Marshmallows. La ce te gândeşti automat când citeşti
asta? Presupun că la arhi-cunoscutul experiment realizat acum mai bine de 40 de
ani de către Walter Mischel de la Universitatatea Stanford. Mai e nevoie să-l
descriu? Bine, foarte pe scurt, în caz că ai nimerit întâmplător aici.
Cercetătorii au răpit (glumesc) nişte copii de 4-6 ani (ulterior s-au făcut
replicări pe mai multe categorii de vârstă), i-au momit în laborator şi le-au
pus la dispoziţie o prăjiturică, spunându-le că vor lăsaţi singuri o vreme; dacă
se vor abţine să pape prăjitura, experimentatorul se va întoarce şi le va dărui
două! Rămaşi singurei 15 minute cu ispita pe masa din faţa lor (a tantalising task, pentru cei care îşi
amintesc articolele mele mai vechi), copiii au aşteptat în medie 5,71 minute înainte să se repeadă
asupra prăjiturii.
Ce măsura acest test? Capacitatatea copiilor de a-şi amâna gratificaţia
sau autocontrolul, nu-i aşa? Ei
bine, da şi nu. Aceasta este interpretarea standard şi felul în care sunt
prezentate în mod uzual concluziile experimentului lui Wlater Mischel. Însă
este doar o parte a unei imagini ceva mai complexe şi mai nuanţate, după cum arată experimente mai noi, derulate de
cercetători care şi-au pus întrebarea dacă nu cumva comportamentul manifest al celor mici (acţiunea de a mânca
prăjitura) nu este determinat şi de alte
variabile în afară de autocontrol, fără a-l elimina pe ultimul din ecuaţie
(ştim cât de puternică este tendinţa oamenilor de a stabili cauze uneori
simpliste pentru evenimente sau de a se mulţumi cu a găsi o singură cauză acolo
unde de fapt sunt mai multe).
Celeste Kidd, Holly Palmieri şi Richard Aslin de la Universitatea dinRochester au răpit şi ei nişte ţânci pe care i-au supus testului cu marshmallows, dar înainte le-au mai dat
ceva de făcut: o sarcină creativă ce implica desenul. Pe masă aveau nişte
creioane colorate, uzate şi nu tocmai atractive. Experimentatorul le-a spus că
se pot apuca de colorat, dar dacă vor aştepta puţin şi nu se vor atinge de
creioanele vechi vor primi un set cu mai multe rechizite noi şi performante A
părăsit sala şi s-a întors după 2.5 minute, timp în care copiii au aşteptat,
mai ales că nu prea aveau de ales, câtă vreme creioanele vechi erau închise
într-o cutie foarte greu de deschis. Acum intervine manipularea experimentală:
adultul se întoarce în jumătate de cazuri cu creioanele promise, spre
încântarea micuţilor ce se apucă entuziasmaţi de treabă; în cealaltă jumătate
de cazuri, apare cu mâna goală şi le spune „Îmi pare foarte rău, dar s-au
terminat rezervele noastre. Va trebui să te descurci tot cu astea vechi”. După
proba de colorat tuturor copiilor li se spune că e vremea să primească o
gustare şi astfel li se aplică testul clasic cu marshmallows. Ce crezi că se
întâmplă? Deloc suprinzător (sau surprinzător dacă te gândeşti la interpretarea
clasică), copiii care în prima situaţie au primit ceea ce li s-a promis şi-au
amânat gratificaţia şi impulsul de a mânca prăjitura pentru în medie 12,03 minute (compară şi cu cele 5,71 din varianta iniţială a lui
Mischel). De fapt, 9 dintre cei 14 copii
au aşteptat întreaga perioada de 15 minute fără să se atingă de prăjitură (sau
atingând-o în diverse feluri non-invazive :P). Dar cei care au aşteptat degeaba
setul de creioane colorate la care experimentatorul îi făcuse să viseze în
zadar? Au aşteptat şi ei…3,02 minute!
Un singur copil dintre cei 14 care
au făcut parte din grupul nr.2 a trecut proba celor 15 minute.
Cum ţi se pare decizia copiilor din al doilea grup de a nu aştepta şi de a
hali rapid prăjitura? După experienţa neplăcută prin care tocmai trecuseră,
cred că vei fi de acord cu cercetătorii că ea este îndreptăţită şi raţională.
Copiii de numai patru ani dau semne că sunt în stare de anumite calcule (mai
mult sau mai puţin conştientizate) prin
care stabilesc utilitatea
acţiunii de a-şi amâna impulsul, făcând estimări asupra costurilor şi beneficiilor fiecărei situaţii. Pe
lângă autocontrol, decizia lor a fost influenţată de un set de credinţe şi expectaţii referitoare la probabilitatea de a
primi cele două prăjituri la sfârşit. Cei a căror încredere a fost înşelată
anterior nu şi-au amânat prea mult timp impulsul nu neapărat pentru că nu erau
în stare să se abţină de la a mânca prăjitura, ci mai ales pentru că nu au
considerat că rentează să facă acest
efort, întrucât nu erau convinşi că experimentatorul se va ţine de cuvânt
(dimpotrivă, aveau motive să creadă că acesta va veni iar să le spună că nu mai
are prăjituri). Cei care au avut dovada tangibilă (setul de creioane noi) că
adultul din faţa lor este de încredere
au aşteptat mult mai mult, cei mai mulţi dintre ei întreaga perioadă (aici
poate că s-ar putea izola într-adevăr efectul autoncontrolului, deşi nu ştim
ansamblul experienţelor de viaţă pe care le-a trăit fiecare până să ajungă în
laborator – o singură dovadă de încredere nu poate contrabalansa zecile de
situaţii în care un copil crescut într-un mediu
instabil a observat că persoanele apropiate rareori face ceea ce promite).
Rezultatele obţinute de echipa de cercetători din Rochester introduc aşadar
o nouă variabilă în explicarea deciziilor copiilor de a-şi amâna sau nu
gratificaţia într-o sarcină ce se pare că măsoară nu doar ceea ce s-a crezut iniţial că ar măsura (autocontrolul).
Celeste Kidd şi colaboratorii numesc celălalt factor credinţa în stabilitatea mediului (established beliefs sau reliability
of the environment). Este de aşteptat ca un copil crescut într-un mediu
defavorizat să acţioneze mai impulsiv, iar această impulsivitate reflectă nu
doar incapacitatea de a se controla, ci şi o estimare raţională a beneficiilor acţiunii de a a aştepta sau de
a-şi inhiba impulsurile. Într-o familie în care nu se ştie dacă mâine părinţii
vor avea ce pune pe masă este greu de crezut că un copil va rezista tentaţiei
de a mânca mai multe dulciuri în zilele când acestea sunt disponibile. La fel,
probabil că nu va avea cine ştie ce
încredere într-un părinte instabil emoţional sau suferind de tulburarea
bipolară care ba se joacă cu el ore întregi (în faza maniacală) ba stă numai în
pat şi nu-l mai bagă în seamă (în faza depresivă); într-o asemenea situaţie va
profita la maxim de o zi bună a părintelui şi va fi suspicios dacă va auzi „hai
să mergem azi mai devreme acasă şi mâine
vom sta în parc mai mult”.
Stabilitatea mediului este un element important ce influenţează deciziile
copiilor, dar şi ale adulţilor. În continuare mă voi îndepărta puţin de studiul
prezentat, lansându-mă în ipoteze şi interpretări pe care chiar te invit să le
iei ca atare (speculaţii şi opinii personale mai mult sau mai puţin informate).
De fiecare dată când luăm o decizie, o luăm în condiţii de incertitudine. Trăim într-o lume a probabilităţilor, în
care acţiunile noastre au anumite rezultate probabile, foarte rar sigure. Desigur, unele consecinţe anticipate
au şanse mai mari de a se materializa (ştii că dacă bagi mâna în cuptor şi
atingi tava în mod normal te vei arde…dacă nu cumva ai uitat să aprinzi
gazele). Înainte de a acţiona, te gândeşti la consecinţele posibile şi, dacă
acestea sunt mai multe, la probabilitatea fiecăreia de a se întâmpla. Îţi asumi
un risc inerent, dar el este mai
mare sau mai mic, în funcţie de situaţie. Rişti de fiecare dată când te urci la
volan, ba chiar şi când ieşi din casă pe propriile picioare. Dacă te-ai urcat
în maşină ai minime expectaţii cu privire la ceilalţi şoferi, adică te aştepţi
măcar să fie suficient de întregi la cap încât să respecte sensul de mers indicat
de benzile de circulaţie, altfel nimeni nu ar mai avea curajul să meargă cu
maşina, iar tu aproape sigur ai renunţa la beneficiile de a ajunge mai repede
la serviciu dacă probabilitatea de a ajunge teafăr ar fi infimă. Uneori
capacitatea de a respinge o gratificaţie imediată te apropie de un scop mai
înalt. Alteori, atunci când acel scop mai înalt este improbabil, a te mulţumi
cu vrabia din mână pare a fi cel mai raţional lucru pe care l-ai putea face.
Este greu de spus însă cum ar cel mai bine să acţionezi în orice situaţie. Să
zicem că visai să iei examenul de admitere la Psihologie, Universitatea
Bucureşti. Nu ai luat. Te înscrii la o particulară sau rămâi acasă şi mai
înveţi un an (sau îl pierzi, depinde cum priveşti)? Şi dacă anul următor se
întâmplă la fel? Mai stai încă un an acasă sau te duci la Spiru Haret? Dar în
al treilea an? Accepţi o slujbă care nu ţi se pare că te-ar împlini profesional
sau mai aştepţi, poate vei fi chemat la interviu în compania aia care pare a fi
tot ce îţi doreşti? Câte oferte însă vei refuza între timp şi cât se merită să
faci asta, mai ales dacă nu ai cu ce să-ţi plăteşti facturile? Pentru cititorii
de sex feminin: dacă ţi-au plăcut poveştile cu prinţi şi prinţese ce rămân
împreună până când moartea îi va despărţi,
câţi posibili parteneri (cu calităţi şi defecte, vorbim de oameni, nu de
Feţii-Frumoşi din basme) vei respinge aşteptând să apară The One and Only pe un
cal alb (scuză-mă, am vrut să spun pe cai-putere!)?
Câtă încredere ai în oameni sau, mai bine zis, cum ajungi să ai încredere
în ei sau să nu mai ai? Ce faci dacă şeful îţi propune să accepţi o întârziere
de salariu cu promisiunea că vei primi un bonus pentru asta? Poate vei spune
da. Dar dacă nu-ţi dă nici un bonus şi luna viitoare revine cu aceeaşi
rugăminte mai accepţi sau îi ceri banii imediat?
Soţia te roagă să înţelegi că are un proiect important la muncă şi va veni
târziu o perioadă, după care adaugă că apreciază răbdarea ta şi, dacă nu
insişti o vreme să petreceţi timp împreună, peste două săptămâni îşi ia
concediu să mergeţi o săptămână la munte. Nu ai nimic împotrivă, dar nu-ţi va
pica bine să auzi peste două săptămâni că a intervenit un alt proiect şi este
foarte posibil ca de această dată să nu mai fii deloc la fel de înţelegător când
apare acasă la 11 noaptea şi (tot) ea te acuză de incapacitatea de te controla.
Pe de altă parte, creierul nostru nu este un calculator foarte bun al
probabilităţilor (dar nici unul foarte prost, mai ales dacă reformulează datele
unei probleme în nişte termeni ceva mai „umani” – opt din zece sună altfel decât probabilitatea
este de 0.8). De aceea, încrederea în stabilitatea mediului şi în ceilalţi
oameni nu reflectă mereu realitatea obiectivă, ci o percepţie subiectivă bazată
pe şi întărită de anumite predispoziţii personale cum ar fi: optimismul sau pesimismul, sentimentul de
control asupra vieţii tale, credinţa
într-o lume justă, cât de puternic
este biasul negativităţii la tine, cât de puternice sunt iluziile pozitive,
nevrotismul, scepticismul, cât de uşor
sau de greu eşti de convins, cât de repede se instalează la tine acel „feeling
of knowing” despre care vorbeste Robert Burton, concepţia
asupra naturii umane (poziţia de default
pe care te situezi: oamenii sunt de
încredere până la proba contrarie sau oamenii
nu sunt de încredere până la proba contrarie), plus cât de tare te-ai ataşat de o idee („există o justiţie divină”), un proiect („imposibil să nu dea
rezultate strategia mea”) sau de o
persoană („soţul meu în esenţă mă iubeşte, chiar dacă din când în când îmi
mai scapă câte o palmă”). Toate aceste elemente (cu componenta lor înnăscută dar şi
cu cea modelabilă), împreună cu feedbackul oferit de realitate, au
un cuvânt de spus în momentul în care iei decizii, îţi controlezi reacţiile
impulsive şi amâni gratificaţiile imediate pentru o recompensă mai importantă
pe termen lung.
Deşi nu mă îndoiesc că ai înţeles
deja, nu mă pot abţine să nu
subliniez din nou că acest articol a fost mai puţin despre autocontrol şi mai
mult despre încredere.
Un rezumat-video al experimentului prezentat:
Şi un link către cartea care m-a trimis la el: http://www.amazon.com/The-Rational-Animal-Evolution-Smarter/dp/0465032427
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu