de preferat? Sau să îl încurajezi să se îndrepte
spre acele activităţi care îi satisfac dorinţele intrinseci? Să îl încurajezi
înseamnă şi să îl ajuţi să şi le conştientizeze, să îi fie clar ce îl face
fericit, astfel încât să-şi canalizeze resursele şi energia, în mod
intenţionat, spre obiectivele cu adevărat importante pentru el, chiar dacă nu
şi pentru tine sau pentru vecin. Uneori, atitudinea ta îl poate deturna de la
respectivele obiective. Poate ai un copil cu o nevoie intensă de acceptare,
nevoie ridicată de activitate fizică şi curiozitate scăzută. De fiecare dată
când el îţi povesteşte, plin de entuziasm, câte goluri a înscris în campionatul
de fotbal pe licee, tu schiţezi un zâmbet de complezenţă şi schimbi vorba,
întrebându-l ce temă are pentru mâine la fizică. Copilul tău experimentează,
fără să ştie, ceea ce se cheamă un conflict între valori. Nevoia de acceptare
(la fel de legitimă precum celelalte) îl împinge să-ţi facă pe plac, să îţi
câştige aprobarea şi aprecierea pe care vede că tu i le oferi când ia note mari
la fizică, nu şi când a câştigat un meci. Ceea ce faci tu este, într-un fel,
pervers, nu atât prin intenţie (poate nu realizezi nici tu sau eşti convins că
este spre binele lui), cât prin efect: este posibil să renunţe la ceea ce îl
face fericit (fotbalul) pentru a se sili să ia note cât mai bune la alte
materii şi să-şi împlinească nevoia de acceptare din partea ta. Când vorbim de
adulţi, aceştia ar trebui să fie capabili să conştientizeze singuri când există
un conflict de valori şi sunt responsabili pentru deciziile pe care le iau, ideal
pe baza unui dialog interior onest de tipul „îmi place să câştig, sunt o
persoană combativă, tind să merg pe principiul ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte; cu toate astea, am şi o nevoie foarte ridicată de a fi acceptat de grup,
astfel încât renunţ în mod conştient la a-mi satisface mai des nevoia de
răzbunare, alegând să mi-o împlinesc pe cealaltă”.
Din rolul de părinte,
dacă observi că fiul sau fiica ta face anumite lucruri pentru că îşi dă seama,
din reacţiile tale, că ele sunt pe placul tău, ar fi bine să te opreşti puţin
şi, în loc să te simţi măgulit, să îţi analizezi respectivele reacţii, poate
chiar să vorbeşti cu copilul tău şi să descoperiţi împreună modurile în care
dorinţele lui cele mai puternice pot fi împlinite, fără să se simtă condiţionat
de aprobarea sau acceptarea ta. Astfel respecţi individualitatea lui şi realizezi
trecerea deloc uşoară, uneori nici măcar naturală, de la self-hugging la hugging him.
.
.”
"vei formula anumite judecăţi de valoare pe baza cărora îi vei judeca pe toţi cei care nu îţi împărtăşesc valorile şi nevoile. Pentru că, desigur, ale tale sunt cele mai bune".
RăspundețiȘtergereCognitive bias?
Amatorii de psihanaliza nu vor spune ca e o chestie din copilarie care va disparea odata gasita cauza ci ca razbunarea e o reactie "normala" care e de multe ori negata de nevrotici - nu le place sa recunoasca k ei ar simti asa ceva. In terapia psihanalitica o nevoie de razbunare se poate imblanzi daca "narcisismul" se intareste, adica unii simt asta ca aparare, fiindca se simt foarte fragili si odata ce ajung sa se simta mai solizi nu mai au nevoie de atata razbunare ca sa se apere. Sau poate fi legat de un transfer pe cineva din prezent a unei nevoie de razbunare care se adresa de fapt altcuiva, din copilarie sau nu. Asta ca sa dau ex de 2 situatii-tip.Poate fi orice alt motiv! In rest factorul constitutional e important in psihanaliza si razbunarea sau orice alta traire nu e buna sau rea, normala sau anormala. Ce zici tu acolo ca ar spune psihanaliza e psihologie pop moralizatoare.
RăspundețiȘtergereIn rest mi-a placut articolul. O zi buna