După cel mai bun sine posibil din ultimul articol hai să explorăm îm continuare problematica eurilor posibile. Possible selves. Ce sunt ele? Un fel de reprezentări personalizate a ceea ce credem că am putea deveni, ce ne dorim să devenim, chiar
şi ceea ne temem că am putea deveni. Suntem o sumă de virtualităţi. În fiecare
moment alegem un anumit curs al evenimentelor, iar alegerea declanşează, în
cascadă, alte şi alte acţiuni, actualizând un anumit eu posibil şi ucigâdu-le
pe celelalte. Chiar acum te gândeşti dacă să ieşi din casă pe ploaie sau să
rămâi la căldurică. Este un exemplu banal, poate fără consecinţe majore, dar nu
ai de unde să ştii dacă nu cumva eul posibil ce ar fi plecat la plimbare (şi pe
care l-ai masacrat, rămânând acasă) nu s-ar fi întâlnit cu iubirea vieţii tale (sau a lui) sau nu ar fi fost călcat de o maşină. La un alt nivel, poate ai de luat o
decizie majoră: rămâi în ţară sau pleci în străinătate. Sunt două euri
posibile, două vieţi pe care le-ai putea trăi, dar din care va trebui să alegi
numai una, punând în balanţă ce sacrifici şi ce poţi câştiga şi ferindu-te,
dacă eşti familiarizat cu biasuri şi euristici, de fenomenul aversiunii faţă de
pierdere (loss aversion, Kahneman).
Nu strică să arunci un ochi (al treilea, ca să nu rămâi chior) şi pe affective forecasting…
În afara de eurile posibile viitoare mai există însă şi eurile posibile pierdute. Adică deja
moarte, sper să nu crezi că sunt lugubră. Moarte, dar nu îngropate. Intrate de
mult în putrefacţie, dar a căror duhoare încă o simţi. Fantome. Eurile tale
care au fost ucise şi care nu s-au împăcat cu soarta, deci acum îţi cer socoteală
şi te bântuie. Dai nas în nas cu ele, dar dacă întinzi mâna să le atingi
cuprinzi doar aer. Sunt desfigurate, amputate, nematerializate. Sau dimpotrivă, sunt strălucitoare şi fericite, aruncându-ţi în faţă tot ce ai fi putut fi acum
if only…Dacă ai fi mers la o altă
facultate. Dacă nu ai fi renunţat la carieră pentru a sta cu copiii. Dacă ai fi
renunţat la carieră pentru a petrece cu cei mici un timp pe care ştiai că nu îl vei mai
recupera niciodată. Dacă ai fi plecat din ţară când ai avut ocazia. Dacă te-ai
fi căsătorit cu Marina în loc de cu Mădălina. Dacă ai fi tăcut şi nu i-ai fi
spus acele cuvinte prietenului tău care de atunci nu mai vorbeşte cu tine. Dacă
soţia ta nu te-ar fi părăsit pentru un alt bărbat. Dacă nu ai fi plecat cu
maşina la mare acum câţiva ani când ai avut un accident şi pasagerul de pe
scaunul din dreapta a murit. Dacă copilul tău nu ar fi avut tulburări din
spectrul autist. Dacă nu te-ai fi simţit rău chiar în ziua când aveai un
interviu extrem de important. Dacă, dacă, dacă…Observi poate o diferenţă între
primele posibilităţi din lanţ şi următoarele. Unele au depins (aproape) în
totalitate de tine, au fost rezultatul unui proces deliberativ în urma căruia
ai ales eul posibil pe care ţi l-ai dorit, chiar dacă ulterior te-ai
întrebat dacă a fost cea mai bună decizie sau chiar ai regretat-o, convins că a
fost o greşeală. Tu ai fost autorul crimelor şi totodată creatorul eului prezent.
E adevărat, oamenii iau decizii în
condiţii de incertitudine. Incertitudine mai mare sau mai mică,
consecinţele viitoare sunt uneori mai greu iar alteori mai uşor de prevăzut,
chiar dacă, din cauza hindsight bias-ului,
ele par, retrospectiv, simplu de anticipat. Poate nu te aşteptai ca prietenul tău să se
supere atât de tare în momentul când i-ai spus ce i-ai spus. În alte situaţii
însă, eurile posibile nu au fost omorâte de tine, ci de circumstanţe asupra
cărora nu ai avut nici un control. Nu ţi-ai putut împiedica soţia să plece,
accidentul de maşină nu a putut fi evitat, nu aveai de unde să ştii că vei avea
un copil cu probleme de sănătate şi aşa mai departe. Au fost un fel de reality slaps. Iar acum eurile ucise şi
sinucise te bântuie. Care sunt cel mai greu de suportat? Cele pe care le-ai
omorât în ceea ce părea atunci deplină cunoştinţă de cauză? În acest caz este
posibil să te învinovăţeşti şi să trăieşti cu gândul că ţi-ai făcut-o cu mâna
ta. Sau cele care au murit fără voia ta? Aici poate te simţi neajutorat şi
iluzia (pozitivă?) a controlului ţi-a fost afectată, lăsându-te să
experimentezi anxietate şi neputinţă.
Ce faci cu ele? Cum le împiedici să îţi afecteze negativ prezentul acum
când nu mai există nicio şansă să revii sau să schimbi cursul evenimentelor?
O variantă ar fi abordarea raţională, la rece, a acestor euri pierdute prin demontarea convingerii iraţionale că dacă ai fi ales
altceva acum ai fi în mod necesar mai fericit. De ce iraţională? În primul rând
pentru că, fiind vorba de gândire
contrafactuală, scenariile pe care le faci sunt doar rodul unei
imaginaţii bogate. Habar nu ai ce s-ar fi întâmplat dacă plecai din ţară. Este
posibil ca acum să fi avut o situaţie financiară mai bună, dar este posibil şi
să fi întâmpinat o mulţime de dificultăţi şi să te fi întors dezamăgit după ce
ai pierdut unu-doi-trei ani. Când te uiţi înapoi cu regret, privilegiezi cea
mai bună variantă posibilă din toate cele care s-ar fi putut întâmpla. Ceea ce
este nerealist – ştii tu cum e cu socoteala din târg. Hai să zicem însă că
totul ar fi mers bine şi visele tale s-ar fi îndeplinit. Chiar şi aşa, am dubii
serioase că ai fi semnificativ mai fericit decât eşti acum. Şi dubiile astea
sunt susţinute şi de studiile din psihologia fericirii, cu concluzii
contra-intuitive, dar extrem de utile în cazuri ca acestea. Gândeşte-te puţin
la conceptul de adaptare hedonică.
Şi la acel set point, nivel bazal al fericirii la care revii după un timp,
indiferent de evenimentele care te afectează, atât în rău cât şi în bine. Şi
câştigătorii la loto şi paraplegicii, după o perioadă în care starea de bine
creşte sau se prăbuşeşte fulgerător, sfârşesc prin a-şi recâştiga gradul
obişnuit de satisfacţie a vieţii. La fel s-ar fi întâmplat şi cu eurile tale
posibile. În acest moment ai fi la fel de (ne)fericit şi dacă ai fi plecat,
dacă te-ai fi căsătorit cu altcineva sau dacă nu aveai nici un accident.
Regretul şi părerile de rău provin din eroarea
de focalizare: ai impresia că un eveniment fericit semnificativ ţi-ar fi
influenţat iremediabil toate domeniile existenţei, de parcă s-ar fi petrecut într-un
vacuum, la adăpost de alte circumstanţe cotidiene şi ai fi trăit într-o feerie
unde nimic altceva nu te-ar mai fi atins. Sunt greşelile tipice surprinse de
cercetările din domeniul affective forecasting. Cred că se potrivesc foarte bine şi în
contextul regretului şi gândirii contrafactuale referitoare la eurile pierdute,
aşa că ce-ar fi să-i spunem affective rearcasting? Voi fi fericit doar când X este unul dintre miturile fericirii. La fel şi aş fi fost fericit doar dacă y.
Nu sunt sigură că îţi este suficientă abordarea raţională, pentru că de
multe ori ne afectează, vrem-nu vrem, şi lucrurile despre care ştim foarte
bine, în teorie, că nu ar trebui să ne afecteze. Înţelegem cognitiv, dar nu
acceptăm emoţional. Dacă postviziunile mele afective nu au îndepărtat stafiile,
te poţi orienta spre studiile Laurei
King, care te îndeamnă nu să scapi de eurile posibile ci, dimpotrivă, să te
împrieteneşti cu ele. Să trăieşti cu morţii de lângă tine. De altfel, în unele
culturi, moartea este înţeleasă cu totul altfel şi i se dă voie să „existe” ca
o parte firească a vieţii, fără a fi escamotată sau tratată ca un subiect tabu.
Laura King a lucrat cu persoane care au trecut printr-un eveniment marcant ce
le-a schimbat viaţa fundamental, de exemplu un divorţ sau naşterea unui copil
cu sindromul Down. Le-a cerut acestora să scrie cum şi-au imaginat viitorul
înainte de momentul de cumpănă, ce vise şi speranţe aveau şi care este cea mai
bună viaţă posibilă pe care ar fi trăit-o dacă nu s-ar fi întâmplat X. Apoi a
apreciat în ce măsură eul posibil pierdut era prezent (salient) în spaţiul mental al subiecţilor şi cât de detaliată (elaborate) era această reprezentare. A
mai măsurat starea de bine şi gradul de dezvoltare
a eului (vezi teoria lui Loevinger, cu cele nouă stagii). Cele două sunt
independente. Cei care au oferit o naraţiune elaborată a vieţii posible în
absenţa evenimentului perturbator au înregistrat, e drept, un nivel al
fericirii ceva mai scăzut decât cei care nu se gândeau frecvent la asta. Însă
tot ei erau într-un stadiu superior al dezvoltării eului, care presupune o
perspectivă nuanţată şi complexă asupra vieţii, recunoaşterea fragilităţii şi
vulnerabilităţii, acceptarea imperfecţiunilor, dezamăgirilor şi schimbărilor şi
onestitatea de a admite că au fost schimbaţi, atinşi profund şi provocaţi de circumstanţele de viaţă:
While happiness may require us to avoid thinking about what might have
been, maturity might require an awareness of the losses and sacrifices of
adulthood.
În momentul în care te confrunţi cu stafiile eurilor decedate, ai dobândit
şi o anumită complexitate psihologică ce-ţi permite să integrezi nuanţele şi
experienţele dulci-amare. Înveţi să mai renunţi la control şi înţelegi că viaţa
îţi întinde pe tavă un platou cu de toate, inclusiv cu surprize pe care nu ai
cum să le anticipezi şi pe care le vei lua ca atare, încercând eventual să le
înglobezi într-o naraţiune cu sens. Surpriza
te pune în situaţia de a recunoaşte că nu ştii chiar tot, că nu poţi prevedea
fiecare consecinţă posibilă a unei decizii şi că eşti, la urma urmei, doar un
om, cu vulnerabilităţile de rigoare. Tot surpriza te învaţă să fii modest, să renunţi la multe dintre aşteptări
şi să abandonezi credinţa într-o lume dreaptă în care totul este alb şi negru, unde semeni ceea ce culegi şi roata Fortunei se învârte după bunul tău plac.
„Pretenţiile” tale de la viaţă scad odată cu sentimentul de îndreptăţire (entitlement), ceea ce nu te va face însă
să îmbrăţişezi cinismul, nici nu te va împiedica (hopefully) să te implici pe viitor, cu aceeaşi deschidere şi
acelaşi entuziasm, în alte proiecte viitoare.
We propose that the mature person is able to look
on his or her multiple possible selves with characteristic fearlessness, to
acknowledge life’s second (and third, and fourth . . .) chances as part of the
unfolding of a rich and valuable human life. Our consideration of maturity as a
convergence of happiness and complexity suggests that the humble, courageous
admission that we are all marked is the first step toward true maturity.
Lingering engagement in lost possible selves is negatively related to happiness,
but that does not preclude the possibility that exploring such experiences has
important implications for other valuable outcomes. The participants in our
studies have taught us that the very experiences that mark us may become a
source of unexpected strength and play a role in the creation of a more
differentiated and integrated self.
Tehnica scrisului (vezi Pennebaker şi Wilson) te ajută să discuţi cu
fantomele eurilor tale, astfel încât să negociaţi măsura în care ele te mai pot
bântui, spaţiile locative ale fiecăruia (în hipocamp) şi resursele de atenţie
pe care să le redistribui către provocările din prezent, adică înspre acele
versiuni ale sinelui încă posibile, ce te aşteaptă să le concretizezi.
Naraţiunile oferă un sens acelor euri nematerializate şi, într-un fel, îţi
permit ţie să te întorci în timp pentru a investi cu semnificaţie evenimentele
care ţi-au schimbat cursul vieţii în feluri mai mult sau mai puţin prevăzute sau dorite. Este, dacă vrei, un fel retrocauzalitate simbolică în care viitorul şi
prezentul conferă trecutului o cauză, o noimă, o perspectivă extinsă (bird’s view versus worm’s view).
Sper că nu am trezit prea mulţi morţi cu acest articol şi că doar s-au
răsucit puţin în mormânt dar nu au părăsit cimitirele ca să te asalteze acum,
la ceas de seară. Poate ţi-ar fi fost mai bine să nu citeşti despre asta. (Too late!) Da, poate era mai bine. But I guess we'll never know…Mai bine
părăsesc şi eu locul crimei.
https://www.youtube.com/watch?v=Q3Kvu6Kgp88
RăspundețiȘtergerePas encore :P
Ștergere