luni, 21 aprilie 2014

Promise to make no promises



Un copil primeşte de ziua lui o maşinuţăprimeşte de ziua lui o mal şi este în cul deomea fericirii. Un alt băieţel (da, nu pot gândi decât în stereotipuri de gen) primeşte şi el tot o maşinuţă, dar în loc să se bucure începe să plângă în hohote. Ambii provin din familii cu o situaţie socială similară, au fost crescuţi cam la fel, de fapt există o singură diferenţă între ei. Care să fie? Îţi explic imediat: primul nu a ştiut ce va primi, aşa că este încântat de cadou, pe când celui de-al doilea i s-a promis iniţial că i se vor cumpăra două maşinuţe. În monentul când a descoperit una singură a început să plângă, nici vorbă să se mai bucure de noua achiziţie. Ce face el? Deplânge pierderea celeilalte jucării. Da, resimte totul ca pe o pierdere, deşi pare ciudat dacă stai să te gândeşti puţin, pentru că nu a avut niciodată în mâini acea maşinuţă. Promisiunea a creat anumite aşteptări, iar creierul nostru (nu doar al copiilor) adesea încurcă realitatea, ficţiunea, speranţele, aşteptările, imaginaţa şi faptele concrete. 

Interesant este cât de puternică e reacţia la pierdere, fie ea reală sau imaginară. Atât de puternică încât pune în umbră lucrurile bune sau câştigurile obţinute poate chiar simultan. În fond, copilul tocmai a primit o maşină nou-nouţă. Da, dar lui nu-i pasă decât de cea pierdută. O promisiune încălcată sau îndeplinită doar parţial activează cred ceea ce Tversky şi Kahneman au numit aversiunea faţă de pierdere. Dacă ai găsi pe stradă o banconotă de 100 de RON probabil că te-ai bucura (după care ai duce-o, desgur, la prima secţie de poliţie). Dacă ai descoperi că-ţi lipseşte din buzunar aceeaşi sumă te-ai enerva îngrozitor. Dar ia zi, cele două reacţii emoţionale ar fi echivalente sub aspectul intensităţii? Sunt aproape convinsă că nu. Ceva asemănător se întâmplă în mintea acelui copil care configurează situaţia nu ca pe un câştig (o maşinuţă în plus), ci ca pe o pierdere (o maşinuţă în minus).

Tuturor ni se mai întâmplă să promitem ceva şi ulterior să nu ne ţinem de cuvânt. De cele mai multe ori intenţiile sunt bune. Spui că vei termina acel proiect în două zile, dar descoperi că este imposibil şi îl finalizezi în patru. Şi tu eşti victima unei erori frecvente, cea a planificatorului (the planning fallacy). Colaboratorul tău nu va înţelege însă şi-i va fi greu să aprecieze că este totuşi gata într-un târziu, ba char e posibil să-ţi spună, la nervi, că acum nu-i mai trebuie nimic (iar copilul să trântească jucăria pe jos –Ia-o de aici, mi-ai spus că-mi aduci două!). 

În afară de jucării şi alte lucruri tangibile se mai pierde ceva când promisiunile nu sunt onorate. Încrederea. Ceea ce, între noi fie vorba, s-ar putea să fie un lucru pozitiv, câtă vreme viaţa este imprevizibilă, oamenii la fel, iar viitorul incert. Atunci când nu te aştepţi la mare lucru sunt şanse mari să te bucuri mai mult de ceea ce se întâmplă totuşi să primeşti, pentru simplul motiv că nu mai ai nimic de pierdut. Unii au înţeles asta şi se abţin de la promisiuni sau, când totuşi le fac, au grijă să le formuleze în termeni suficient de vagi încât să nu li se poată reproşa nimic. Mă gândesc, oarecum firesc în aceste zile, la cel care a promis că se va întoarce pe pământ, doar că a uitat să precizeze şi când. Poveşti asemănătoare găsim nu numai în Biblie, ci şi în alte cărţi de ficţiune. Vladimir şi Estragon îl aşteaptă pe Godot pe sub copaci „până când vine”. Colonelul din nuvela lui Gabriel Garcia Marquez aşteaptă de nenumăraţi ani o scrisoare prin care să i se recunoască meritele din război şi să i se acorde o pensie specială. „Şi între timp ce mâncăm?” întreabă, la limita răbdării, soţia sa bolnavă de astm. „Rahat!” răspunde hotărât colonelul chiar în finalul povestirii, simţindu-se „pur, limpede, invincibil”, după ce „avusese nevoie de şaptezeci şi cinci de ani – toţi cei şaptezeci şi cinci de ani ai vieţii sale, minut cu minut, pentru a atinge acest moment.”

Mai multe despre aversiunea faţă de pierdere şi eroarea planificatorului într-un posibil articol viitor. Curând! Între timp însă există cartea lui Kahneman, librării, biblioteci, Amazon...

Pe deseară!




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu