Poate că ştii anecdota profesorului de filozofie care aduce în amfiteatru
un borcan, o pungă cu pietre mari, una cu pietricele şi alta cu nisip. Ia mai
întâi trei-patru pietre din prima pungă, le pune în borcan şi îi întreabă
pe studenţi dacă este plin.
- Da, da, e plin, răspund aceştia în cor.
Profesorul desface punga cu
pietricele şi le strecoară şi pe ele în borcan.
- E plin?
- Da, e plin.
Apucă atunci şi punga cu nisip şi o toarnă peste pietre.
- E plin?
- E foarte plin!
Ce s-ar fi întâmplat însă dacă turna de prima dată nisip? Borcanul se
umplea şi pietrele rămâneau pe dinafară.
Adică ceea ce se întâmplă de exemplu atunci când procrastinezi. Ştii că ai trei-patru lucruri importante de rezolvat
pe ziua de azi? Ei bine, dacă nu începi de dimineaţă să te ocupi de ele, ziua
trece şi la sfârşitul ei te „trezeşti” că ai irosit-o cu tot felul de
îndeletniciri de umplutură, numai ce trebuia să faci nu ai făcut. Ai păţit şi
tu aşa ceva sau am început să fac proiecţii? O să mă programez la psihanaliză,
dar prevăd că voi întârzia o oră întreagă şi va trebui să şi plătesc şedinţa
neefectuată. Săptămâna următoare voi fi întrebată ce transfer am făcut pe
terapeut de sabotez procesul analitic întârziind sistematic. Bineînţeles, voi amâna să
răspund, cerând un timp de gândire (în care mă voi gândi de fapt la cai verzi
pe pereţi...nu, nu la armăsari, măi Freud!).
Ce spuneam? M-am luat cu nisipul...A, da, să-ţi planifici timpul astfel încât mai întâi să rezolvi
ce este cel mai important, după care poţi să-ţi umpli ziua cu cât praf vrei. Ziua?
Şi viaţa? Păi şi viaţa. Şi pe e o poţi face praf.
Care sunt lucrurile care contează cu adevărat pentru
tine? Nu-mi spune. De fapt voiam să te întreb câte sunt? Bănuiesc că nu atât de
multe câte fire de nisip. Mai degrabă câteva pietre de temelie, cele pe baza cărora îţi clădeşti existenţa.
Hm…acum ai grijă şi cu temelia asta. Sinele
este aşezat pe o falie seismică şi predispus la cutremure dese, de intensitate
variabilă. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să renunţi la a construi, ci să încerci să fortifici structura de rezistenţă, conştient fiind că
se poate întâmpla orice şi că mişcările pământului nu pot fi controlate de
tine. De bine de rău, pietrele alea îţi conferă un sens, mai mult sau mai puţin
stabil, pe termen cel puţin mediu. Doar să nu fie pietre de moară. Sau nişte
pietre pe care nu le poţi ridica, cam ca în paradoxul cu Dumnezeu cel
atotputernic care poate sau nu crea un bolovan pe care să nu fie în stare să-l
ridice? (ori l-a creat deja şi se numeşte Pământ, iar acum se uită neputincios
la el?) Nisipul…cu ăsta chiar că nu poţi să faci decât nişte castele ce se
dărâmă imediat după ce le-ai ridicat…nu că nu ar avea şi ele farmecul lor, dar
parcă pietrele şi bolovanii (lui Sisif) sunt (măcar în aparenţă) ceva mai solide.
O viaţă fericită şi cu sens aş spune că se trăieşte undeva la intersecţia
simplităţii cu mediul îmbogăţit (ambele idei îmi sunt dragi). Ce înseamnă
simplitate? Mai puţin balast şi mai multe resurse de energie şi timp pentru
ceea ce este intrinsec valoros şi plăcut. Nu e o renunţare, ci un câştig. Eşti
mai liber. Iar după ce te-ai debarasat de ceea ce era nenecesar şi împovărător,
de tot ce te distrăgea inutil de la lucrurile importante, atunci poţi căuta şi
mediul îmbogăţit…îmbogăţit în sensul că valorifici în feluri complexe şi
diverse ceea ce ai ales să păstrezi. Relaţia de cuplu? Cum ai putea să o
dezvolţi? Un proiect de cercetare? Este posibil să îl extinzi, să înglobezi noi
direcţii şi perspective?
Mai puţin egal adesea mai mult. Şi invers. More is less. În The paradox
of choice, Barry Schwartz arată cum multiplicarea opţiunilor în societatea
de consum duce la efectul contrar: paralizie în loc de libertate. În principiu,
să ai la dispoziţie o gamă largă de opţiuni ar fi ceva dezirabil. Şi chiar aşa
este, spun eu, dar cu o condiţie: nu doar să ai de unde alege, dar să alegi şi alegerile
în sine. Îţi explic ce vreau să zic. Orice alegere consumă glucoză, efort
cognitiv şi timp. Acest proces, repetat de foarte multe ori pe zi, te „seacă”
de resurse (ego depletion).
Gândeşte-te doar la o raită în supermarket, unde trebuie să te hotărăşti la un
fel de păstă de dinţi din cele 50, la un sortiment de ceai din cele 70 şi la un
tip de pâine dintre toate cele expuse pe un întreg raion. Ajuns acasă, aprinzi
televizorul şi petreci 10-15 minute zappând printre canale pentru a alege o
emisiune din cele 150 de programe disponibile. Nici nu realizezi când şi cum ai
obosit. Poate chiar atunci vine soţia ta să discutaţi o decizie importantă, dar
deja eşti extenuat şi nu mai ai răbdare să cântăreşti din nou variantele posibile. Să alegi ce alegi
înseamnă să limitezi însăşi gama alegerilor pe care le faci, astfel încât să-ţi
păstrezi capacităţile deliberative pentru domeniile relevante, renunţând la
cele triviale sau fără miză (decât pentru producători sau directorii de marketing).
Dacă vrei (şi nu ai altceva mai bun de făcut) poţi urmări prelegerea lui
Schwartz aici. Se termină cu un cartoon
reprezentând doi peşti swimming in a
fish bowl (şi parcă nu ascultă Pink Floyd în căşti, că nu şi-au luat un smartphone waterproof):
Bieţii peşti, ce se mai auto-iluzionează, ai putea spune. Sunt limitaţi!
Da…dar ia gândeşte-te cum ar fi să nu fie limitaţi deloc. Dacă se sparge
acvariul oare le-ar fi mai bine? :D Sigur, hai să le dăm drumul în ocean. Dar
şi oceanul ăla are ţărmuri, nu? La fel cum borcanul la un moment dat se umple.
(Cu nisipul de pe ocean, împrăştiat de vânt?) Şi nici timpul (tău) nu se
întinde la nesfârşit.
"Wish you were here", eh?
RăspundețiȘtergere