Ai prins serialul Twin Peaks sau
filmele lui David Lynch ţi se par aproape horror şi preferi să nu te uiţi la
aşa ceva? Hai să ascultăm măcar puţină muzică.
Bun. Acum priveşte te rog două-trei secunde poza de mai jos şi spune-mi ce
vezi.
Participanţii la acelaşi experiment care fie nu au ascultat nicio melodie
fie au auzit un cântecel vesel nu au manifestat tendinţa de a percepe
stimuli ameninţători în imaginile ambigue
prezentate.
Concluzia cercetătorilor este că emoţiile negative influenţează inclusiv
percepţiile vizuale, iar relaţia cauzală este adesea invers decât cea inferată
în mod normal. Nu ţi se face frică neapărat pentru că ai văzut ceva înfricoşător, ci
uneori chiar vezi ceva înspăimântător tocmai pentru că deja
ţi-era frică (emoţie trezită aici de muzica prezentată iniţial, mai ales că
am menţionat filmul aproape horror al lui David Lynch). Ca explicaţie
neurobiologică, centrii din creier ce procesează informaţia vizuală fac
conexiuni şi cu amygdala, structura
implicată în emoţii.
Este foarte posibil aşadar ca într-o dimineaţă să te trezeşti brusc
dintr-un coşmar şi apoi, pe drumul spre serviciu, să „vezi” o mulţime de şoferi
agresivi, oameni încruntaţi, gropi în asfalt mai mari decât ieri, poliţişti
puşi pe dat de amenzi, hoţi de buzunare în autobuz, poate chiar, dacă acel
coşmar a fost îngrozitor şi tu ai şi un scor peste medie la nevrotism, criminali
ce se ascund în tufiş sau şi psihopaţi deghizaţi în corporatişti. Ajuns la
muncă, vei continua patternul respectiv şi vei dezbate la cafea cele mai
improbabile şi fantasmagorice teorii ale conspiraţiei. Nu vei face legătura cu
visul urât şi nu-ţi vei pune la îndoiala percepţiile pentru că noi, oamenii,
avem obiceiul să credem ceea ce vedem cu ochii noştri şi ceea ce gândim tot cu
neuronii noştri. De cele mai multe ori este firesc şi util să facem asta, dar
se întâmplă şi ca ceea ce vedem sau gândim să fie nu doar neadevărat, ci chiar
nociv. Nociv pentru că de la o emoţie negativă sau de la un prim gând negativ
urmează altele colorate în aceeaşi nuanţă, într-un fel de cascadă a
negativităţii, iar de aici, pe termen lung, stresul şi anxietatea
(generalizată). O melodie ţi-a creat fiori reci pe şira spinării, iar această
teamă indusă transformă un obiect neutru într-un şarpe, o privire normală a
unui trecător într-o ameninţare sau o maşină ce înaintează cu o viteză obişnuită într-un bolid ce goneşte spre tine să te omoare.
Cum faci să eviţi capcana? Ai la îndemână (de fapt tot în creier, cortexul
prefrontal) un instrument extrem de valoros care se numeşte metacogniţia. Cu cât mai des îl vei
folosi, cu atât mai puţin te vei lăsa copleşit de gânduri iraţionale. Să aplici
metacogniţia înseamnă în primul rând să iei o anumită distanţă faţă de propriul
flux mental. Este un prim pas ce îţi permite să nu te mai identifici cu fiecare gând ce-ţi trece prin cap. Urmează
un fel de examinare critică a
respectivului gând. Îţi poţi imagina un fel de tribunal în care tu eşti
judecătorul imparţial care încearcă să afle cât adevăr este în spatele
gândului. Îţi iei propriile percepţii şi gânduri la întrebări, pentru că percepţiile nu sunt poze ale realităţii, ci un fel de amestec între elemente din realitate şi aşteptări, gânduri, interpretări. Exemple de întrebări pe care ţi le pui:
Văd bine sau interpretez o expresie facială neutră drept încruntare?
Pe ce se bazează pecepţia sau gândul? Ce mă face să cred că bărbatul din autobuz este
un hoţ de buzunare?
Ce dovezi am ca să cred ceea ce cred? Sunt pe cale să mă las convins de un medic
homeopat să încerc nu ştiu ce leac minune, dar pe ce se sprijină afirmaţiile
lui? Mai mult decât atât, ce fel de
dovezi sunt necesare în acest caz? În nici un caz cele anecdotice cu vecina
care s-a făcut bine sau testimonialele din reviste.
Există explicaţii
alternative pe care în acest moment nu le iau în calcul? Colegul meu nu m-a salutat pentru că este supărat
pentru mine sau e posibil nici să nu mă fi văzut măcar, el fiind oricum destul
de distrat din fire?
La ce îmi foloseşte mie acum acest
gând? Mă ajută cu ceva să-mi ating obiectivele,
sau dimpotrivă, mi le subminează?
Dacă nu mă ajută la nimic, ce ar fi să nu-l
iau în calcul şi să nu am încredere în el, înlocuindu-l cu altele mai
folositoare?
Cât de justificată obiectiv este teama mea din acest
moment? Mi-e frică de avion?
Absolut toate statisticile confirmă faptul că riscul de a muri când urc într-o
maşină este infinit mai mare (glumesc cu infinitul) decât atunci când călătoresc
cu avionul. Ca să fac o comparaţie, şansa de a avea un accident fatal cu autoturismul este de 1 la 5000, pe când cea de a avea un
accident la fel de fatal în avion este de 1
la 11 milioane. Nu mă lua cu "din avion nu scapi viu" pentru că am subliniat că e vorba de accidente fatale în ambele cazuri. Deci dacă ţii atât de mult la viaţa ta gândeşte-te de două
ori înainte să-ţi cumperi maşină în leasing şi aşteaptă să se construiască metroul până la Otopeni, de acolo vei fi mult mai în siguranţă în aer decât pe
şosea, în drum spre aeroport.
Este posibil ca exact în acest
moment să comit o eroare de judecată, să fiu victima unui bias cognitiv sau
a unei euristici ce distorsionează realitatea?
Unele dintre întrebările de mai sus presupun, pe lângă metacogniţie, şi ceva
noţiuni despre cum funcţionează mintea umană, gândire critică sau disponibilitatea
de a învăţa să te gândeşti critic la
propriile gânduri tocmai pentru a le identifica pe cele iraţionale şi a te
elibera astfel de sub imperiul lor. Terapia cognitiv-comportamentală utilizează
de altfel, cu succes, tehnici ce se sprijină pe metacogniţie. De asemenea,
cunoaşterea erorilor de gândire (biasuri cognitive) te ajută, dar numai cu
condiţia să te forţezi să aplici aceste
cunoştinţe, adică să te opreşti din „gândit”, să ieşi de pe pilotul automat
şi să-ţi iei gândul la puricat, ca să spunem aşa. Să îţi propui în mod conştient
şi activ să deconstruieşti mecanismele
cognitive ce se întâmplă de multe ori fără voia ta. Studiile arată de exemplu că
dacă ai aflat despre efectul trecătorului şi difuzia responsabilităţii sunt
şanse mai mari ca, aflat într-o situaţie asemănătoare, să oferi ajutorul unei
persoane aflate în dificultate într-un loc aglomerat, tocmai pentru că ai
înţeles că tendinţa naturală este să treci mai departe şi acum eşti capabil să
te opui acesteia. În alte cazuri, cum ar fi biasul
confirmării, este ceva mai dificil să-l observi la tine însuţi, chiar dacă
ştii ce înseamnă şi nu ai dificultăţi în a-l remarca la cei din jur.
Gândurile şi emoţiile sunt generate de stimuli din mediu dintre cei mai
variaţi şi mai greu de recunoscut. Influenţele sunt adesea neconştientizate,
iar ceea ce tu numeşti cauze sunt de multe ori confabulaţii. Dar poate că nici nu
este atât de important să identifici cauza, chiar dacă nu contest că te-ar
ajuta, dacă este cea reală (greu de verificat asta!). Mai constructiv ar fi
totuşi să te concentrezi pe ce faci acum
cu gândurile existente. Le investeşti cu încredere oarbă sau le intentezi un proces metacognitiv, în
urmă căruia deliberezi dacă este cazul să le laşi libere sau le pui într-o
celulă, declarându-le vinovate de iraţionalitate şi restrângându-le libertatea
de a te mai influenţa?
PS: pentru articolul lui Prinz îi mulţumesc Ralucăi, administratorul
paginii Fans of Critical Thinking;
apelez uneori la bunăvoinţa ei de a sonda baza de date cu articole ştiinţifice
la care are acces pentru că studiază la una dintre cele mai bune facultăţi de
psihologie din lume. Câteodată (nu şi acum), din cauza unor scrupule iraţionale, îmi trimite doar rezumatul,
dar voi încerca să schimb această situaţie, explicându-i consecinţele
deprivării de informaţii şi legătura dintre frustrare şi stres. Malade, je suis malade…(dublă tentativă
de manipulare: studiază psihologia sănătăţii şi-i place şi Lara Fabian, aşa că sper că melodia îi va induce şi ei anumite stări emoţionale favorabile...gândirii critice).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu