miercuri, 2 aprilie 2014

Când tu nu eşti acasă, gândurile tale devin cuţite de masă

Te rog să fii puţin atent la tine. Vreau să-ţi pun o singură întrebare: Ce te deranjează acum?

M-aş bucura să răspunzi nimic. Dar poate îţi dai seama că te doare spatele şi vei profita de ocazie să îţi corectezi poziţia corporală. Cumva ţi-e somn? Nu ar strica ca în locul unei ceşti de cafea să dormi măcar jumătate de oră. Of, eşti la firmă şi şeful tău nu l-a citit pe Medina.

Acum voi trece de la una la alta (doar aparent). Imaginează-ţi că eşti în parc şi vezi o fată care stă pe iarbă şi zâmbeşte, bucurându-se de soare, de copaci, de vânt, de priveliştea cerului…Dintr-odată ia un băţ ascuţit şi începe să se zgârie pe picior, într-un loc unde pielea ei era impecabilă, perfect sănătoasă. Parcă nici nu îşi dă seama ce face. Treptat locul ăla se înroşeşte. Ea continuă. Apare o primă picătură de sânge. Nici pomeneală să se oprească. Alte picături, acum e o rană în toată regula. Care nu era înainte! După o vreme încearcă să se ridice şi…surpriză! Nu reuşeşte. O doare foarte rău piciorul. Nu-i vine nici ei să creadă ce s-a întâmplat.

Şi încă o scenă, uşor diferită: tot în parc, o altă fată, pe iarbă, zâmbeşte, miroase o floare, ascultă cântecul păsărilor din copac…Ia un băţ ascuţit şi începe să se zgârie pe picior, unde avea o cicatrice, o urmă a unei răni mai vechi, dar care nu o mai deranjase de multă vreme. Îi dă sângele. O zgândăreşte în continuare, de parcă nu s-ar putea abţine. Mâna cu băţul i-a luat-o pe dinainte. Nici ea nu se mai poate ridica. Ca şi cea dintâi fată şi ea, când ajunsese mai devreme în parc, era sănătoasă şi fericită. Ce s-a întâmplat?

Adesea şi tu faci acelaşi lucru. Ştiu, ţi-e greu să concepi una ca asta. Tu nu eşti masochist şi nu îţi faci rău singur, aşa-i? Ar fi culmea să apuci beţe, cuţite sau mai ştiu eu ce obiecte ascuţite şi să începi să te autoflagelezi într-un asemenea hal, mai ales dacă nu te ştii suferind de tulburarea de personalitate de tip bordeline.

Totuşi, ce spuneai că te deranjează acum? Vezi te rog dacă nu există în răspunsul tău afirmaţii de tipul:

Mi-e teamă că voi pica examenul.
M-a enervat rău de tot colegul de birou acum o oră.
Mă îngrijorează vremea de afară, o să plouă când ies de la muncă şi nu mi-am luat umbrela.
Sunt foarte supărat pe soţia mea, ne-am certat ieri.
Mă gândesc ce note va lua fii-mea la teză.
Am făcut nişte analize şi nu mi-e frică de rezultatele ce vor veni în două săptămâni.
M-am despărţit de cineva drag şi nu îmi pot reveni.

Dacă aceste răspunsuri ţi se par absolut normale, este şi mai grav. În fond, eu te-am întrebat ce te deranjează acum. Tu ai venit cu lucruri imaginare. Da, da, IMAGINARE! Examenul, nota copilului, ploaia şi rezultatul analizelor nu există în acest moment. Ele sunt nişte scenarii, nici măcar nu ştii dacă temerile tale se vor adeveri sau nu, pentru că obiectul lor încă nu există. Cu toate astea, tu eşti anxios acum. De ce? Pentru că te îngrijorezi cu privire la ceva ce s-ar putea întâmpla (sau nu!!). Eşti exact în situaţia fetei din parc care a luat băţul şi şi-a provocat singură o rană pe piciorul sănătos. Beţele sunt gândurile. Opreşte-te şi uite-te la tine. Ce faci acum? Te vezi cum te răneşti singur? Este bine, acum măcar o faci conştient. Până acum erai mindless. Probabil că gândurile tale continuă chiar şi în acest moment, dar o altă parte a minţii tale urmăreşte acest proces şi sunt şanse ca acum, că te-ai surprins în mijlocul acţiunii auto-distructive, să te opreşti sau măcar să fii ceva mai atent la ce faci (la ce gândeşti).

Cearta cu soţia, despărţirea de o persoană iubită, boacăna colegului…la fel de imaginare. Cum, dar s-au întâmplat! te aud cum te protestezi. Ştiu. Te cred. S-au întâmplat. Şi au durut. Dar când? Ieri? Acum o oră? Luna trecută? Acum un an? Ele nu mai există în prezent. Iar dacă există, există doar în măsura în care ai tu grijă să le aduci în prim-plan acum. Sunt în mintea ta. A ta, da? Te revoltai când ţi-o închipuiai pe acea fată care-şi redeschide cicatricea cu băţul, de nici nu se mai poate ridica în picioare? Spuneam că parcă i-ar fi luat-o mâinile pe dinainte. Acelaşi lucru ţi se întâmplă când mintea ta ţi-o ia pe dinainte (sau pe dinapoi), într-un proces din care tu eşti absent. Din nou, eşti mindless. Totul a început cu un singur gând, poate ai şi vorbit despre asta sau ai scris, acţiuni ce au părut mai întâi inofensive. Doar că something went terribly wrong in your head. Gândul iniţial a generat alte şi alte gânduri…despre evenimente trecute. Ruminaţii. Dacă temerile faţă de ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor (îngrijorările) produc anxietate, gândurile obsesive referitoare la trecut generează dispoziţie depresivă.

Cum? Soţia e de vină? Colegul? Mama? Tata? Hm…cum aşa? Înţeleg că acum nu ştiu cât timp ei au spus sau au făcut ceva care pe tine te-a deranjat, chiar rănit. Dar priveşte în jur! Persoanele respective probabil nici nu mai sunt lângă tine sau, dacă sunt, sunt ocupate cu totul altceva decât să-ţi facă ţie vreun rău. Şi totuşi, tu suferi. În acest moment tu eşti în acelaşi timp cel care este rănit şi cel care răneşte. Nu mă contrazic, deşi am spus mai devreme că eşti absent din acest proces al fluxului de gânduri care te-a inundat. Tocmai pentru că ai fost absent ai şi permis să se întâmple aşa ceva. Ai dezertat.  Acum revino în prezent şi urmăreşte-ţi beţele sau gândurile cu care îţi produci suferinţă.

Nici măcar nu îţi spun să le arunci. Doar să te observi. La un moment dat vor pleca ele singure,  acum că se află sub vizorul tău conştient. Priveşte şi rănile. Fără să le judeci sau să te judeci. Ba chiar te-aş sfătui ca nici măcar să nu ţi le lingi sau pansezi (de ce să te tăvăleşti în propria tristeţe? –de la o expresie din engleză care îmi place foarte mult, to wallow in  self-pity or in despair). Le vezi, ştii că sunt acolo, asişti la vindecarea rănilor şi la procesul natural de închidere.


Deci? Ce te deranjează acum? Ah, te doare piciorul? Cine te-a pus să îţi faci aşa ceva? (uite cum fără să vreau încep şi eu să judec). Aşadar gândurile tale scăpate de sub control ţi-au produs ditamai rana. Bun. Dar acum eşti conştient. E adevărat, era mult mai uşor dacă deveneai conştient mai devreme, când încă nu-ţi dăduse sângele şi puteai să prinzi băţul din zbor înainte de a mai aplica o lovitură. Nu am spus niciodată că este simplu. Este nevoie de practică constantă şi vor mai exista momente când vei fi prins cu garda (atenţia) jos. Încearcă din acest moment. Nu îţi iese? Mai încearcă odată. Si azi, şi mâine…şi poimâine. Şi tot aşa. Dar, înainte să se facă mâine, nu uita că există un acum. Îl simţi?

3 comentarii:

  1. Coincidenta sau nu, tocmai credeam ca ma deranjeaza ceva care cred ca s-ar intampla. Deci, un articol potrivit pentru mine. Am nevoie de exercitiu constant sa gandesc logic, si nu intuitivo-suspicios.
    Multumesc
    Diana

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Diana, ma bucur ca a picat bine articolul. Exercitiu constant nu atat de gandire logica de data asta, cat mai degraba de atentie indreptata asupra senzatiilor si gandurilor. Ele pot merge pe sapte carari :P pentru ca asta e natura lor, dar tu, din postura de observator, devii constienta de mersul lor si o sa vezi ca de multe ori nici macar nu este nevoie sa intervii, se linistesc singure sau macar nu le mai dai aceeasi importanta. Mai rau este sa incerci sa le opresti cu forta- obtii efectul contrar. Nu merge cu "hai sa nu ma mai gandesc la ursi polari", dimpotriva, vei vedea si mai multi. Lasa-i sa fie acolo, doar nu-i pierde din vedere si, mai ales, nu te identifica total cu fiecare gand.

      Ștergere
    2. Da, asta am observat si eu. Gandurile negre nu dispar daca "imi impun" sa nu ma gandesc la ele. Ele dispar daca am altceva de lucru, daca am o alta sursa de interes. In cazul meu, sportul, pe care l-am descoperit dupa 40 de ani.
      Si, in ultima vreme, ma gandesc la "ganduri" mai detasat, si uneori, ma surprinde faptul ca ce ma facea sa sufar grozav in urma cu ceva vreme, acum ma afecteaza mai putin, uneori chiar deloc. Si nu stiu daca am devenit imuna , sau mai desteapta. Oricum, ruminatia este o sursa de suferinta si stres pentru mine, si cand ma apuca, incerc sa ma trezesc din ea. Si ma apuc de altceva, o activitate placuta, ma uit la un serial, imi fac o prajitura (mai rarut asta :-) ) imi imbratisez copilul (asta cel mai des), si-mi trece. Apoi, gandul care m-a suparat in urma cu ceva vreme e mai usurel, fara substanta, parca as fi un observator.
      Uneori, ma tem sa nu-mi treaca starea asta de detasare pe care o am de cateva luni, dar, probabil si asta e in firea umana, sa se teama ca se termina binele, si incepe iar suferinta.
      Acum, tot ce am eu de facut e sa-ti multumesc tie, si celorlalti, incepand cu A. Nuta, de la care a inceput, in urma cu vreo 2 ani "eliberarea" mea de prejudecati referitoare la parinti, copii, sot etc. Mai am de lucru, dar nu mai sint aceeasi, si asta e minunat.
      Diana

      Ștergere