Un copil primeşte de ziua lui o maşinuţă şi este în
cul mea fericirii. Un alt
băieţel (da, nu pot gândi decât în stereotipuri de gen) primeşte şi el tot o
maşinuţă, dar în loc să se bucure începe să plângă în hohote. Ambii provin din
familii cu o situaţie socială similară, au fost crescuţi cam la fel, de fapt
există o singură diferenţă între ei. Care să fie? Îţi explic imediat: primul nu
a ştiut ce va primi, aşa că este încântat de cadou, pe când celui de-al doilea
i s-a promis iniţial că i se vor cumpăra două
maşinuţe. În monentul când a descoperit una singură a început să plângă,
nici vorbă să se mai bucure de noua achiziţie. Ce face el? Deplânge pierderea celeilalte jucării. Da, resimte
totul ca pe o pierdere, deşi pare ciudat dacă stai să te gândeşti puţin, pentru
că nu a avut niciodată în mâini acea maşinuţă. Promisiunea a creat anumite
aşteptări, iar creierul nostru (nu doar al copiilor) adesea încurcă realitatea,
ficţiunea, speranţele, aşteptările, imaginaţa şi faptele concrete.
Interesant este cât de puternică e reacţia la pierdere, fie ea reală sau
imaginară. Atât de puternică încât pune în umbră lucrurile bune sau câştigurile
obţinute poate chiar simultan. În fond, copilul tocmai a primit o maşină
nou-nouţă. Da, dar lui nu-i pasă decât de cea pierdută. O promisiune încălcată sau îndeplinită doar parţial activează cred
ceea ce Tversky şi Kahneman au numit aversiunea
faţă de pierdere. Dacă ai găsi pe stradă o banconotă de 100 de RON probabil
că te-ai bucura (după care ai duce-o, desgur, la prima secţie de poliţie). Dacă
ai descoperi că-ţi lipseşte din buzunar aceeaşi sumă te-ai enerva îngrozitor.
Dar ia zi, cele două reacţii emoţionale ar fi echivalente sub aspectul intensităţii? Sunt aproape convinsă că
nu. Ceva asemănător se întâmplă în mintea acelui copil care configurează situaţia nu ca pe un
câştig (o maşinuţă în plus), ci ca pe o pierdere (o maşinuţă în minus).
Tuturor ni se mai întâmplă să promitem ceva şi ulterior să nu ne ţinem de
cuvânt. De cele mai multe ori intenţiile sunt bune. Spui că vei termina acel proiect
în două zile, dar descoperi că este imposibil şi îl finalizezi în patru. Şi tu
eşti victima unei erori frecvente, cea a planificatorului (the planning fallacy). Colaboratorul
tău nu va înţelege însă şi-i va fi greu să aprecieze că este totuşi gata
într-un târziu, ba char e posibil să-ţi spună, la nervi, că acum nu-i mai trebuie
nimic (iar copilul să trântească jucăria pe jos –Ia-o de aici, mi-ai spus că-mi aduci două!).
În afară de jucării şi alte lucruri tangibile se mai pierde ceva când
promisiunile nu sunt onorate. Încrederea.
Ceea ce, între noi fie vorba, s-ar putea să fie un lucru pozitiv, câtă vreme
viaţa este imprevizibilă, oamenii la fel, iar viitorul incert. Atunci când nu
te aştepţi la mare lucru sunt şanse mari să te bucuri mai mult de ceea ce se
întâmplă totuşi să primeşti, pentru simplul motiv că nu mai ai nimic de pierdut. Unii
au înţeles asta şi se abţin de la promisiuni sau, când totuşi le fac, au grijă
să le formuleze în termeni suficient de vagi încât să nu li se poată reproşa
nimic. Mă gândesc, oarecum firesc în aceste zile, la cel care a promis că se va
întoarce pe pământ, doar că a uitat să precizeze şi când. Poveşti asemănătoare
găsim nu numai în Biblie, ci şi în alte cărţi de ficţiune. Vladimir şi Estragon
îl aşteaptă pe Godot pe sub copaci „până când vine”. Colonelul din nuvela lui
Gabriel Garcia Marquez aşteaptă de nenumăraţi ani o scrisoare prin care să i se
recunoască meritele din război şi să i se acorde o pensie specială. „Şi între
timp ce mâncăm?” întreabă, la limita răbdării, soţia sa bolnavă de astm. „Rahat!”
răspunde hotărât colonelul chiar în finalul povestirii, simţindu-se „pur,
limpede, invincibil”, după ce „avusese nevoie de şaptezeci şi cinci de ani –
toţi cei şaptezeci şi cinci de ani ai vieţii sale, minut cu minut, pentru a
atinge acest moment.”
Mai multe despre aversiunea faţă de pierdere şi eroarea planificatorului
într-un posibil articol viitor. Curând! Între timp însă există cartea lui
Kahneman, librării, biblioteci, Amazon...
Pe deseară!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu