Doar pentru că aş putea, nu înseamnă că şi trebuie

Dacă pe acest blog nu vor mai apărea articole noi să ştii că sunt la închisoare. Acum câteva ore am furat un tablou, iar mârşăvia a fost descoperită. Pe scurt, nişte oameni foarte cumsecade m-au invitat în casa lor, m-au pus la masă, mi-au dat de băut, m-au tratat până şi de răceală, mi-au făcut cadouri, s-au scotocit prin frigider şi cămară să plec şi cu pachet iar eu, exact înainte să-mi iau la revedere, am profitat de un moment de neatenţie, am înhăţat un tablou de pe perete, l-am băgat în geantă (e mai mic decât o carte) şi am plecat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Acum înţelege-mă şi pe mine: era o litografie a lui Dali (nu, nu originalul, nu-i nevoie să plănuieşti o spargere), Gala Nude Watching the Sea, care de la distanţă pare a fi portretul lui Abraham Lincoln dar, dacă te apropii, se transformă sub ochii tăi în nudul unei tinere ce stă cu spatele şi se uită la mare. Având o atracţie irepresibilă pentru toate lucrurile care nu sunt ceea ce par a fi, nu am putut să rezist nici de această dată. La o adică, putem ajunge la un compromis: li-l dau înapoi pe Lincoln, dar eu rămân cu nudul (sunt flexibilă şi altruistă!).

Sinceră să fiu, nu mă aştept însă să mi se întâmple ceva. Şi nu numai pentru că tâlharii o duc bine de Paşti (oamenii l-au preferat dintotdeauna pe Baraba), ci pentru că sunt gata să bag mâna în foc şi capul în cuptor că gazdele mele nu vor reclama furtul. Dacă nu din alte considerente, măcar de dragul reputaţiei. Am uitat să precizez un amănunt nu neapărat semnificativ: este vorba de părinţii mei. Cum adică asta schimbă datele problemei? Poate te gândeşti la cele patru modele de relaţionare din teoria lui Alan Fiske şi vrei să spui că nu se aplică aceleaşi norme în familie ca şi în societatea de piaţă? Este limpede totuşi că ei nu (mai) au nicio obligaţie faţă de mine. Ba poate că nu au avut niciodată şi ar fi putut alege bine mersi să nu mă aducă pe lume; e drept că pentru a lua o asemenea decizie ar fi fost necesar să aibă cortexul prefrontal complet dezvoltat, ceea ce nu se întâmplă la vârsta fragedă (mai puţin de 25) la care ei s-au pricopsit cu ditamai beleaua.

Tu crezi că oamenii sunt obligaţi să facă anumite lucruri unii pentru ceilalţi? E o întrebare prea generală, ai dreptate. Hai să ne imaginăm următorul experiment mental, inventat de Judith Jarvis Thomson: o violonistă celebră este grav bolnavă şi are nevoie de perfuzii permanente pentru a fi salvată. Tu eşti singurul compatibil cu ea din lumea asta, aşa că într-o noapte eşti răpit de Societatea Melomanilor, anesteziat şi conectat la aparate, alături de pacientă. Dimineaţa când te trezeşti ţi se spune că singura şansă de supravieţuire a violonistei este ca tu să rămâi acolo, timp de nouă luni, imobilizat la pat lângă ea. Dacă refuzi ea va muri. Dacă accepţi se va face bine. Ce-ai spune însă dacă nu ţi s-ar da de ales şi doar ai fi anunţat că eşti obligat să rămâi pentru că respectiva persoană are drept la viaţă în aceeaşi măsură ca şi tine? Majoritatea celor cărora li se prezintă această dilemă etică răspund că li s-ar încălca autonomia în momentul în care li s-ar refuza dreptul de a alege şi ar fi siliţi să stea nouă luni conectaţi la perfuzii pentru a salva o viaţă. Argumentul acesta este folosit, poate ţi-ai dat deja seama, de cei care adoptă poziţia pro-alegere în ceea ce priveşte avortul. Embrionul, indiferent dacă poate sau nu fi considerat o persoană (vezi dezbaterea despre statutul moral al fătului), este complet dependent de o altă persoană, mama, pentru a supravieţui şi a se dezvolta. Dacă consideri că este normal să fii întrebat înainte de a fi conectat timp de nouă luni la aparate pentru a salva viaţa unei alte persoane, la fel femeia are dreptul de a alege dacă păstrează sau nu un copil care, cel puţin o vreme, va fi un fel de parazit ce se hrăneşte practic din organismul ei. Judith Harvis are şi o versiune mai extremă (şi controversată) a autonomiei personale. Ea susţine că şi dacă ar fi pe patul de moarte şi ar supravieţui dacă şi numai dacă ar atinge-o pe frunte o anumită persoană, aceasta din urmă nu are nicio obligaţie să o atingă, chiar dacă efortul ar fi minim (să întindă o mână) şi consecinţele vitale (salvarea unei vieţi).

În viaţa de zi cu zi ne comportăm adesea de parcă ceilalţi, doar pentru că pot, sunt şi obligaţi să facă diverse lucruri pentru noi, mai ales dacă nici nu ar implica cine ştie ce costuri din partea lor. Cred că ai fi foarte nedumerit dacă soţia ta ar refuza de exemplu să dea o fugă până la farmacia de lângă casă să-ţi ia nişte medicamente dacă tu ai avea nişte dureri îngrozitoare din cauza cărora nu te poţi deplasa. Ţi se pare de la sine înţeles că se va duce. Reversul acestui raţionament este şi că nu vei aprecia într-adevăr gestul ei, câtă vreme simţi că nu era o alegere, ci un fel de obligaţie. În afara acestor cazuri extreme, există o sumedenie de alte momente în care te raportezi la cei din jur ca la nişte persoane ce au diverse datorii şi responsabilităţi faţă de tine, multe dintre ele numite, înşelător, de bun simţ. Uneori te foloseşti de argumentul „ce era mare lucru să dai şi tu un telefon/ să faci ceva de mâncare/ să uzi florile astea / să-ţi speli farfuria după masă / să-ţi faci temele pentru mâine / să iei pâine / să mă pupi înainte să pleci la serviciu etc? Şi într-adevăr, dacă crezi că  nu era mare lucru, nu este de mirare nici că nu mai remarci când mâncarea este făcută, florile sunt udate, pâinea cumpărată şi aşa mai departe. Nimic special, nu-i aşa? Şi totuşi, acea persoană ar fi putut să nu mişte un deget, pur şi simplu pentru că era degetul ei şi nu al tău, chiar dacă ai avut grijă să-i agăţi de el un belciug inscripţionat cu numele tău, atunci când i-ai cerut mâna (şi i-ai luat tot corpul).

Revenind la dilemele morale, există mai multe tipuri de întrebări ce pot fi puse, iar răspunsurile sunt uneori diferite. De exemplu:

Eşti obligat să atingi pe cineva care altfel va muri/ să rămâi nouă luni într-un salon de spital din acelaşi motiv?

Ai dreptul să refuzi să-l atingi/ să rămâi în spital?

Ar fi de dorit să-l atingi / să rămâi?

Poţi fi judecat penal dacă refuzi să-l atingi/ să rămâi?

Este corect din punct de vedere moral să refuzi?

Tot meditând asupra acestor chestiuni (Peter Singer are partea lui de „vină” aici, cine l-a pus să ţină cursuri gratuite de etică pe coursera?!!), m-am gândit că este cazul să le mulţumesc părinţilor mei pentru tot ce mi-au oferit zilele astea în condiţiile în care nu aveau nici o obligaţie să o facă (dar era, bineinteles, de dorit!): cozonac, pască, icre şi alte bunătăţi (icre, da? neapărat icre de casă- precizare pentru anumiţi cititori, care vor să mă invite la cină, după ce şi-au asigurat bunurile din casă), apă, cafea, Campari-Orange, Nurofen, Theraflu, două cărţi (dacă tot eşti la cumpărături, ia intră şi la librărie că eu nu mai ajung!), cadoul-surpriză şi, să nu uit, tabloul! (Pe care, tocmai pentru că am înţeles extrem de bine că nu consideră necesar să mi-l dea, am hotărât să mi-l iau singură. Iar ei sper să depăşească aversiunea faţă de pierdere cu înţelepciune şi stoicism, uitându-se pe pereţi şi concentrându-se nu pe locurile goale, ci pe cele pline, adică să aprecieze faptul că nu am plecat decât cu unul singur).