joi, 24 aprilie 2014

Gânduri vinovate

Ai prins serialul Twin Peaks sau filmele lui David Lynch ţi se par aproape horror şi preferi să nu te uiţi la aşa ceva? Hai să ascultăm măcar puţină muzică.


Bun. Acum priveşte te rog două-trei secunde poza de mai jos şi spune-mi ce vezi.
 





Gata! Am zis două-trei secunde, nu trişa! Aş putea să pariez că ai spus: aligator (sau animal marin cu gura deschisă ameninţător), şarpe şi toporişcă. Şi chiar dacă să zicem că aş pierde în cazul tău particular, per ansamblu aş câştiga, pentru că asta au văzut majoritatea subiecţilor supuşi unui experiment similar de către Jesse Prinz şi Angelika Seidel. Acum mai priveşte o dată. Ce veveriţă draguţă, nu-i aşa? Şi o frânghie inofensivă. Iar jos, un fel de ibric în care îţi poţi prepara un ceai liniştitor de Ayahuasca.

Participanţii la acelaşi experiment care fie nu au ascultat nicio melodie fie au auzit un cântecel vesel nu au manifestat tendinţa de a percepe stimuli ameninţători în imaginile ambigue prezentate.

Concluzia cercetătorilor este că emoţiile negative influenţează inclusiv percepţiile vizuale, iar relaţia cauzală este adesea invers decât cea inferată în mod normal. Nu ţi se face frică neapărat pentru că ai văzut ceva înfricoşător, ci uneori chiar vezi ceva înspăimântător tocmai pentru că deja ţi-era frică (emoţie trezită aici de muzica prezentată iniţial, mai ales că am menţionat filmul aproape horror al lui David Lynch). Ca explicaţie neurobiologică, centrii din creier ce procesează informaţia vizuală fac conexiuni şi cu amygdala, structura implicată în emoţii.

Este foarte posibil aşadar ca într-o dimineaţă să te trezeşti brusc dintr-un coşmar şi apoi, pe drumul spre serviciu, să „vezi” o mulţime de şoferi agresivi, oameni încruntaţi, gropi în asfalt mai mari decât ieri, poliţişti puşi pe dat de amenzi, hoţi de buzunare în autobuz, poate chiar, dacă acel coşmar a fost îngrozitor şi tu ai şi un scor peste medie la nevrotism, criminali ce se ascund în tufiş sau şi psihopaţi deghizaţi în corporatişti. Ajuns la muncă, vei continua patternul respectiv şi vei dezbate la cafea cele mai improbabile şi fantasmagorice teorii ale conspiraţiei. Nu vei face legătura cu visul urât şi nu-ţi vei pune la îndoiala percepţiile pentru că noi, oamenii, avem obiceiul să credem ceea ce vedem cu ochii noştri şi ceea ce gândim tot cu neuronii noştri. De cele mai multe ori este firesc şi util să facem asta, dar se întâmplă şi ca ceea ce vedem sau gândim să fie nu doar neadevărat, ci chiar nociv. Nociv pentru că de la o emoţie negativă sau de la un prim gând negativ urmează altele colorate în aceeaşi nuanţă, într-un fel de cascadă a negativităţii, iar de aici, pe termen lung, stresul şi anxietatea (generalizată). O melodie ţi-a creat fiori reci pe şira spinării, iar această teamă indusă transformă un obiect neutru într-un şarpe, o privire normală a unui trecător într-o ameninţare sau o maşină ce înaintează cu o viteză obişnuită într-un bolid ce goneşte spre tine să te omoare.

Cum faci să eviţi capcana? Ai la îndemână (de fapt tot în creier, cortexul prefrontal) un instrument extrem de valoros care se numeşte metacogniţia. Cu cât mai des îl vei folosi, cu atât mai puţin te vei lăsa copleşit de gânduri iraţionale. Să aplici metacogniţia înseamnă în primul rând să iei o anumită distanţă faţă de propriul flux mental. Este un prim pas ce îţi permite să nu te mai identifici cu fiecare gând ce-ţi trece prin cap. Urmează un fel de examinare critică a respectivului gând. Îţi poţi imagina un fel de tribunal în care tu eşti judecătorul imparţial care încearcă să afle cât adevăr este în spatele gândului. Îţi iei propriile percepţii şi gânduri la întrebări, pentru că percepţiile nu sunt poze ale realităţii, ci un fel de amestec între elemente din realitate şi aşteptări, gânduri, interpretări.  Exemple de întrebări pe care ţi le pui:

Văd bine sau interpretez o expresie facială neutră drept încruntare?  

Pe ce se bazează pecepţia sau gândul? Ce mă face să cred că bărbatul din autobuz este un hoţ de buzunare? 

Ce dovezi am ca să cred ceea ce cred? Sunt pe cale să mă las convins de un medic homeopat să încerc nu ştiu ce leac minune, dar pe ce se sprijină afirmaţiile lui? Mai mult decât atât, ce fel de dovezi sunt necesare în acest caz? În nici un caz cele anecdotice cu vecina care s-a făcut bine sau testimonialele din reviste.

Există explicaţii alternative pe care în acest moment nu le iau în calcul? Colegul meu nu m-a salutat pentru că este supărat pentru mine sau e posibil nici să nu mă fi văzut măcar, el fiind oricum destul de distrat din fire?

La ce îmi foloseşte mie acum acest gând? Mă ajută cu ceva să-mi ating obiectivele, sau dimpotrivă, mi le subminează? Dacă nu mă ajută la nimic, ce ar fi să nu-l iau în calcul şi să nu am încredere în el, înlocuindu-l cu altele mai folositoare?

Cât de justificată obiectiv este teama mea din acest moment? Mi-e frică de avion? Absolut toate statisticile confirmă faptul că riscul de a muri când urc într-o maşină este infinit mai mare (glumesc cu infinitul) decât atunci când călătoresc cu avionul. Ca să fac o comparaţie, şansa de a avea un accident fatal cu autoturismul este de 1 la 5000, pe când cea de a avea un accident la fel de fatal în avion este de 1 la 11 milioane. Nu mă lua cu "din avion nu scapi viu" pentru că am subliniat că e vorba de accidente fatale în ambele cazuri. Deci dacă ţii atât de mult la viaţa ta gândeşte-te de două ori înainte să-ţi cumperi maşină în leasing şi aşteaptă să se construiască metroul până la Otopeni, de acolo vei fi mult mai în siguranţă în aer decât pe şosea, în drum spre aeroport.

Este posibil ca exact în acest moment să comit o eroare de judecată, să fiu victima unui bias cognitiv sau  a unei euristici ce distorsionează realitatea?

Unele dintre întrebările de mai sus presupun, pe lângă metacogniţie, şi ceva noţiuni despre cum funcţionează mintea umană, gândire critică sau disponibilitatea de a învăţa să te gândeşti critic la propriile gânduri tocmai pentru a le identifica pe cele iraţionale şi a te elibera astfel de sub imperiul lor. Terapia cognitiv-comportamentală utilizează de altfel, cu succes, tehnici ce se sprijină pe metacogniţie. De asemenea, cunoaşterea erorilor de gândire (biasuri cognitive) te ajută, dar numai cu condiţia să te forţezi să aplici aceste cunoştinţe, adică să te opreşti din „gândit”, să ieşi de pe pilotul automat şi să-ţi iei gândul la puricat, ca să spunem aşa. Să îţi propui în mod conştient şi activ să deconstruieşti mecanismele cognitive ce se întâmplă de multe ori fără voia ta. Studiile arată de exemplu că dacă ai aflat despre efectul trecătorului şi difuzia responsabilităţii sunt şanse mai mari ca, aflat într-o situaţie asemănătoare, să oferi ajutorul unei persoane aflate în dificultate într-un loc aglomerat, tocmai pentru că ai înţeles că tendinţa naturală este să treci mai departe şi acum eşti capabil să te opui acesteia. În alte cazuri, cum ar fi biasul confirmării, este ceva mai dificil să-l observi la tine însuţi, chiar dacă ştii ce înseamnă şi nu ai dificultăţi în a-l remarca la cei din jur.

Gândurile şi emoţiile sunt generate de stimuli din mediu dintre cei mai variaţi şi mai greu de recunoscut. Influenţele sunt adesea neconştientizate, iar ceea ce tu numeşti cauze sunt de multe ori confabulaţii. Dar poate că nici nu este atât de important să identifici cauza, chiar dacă nu contest că te-ar ajuta, dacă este cea reală (greu de verificat asta!). Mai constructiv ar fi totuşi să te concentrezi pe ce faci acum cu gândurile existente. Le investeşti cu încredere oarbă sau le intentezi un proces metacognitiv, în urmă căruia deliberezi dacă este cazul să le laşi libere sau le pui într-o celulă, declarându-le vinovate de iraţionalitate şi restrângându-le libertatea de a te mai influenţa?

PS: pentru articolul lui Prinz îi mulţumesc Ralucăi, administratorul paginii Fans of Critical Thinking; apelez uneori la bunăvoinţa ei de a sonda baza de date cu articole ştiinţifice la care are acces pentru că studiază la una dintre cele mai bune facultăţi de psihologie din lume. Câteodată (nu şi acum), din cauza unor scrupule iraţionale, îmi trimite doar rezumatul, dar voi încerca să schimb această situaţie, explicându-i consecinţele deprivării de informaţii şi legătura dintre frustrare şi stres. Malade, je suis malade…(dublă tentativă de manipulare: studiază psihologia sănătăţii şi-i place şi Lara Fabian, aşa că sper că melodia îi va induce şi ei anumite stări emoţionale favorabile...gândirii critice).









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu