Surprizele la care bineînţeles că ne aşteptam

Să presupunem că ieri a jucat echipa ta preferată de fotbal şi înainte de meci te-am întrebat ce şanse are să câştige. 80% îmi spui tu, plin de speranţă şi entuziasm. Zâmbesc sardonic, îţi arunc o privire sfredelitoare cu care-ţi scot din cap amintirea întrebării şi te las să te uiţi la televizor. Echipa ta pierde! Eşti cam trist, dar nu atât de trist precum ar fi fost de aşteptat. Mă apropii uşurel şi te mai întreb ceva, de data asta cu o voce duioasă, conştientă că aş putea pune un pic de sare pe rană: Care crezi că erau şansele să câştige? Tu apreciezi interesul de care dau dovadă şi îmi spui, resemnat: De fapt, erau destul de mici, să ştii. Aveau trei jucători accidentaţi, ceilalţi au avut o perioadă extraordinară în ultimele luni, de când cu noul lor antrenor. Să zicem că maxim 30% erau şansele de victorie. Zâmbesc din nou, cu aşa-zisă compasiune, îţi mai aduc o bere din frigider şi mă retrag să înregistrez datele într-un tabel SPSS.  După ce ai adormit (era o bere strong) urc şi la vecinu’,  să-l întreb şi pe el acelaşi lucru – fac cercetări serioase, nu studii de caz!

Ce testez? Pesimismul! În fine, o anumită formă, adică ceea ce se cheamă pesimism retroactiv: tendinţa ca, atunci când lucrurile nu au ieşit aşa cum ţi-ai fi dorit, să îţi spui că oricum rezultatul era de aşteptat, chiar inevitabil! A fost descoperit de OritTykocinski, o brunetă focoasă care a recrutat suficienţi participanţi pentru experimente de tipul celui pe care l-am încercat şi eu cu tine.

Pesimismul retroactiv este o variantă a biasului retrospectiv (hindsight bias), numit şi „am-ştiut-o-mereu!”. Stuart Fischoff arătase deja cum deznodământul unor situaţii, odată cunoscut, pare mai uşor de anticipat decât înaintea producerii lui. Este un bias datorat în special limitărilor cognitive ce ţin de accesibilitatea anumitor informaţii şi reconfigurarea lor în relaţii cauză-efect care par plauzibile, chiar evidente, după ce ştim ce s-a întâmplat.

Spre deosebire de biasul retrospectiv însă, pesimismul retrospectiv este mai mult decât o eroare cognitivă, fiind motivat (Kunda- motivated-reasoning), la nivel afectiv şi inconştient, de dorinţa de a atenua dezamăgirea.

Ce este dez-amăgirea? Un sentiment dureros pe care îl experimentezi atunci când aşteptările tale pozitive nu se împlinesc. Cu cât diferenţa între expectaţii şi rezultat este mai mare, cu atât şi dezamăgirea mai intensă. Pentru că nu este plăcut să trăieşti dezamăgirea, mintea caută o serie de strategii prin care ea să fie diminuată.

Una dintre ele este devalorizarea scopului sau dorinţei iniţiale. Nu ţineam neapărat să câştige echipa mea, facultatea la care am aplicat fără succes nu este până la urmă chiar atât de bună, jucăria care s-a stricat nu era printre cele mai frumoase pe care le aveam – ultima am auzit-o personal, din gura unei fetiţe pe care îmi venea să o arunc din maşină, de ciudă că, spre deosebire de mine, ea reuşea atât de rapid şi de  spontan, la cei şase ani ai săi, să reconfigureze o situaţie nefericită...mă gândesc să o rog să-mi dea şi mie nişte meditaţii.

Alta este pesimismul retroactiv, prin care se reduce diferenţa dintre aşteptări şi rezultatul neplăcut. Eşti mai puţin dezamăgit dacă te auto-convingi că de fapt nu te-ai aşteptat niciodată să reuşeşti sau să întâmple ceva bun. Găseşti, desigur, şi motive sau cauze pentru care eşecul era previzibil, iar succesul improbabil, total implauzibil. Şi aceste concluzii sunt reconfortante. Da, ai distorsionat probabilităţile între timp, ai uitat că în realitate aşteptările tale erau altele, dar ce mai contează câtă vreme acum te simţi mai bine, mai puţin dezamăgit?

Cine crezi că sunt cel mai predispuşi la pesimismul retroactiv? În mod ironic, optimiştii !! Se ştie că ei au în tolbă ceva mai multe strategii de auto-reglare emoţională, care le permit să-şi păstreze o viziune pozitivă asupra lumii şi, mai ales, asupra viitorului. Viitorul pentru ei este plin de posibilităţi minunate, însă nicio problemă dacă nu se materializează, devine un trecut inevitabil. Pesimismul retroactiv îi ajută pe optimişti să rămână optimişti şi fericiţi chiar în faţa neîmplinirilor sau înfrângerilor. Ca dezavantaj, probabil nici nu învaţă prea mult din eşecuri, câtă vreme ele sunt reconfigurate drept inevitabile.

Pesimiştii în schimb recurg mai rar la pesimismul retroactiv. Ceea ce nu înseamnă că nu au şi ei metodele lor prin care să evite dez-amăgirea. E simplu: nu se amăgesc de la bun început: pesimiştii, în special pesimiştii defensivi, chiar se aşteaptă în general la rezultate nu foarte pozitive, iau serios în calcul posibilitatea de a eşua, astfel încât, atunci când se întâmplă, eşecul chiar este pentru ei previzibil, fără să fie nevoie să „uite” probabilităţile estimate anterior.

Te-am plictisit, nu? Tu ai ştiut mereu toate informaţiile astea! Tykocinski, Sanna şi Fischoff ăştia îşi pierd timpul studiind pesimismul retroactiv şi biasul retrospectiv de parcă ar fi nişte erori la care nu ne-am fi aşteptat!

Despre sinuciderile noastre cotidiene

Poate ai rămas cu impresia, după articolul de ieri, că încurajez sentimentul de vină. Nu este (chiar) aşa. Ar fi total neterapeutic, nu? Depinde la ce fel de vină ne referim.

Vina reală este acea emoţie adaptativă, absolut firească şi necesară, fără de care traiul într-o comunitate ar fi asemănător celui din junglă. Majoritatea animalelor nu se simt vinovate când îşi sfâşie prada. Oamenii, animale înzestrate cu capacitatea de auto-reflecţie, da! Nu ţi-ai dori să trăieşti în mijlocul unor persoane incapabile să simtă vina. Din fericire, astfel de cazuri sunt puţine. Foarte rar dai peste un psihopat, în plus chiar şi acesta îşi va stăpâni anumite impulsuri, nu pentru că îi pasă de tine, ci pentru că are şi el un neocortex dezvoltat care-i permite să se autoncontroleze din motive pragmatice: să nu fie prins, condamnat la închisoare sau chiar ucis. Vina reală nu constituie o problemă în general, oamenii gestionează potrivit emoţia şi situaţile declanşatoare, iau măsurile ce se impun şi nu ajung în general la terapie. Când ai însă un client care se învinovăţeşte constant şi a cărui viaţă este profund afectată de asta, cel mai probabil este vorba de

Vina nevrotică. Spre deosebire de prima, vina nevrotică nu este justificată de circumstanţele obiective (nu ai făcut intenţionat un rău cuiva) sau este exagerată, disproporţionată în raport cu fapta comisă şi cu consecinţele ei. Se întâmplă atunci când te supra-responsabilizezi pentru o mulţime de lucruri care nu depind de tine, dar pe care îţi închipui că le-ai fi putut totuşi evita dacă ai fi acţionat astfel, dacă ai fi fost mai atent, dacă ai fi arătat mai multă compasiune etc. De asemenea, exagerezi consecinţele şi eşti convins că i-ai dezamăgit pe cei dragi, ba chiar că i-ai rănit, că le-ai făcut un rău semnificativ, deşi toţi din jur (chiar şi aşa-zisele „victime”) te asigură că nu este cazul şi nu au fost afectaţi (dar tu nu-i crezi!). Probabil că ai anumite standarde nerealiste sau care ţi-au fost impuse de părinţi, profesori, alte persoane semnificative sau diverse modele sociale cu care te-ai indentificat. Dacă deja ai o vulnerabilitate personală în această direcţie şi vrei să te afunzi şi mai mult în nevroză, înconjoară-te de persoane (de fapt e suficientă una singură, dacă-ţi e apropiată) care au minunatul talent de a apăsa exact butoanele respective, arătându-ţi constant ce nu faci bine şi cât de inadecvate, stupide sau dăunătoare sunt reacţiile şi comportamentele tale. Ai senzaţia că nu eşti la înălţime, că greşeşti mereu, că nu faci ceea ce trebuie. Te gândeşti ore, zile, luni în şir la fiecare greşeală pe care chipurile ai făcut-o şi, folosind acest tipar în mod sistematic, fără auto-compasiune, ajungi să nu mai ai încredere în tine şi să te percepi drept o persoană incompetentă, viciată, rea, care nu merită prin urmare nimic bun. Posibil să dezvolţi şi o atichifobie...nu ştii ce înseamnă? Vaaai! Cum se poate să nu ştii? De ce nu ştii? Trebuia să ştii! Cumva te simţi vinovat de această ignoranţă? Dacă da, tocmai experimentezi vina nevrotică şi mi-ai dat voie mie, atât de uşor şi de nejustificat, să ţi-o activez. Vina nevrotică adesea în terapie şi se lucrează pe explorarea, înţelegerea şi în final diminuarea ei. Se poate întâmpla ca, la o analiză mai în profunzime, să se dovdească a fi o deghizare sau evitare a unei alte emoţii,

Vina existenţială. Dacă i-ai citit pe Bubber, Brugental sau Yalom înţelegi despre ce e vorba. Dacă nu i-ai citit, nu este cazul să te simţi vinovat, poate doar curios şi nerăbdător să o faci în curând  :P Vina existenţială, ale cărei rude sunt anixietatea existenţială şi regretul existenţial, îşi are rădăcina în datele intrinseci ale condiţiei umane: finitudinea vieţii, ireversibilitatea timpului, libertatea de a trăi autentic şi responsabilitatea de a-ţi asuma această libertate şi de a aspira la autenticitate. Dacă cea nevrotică este cauzată în special de standarde externe, cea existenţială apare când ţi-ai încălcat propriile principii, când te-ai dezamăgit pe tine însuţi şi nu neapărat pe alţii, când nu ai acţionat conform valorilor personale, când nu ai avut curajul de a merge pe drumul tău şi ai preferat calea bătută trasată de altcineva (individ sau societate), când nu ţi-ai împlinit un anumit potenţial sau ai renunţat la scopuri personale valoroase, rămânând, din mauvaise foi, într-o zonă de confort pe care o simţeai totuşi limitativă şi constrângătoare. Nu orice regret este unul existenţial. Dacă ai divorţat după zece ani de partenerul sau partenera ta şi acum regreţi că te-ai căsătorit de la bun început, acesta este un regret obişnuit (sau nici măcar atât, ar spune Nietzsche), câtă vreme ştii că atunci când ai făcut-o era exact ceea ce îţi doreai, deci în armonie cu experienţa ta internă şi cu valorile pe care le aveai. Dacă însă îţi aduci perfect aminte că de la bun început ai avut puternice îndoieli şi te-ai căsătorit mai degrabă ca să fii în rândul lumii, să ai şi tu o familie, să nu rămâi singur sau mai ştiu eu din ce motive neautentice, în acest caz regretul este unul existenţial şi cu cât îl simţi mai devreme cu atât sunt şanse mai mari să pui capăt unei situaţii în care poate nu ar fi trebuit să te găseşti de la bun început.

Unii terapeuţi consideră că vina existenţială este bine să fie nu diminuată, ci privită în faţă şi chiar încurajată. Sunt de acord, cu câteva condiţii: să se fi făcut foarte bine diferenţa între ea şi vina nevrotică, să fie însoţită de o atitudine de acceptare şi compasiune şi să fie stimulată nu nediscriminativ, când nu se mai poate schimba nimic, ci atunci când există încă un potenţial de schimbare, transformare,  regenerare.

Îţi propun aşadar un exerciţiu, inspirat dintr-o foarte scurtă povestire a unui neuroscientist care, între două articole ştiinţifice, s-a distrat imaginându-şi posibile scenarii despre viaţa de apoi, unele amuzante, altele sfâşietoare, majoritatea însă tulburătoare, imaginative şi pline de insight psihologic, uneori chiar şi filosofic.

Imaginează-ţi că ai murit şi te-ai trezit pe lumea cealaltă, care seamănă foarte bine cu asta de aici, doar că este populată de o mulţime de...copii de-ale tale. Te vezi peste tot! Bine, nu aşa cum ai fost, ci aşa cum ai fi putut fi dacă ai fi luat alte decizii pe parcursul vieţii. Sunt eurile tale ratate, nematerializate, nelăsate nici măcar să trăiască cât ai fost în viaţă. Unele sunt mai rele decât tine, altele mai bune. Ai noroc! Te poţi delecta cu compania drogatului care în liceu s-a apucat de marijuana şi nu a renunţat toată viaţa, sfârşind într-o clinică de dezintoxicare, în timp ce în realitate tu te-ai lăsat în clasa a-XI-a. Sau stai de vorbă într-un bar cu un posibil eu (eu adică tu, da?) care a optat pentru o carieră modestă în provincie, iar tu ai ales să-ţi încerci şansele în capitală şi ai urcat astfel mai multe trpete profesionale. Problema este însă că în acel bar mai sunt şi alte personaje, pe care încerci cu greu să le ignori pentru că te enervează îngrozitor: sunt acele euri mai fericite şi mai mulţumite cu propria viaţă: eul care are o relaţie de invidiat cu copiii lui (tu nu ai avut suficient timp pentru asta), eul care la 30-40 de ani a îndrăznit să-şi schimbe profesia (spre deosebire de tine) şi îi poţi citi pe chip pasiunea şi entuziasmul, eul care i-a propus o întânire femeii de care era îndrăgostit (tu nu ai făcut-o pentru că erai deja într-o relaţie, chiar dacă nefericită) şi care acum stă la masă cu ea, iar iubirea pe care o vezi în ochii lor este pentru tine insuportabilă.

Ai curajul să faci acest exerciţiu? În funcţie de istoria ta, ştii foarte bine cu care euri te-ai putea întâlni în viaţa de apoi. Îi poţi vizualiza? Care este viaţa lor? Ce alte alegeri au făcut, spre deosebire de tine? Ce au devenit ei, iar tu nu?Alege-l pe cel care te umple de cea mai mare invidie, tristeţe, poate chiar furie. Ăla pe care l-ai omârî chiar acum, doar că l-ai omorât deja şi s-a întors, arătându-ţi că infernul nu sunt ceilalţi, ci tu însuţi. Şi, dacă este posibil, resuscitează-l acum, în viaţa asta. Încearcă să devii el. Dacă nu mai este posibil (reprezintă materializarea unei decizii asupra căreia nu mai poţi reveni), împacă-te cu ideea şi alege-l pe altul, sigur mai există câteva euri acolo pe care încă nu este prea târziu să le întruchipezi.

E deprimant exerciţiul? Atât de deprimant încât nici nu ai de gând să îl încerci? Poate un eu din tine îşi doreşte totuşi să o facă şi ar fi păcat să nu-i dai ocazia.

În caz că-ţi doreşti să slăbeşti puţin

Ţi-era dor de nişte metafore şi embodied cognition? Ţi-am pregătit câteva studii, dar nu ştiu dacă să le condimentez cu sare (în bucate) sau piper. Preferi usturoi? De ce, ca să te fereşti de impactul lor? Oricum vor ustura! Şi să fie calde sau reci? Anumite feluri de mâncare se servesc mai degrabă reci, nu?

Ce-ar fi ca în timp ce citeşti articolul ăsta să porţi în spate un rucsac foarte greu? Poate ghiozdanul copilului? Da, chiar mi-ar plăcea  tare mult să încerci, nu de alta, dar am contribui şi noi la psihologia ştiinţifică nu doar prin popularizarea ei, ci şi prin replicarea unor experimente. Hai, nu durează decât câteva minute! Acum adu-ţi aminte de un lucru urât pe care l-ai făcut şi pentru care te simţi vinovat. Poate ţi-ai înşelat partenera? L-ai minţit pe un prieten că ai treabă ca să nu-l ajuţi când te-a rugat să faci ceva pentru el? L-ai cam smucit pe cel mic când nu a vrut să se ducă să se spele pe dinţi? Te-ai folosit de nişte pile ca să obţii un contract? Vrei să scrii câteva rânduri despre asta?

Cât de vinovat te simţi acum? Crezi că rucsacul din spate are vreun efect asupra intensităţii emoţiei tale?

Oarecum surprinzător, da! O simplă manipulare a unui stimul din mediu poate influenţa experienţa subiectivă a vinovăţiei. Într-un experiment, subiecţii au avut în spate fie un rucsac uşor, fie unul mai greu, timp în care li s-a cerut să povestească în scris, ca şi tine, o situaţie când s-au simţit vinovaţi. De ce te-am plasat în condiţia cu ghiozdanul greu? Nu sunt sadică, dimpotrivă, din ceea ce am citit am dedus că este posibil ca după acest experiment să iei unele decizii sănătoase, deşi discutabile şi la pachet cu altele, mai dureroase. Cei împovăraţi cu rucsacul greu s-au simţit mai vinovaţi decât cei ceilalţi. Erau practic cocoşaţi de rucsac, dar şi de vină.

În mentalul colectiv, vina este o povară, o greutate pe care o porţi după tine şi pe care o simţi în spate, pe umeri sau chiar pe inimă. Ai inima grea, ceva te apasă, conştiinţa îţi este încărcată, ţi-ai dori ca cineva să-ţi ia greutatea de pe umeri. Când există o congruenţă între emoţia subiectivă şi senzaţiile corporale provocate chiar şi de un element din mediu fără legătură cu sursa vinovăţiei (rucsacul), sentimentul este amplificat de aceste conexiuni inconştiente, derivate din markerii somatici.

Acum, dacă ar fi să alegi între o gustare sănătoasă şi o pungă de chipsuri, ce ai prefera? Participanţii care se simţeau mai vinovaţi au ales într-o proporţie mai mare să ronţăie dintr-un măr proaspăt decât dintr-un cartof sărat şi deshidratat. Comportamentul se poate interpreta fie ca o tentativă de a se simţi mai bine şi a-şi ridica stima de sine printr-o alegere înţeleaptă (satisfacţia de a mânca sănătos), fie ca o formă de auto-pedepsire (mă simt vinovat, nu merit să mănânc ceva gustos). Dacă vrei să creşti şansele ca în pauza mare copilul să aleagă un fruct în loc de o prăjitură, oare ai putea, când pleacă spre şcoală cărând după el fatidicul ghiozdan, să-i aminteşti, în treacăt, că s-a purtat cam urât aseară cu surioara mai mică? Nu încerca aşa ceva, te rog, în primul rând este imoral (şi te vei simţi vinovat), în al doilea rând este probabil şi ineficient, auto-controlul (susţinut de cortexul prefontal) nefiind chiar atât de dezvoltat la vârste mici.

Coroborând aceste rezultate cu cele ale unui alt studiu, s-ar putea să mai fie o explicaţie pentru care, dacă te simţi vinovat, vei mânca mai puţin. Ca substrat avem tot percepţia de greutate. Corporală, de această dată. Martin Bay şi Ramona Bobocel (s-a cărat de la noi din ţară, o găseşti în Canada) au indus unor participanţi sentimente de vinovăţie, invitându-i să-şi amintească un comportament lipsit de etică, apoi le-a cerut să aprecieze cum îşi simt corpul: la fel ca de obicei, mai uşor sau mai greu decât în mod normal. Într-adevăr, cei vinovaţi, spre deosebire de alte grupuri care-şi amintiseră o întâmplare neutră, au raportat o percepţie modificată a greutăţii corporale. Într-un experiment ulterior, tot ei au estimat şi că le-ar fi mai dificil să ducă nişte cumpărături cuiva aflat la un etaj superior sau să ajute pe cineva să se mute, lucru normal pentru că am văzut că se simţeau mai grei şi mai puţini capabili de efort fizic. 

O serie de alte experimente tot din domeniul embodied cognition au explorat felurile în care subiecţii încearcă să atenueze sentimentul de vină, să-şi uşureze conştiinţa sau să...îşi spele păcatele. Ţi-ai murdărit mâinile angajându-te în acţiuni care nu-ţi fac cinste? O soluţie este uneori pur şi simplu să te speli pe mâini. Ai rănit pe cineva prin vorbele tale? S-ar putea să fii tentat să te speli mai des pe dinţi sau să foloseşti aţă dentară şi apă de gură. Aşa au procedat în laborator participanţii care, după ce şi-au amintit o faptă rea, având de ales între un stilou şi un produs antiseptic drept compensaţie că au luat parte la experiment, au preferat mai degrabă săpunul sau pasta de dinţi. Interesant este că spălatul pe mâini chiar reduce compensator sentimentul de vină, ceea ce nu este tocmai cel mai potrivit lucru pe care l-ai putea face, ţinând cont că există alternative precum îndreptarea greşelii sau angajarea în acţiuni prosociale. Tot în laborator, cei care s-au spălat pe mâini au fost mai puţini dispuşi să ajute un alt participant într-o sarcină, spre deosebire de cei cărora li se indusese vina, dar care nu se spălaseră pe mâini şi au fost mai dornici să-şi ofere ajutorul.

În sfârşit, s-a testat şi ipoteza conform căreia vinovăţia se asociază cu comportemente de auto-pedepsire sau ce ceea ce Daniel Ariely numeşte (preluând termenul de la Freud), „masochism moral”. Mai ţii minte experimentele cu şocuri termice şi găleţi de apă foarte caldă sau foarte rece? Dacă ţi s-a activat sentimentul de vină probabil vei sta cu braţul în apă mai mult decât colegii tăi care nu se simt vinovaţi. De asemenea, te va şi durea mai tare, dar această percepţie acută a durerii nu te va face să scoţi mâna mai repede, ci dimpotrivă. Deşi nu o faci conştient (subiecţii au spus că nu le-a trecut aşa ceva prin cap), prelungeşti experienţa dureroasă pentru că o meriţi sau pentru că astfel poate îţi vei ispăşi păcatele. 

Unii o fac chiar şi conştient pentru că multe dintre practicile religioase încurajează şi recomandă chiar penitenţele (câteva mătănii, anyone? fac bine la coloana vertebrală!). Mai interesant este însă când habar n-ai de ce o faci şi nici măcar nu-ţi dai seama că ai comportamente de auto-flagelare motivate de atenuarea vinei sau dde dorinţa de purificare morală prin suferinţă. Ca să vezi ce inventivi sunt psihologii când este vorba de torturat oameni nevinovaţi (pe care-i fac să se simtă vinovaţi), pe lângă şocurile termice s-au folosit şi şocurile electrice, tocmai pentru a controla eventualul efect al acţiunii de spălare sau curăţire, ce ar fi putut explica de unul singur disponibilitatea subiecţilor de a sta mai mult timp cu mâna în apă. Nu este vorba însă numai de dezinfectare: în sarcina ce presupunea auto-administrarea de şocuri electrice inculpaţii şi-au produs singuri fiori încărcaţi cu mai mulţi volţi, dezvăluindu-şi tendinţele spre auto-pedepsire şi masochism moral.

Ia uite, a trecut ora prânzului! Ai mâncat ceva sau te simţi greoi, cu burta plină? Ia totuşi o furculiţă şi înfige-o puţin în priză...pardon, pardon, într-o salată de crudităţi! Nu uita să te speli pe mâini înainte! Cu apă fiartă!

Informaţii vitale, prezentate cu mai mult sau mai puţin tact

Săptămâna trecută un elicopter militar s-a prăbuşit în judeţul Sibiu. Opt ofiţeri şi subofiţeri şi-au pierdut viaţa. Pilotul era un comandor cu foarte mare experienţă de zbor şi cu incontestabile competenţe în domeniu.

Cauzele nu sunt încă clare, deşi citesc în presă că se desfăşoară o anchetă pentru că cel mai probabil normele de siguranţă (verificările tehnice) nu au fost respectate înainte ca elicopterul să se ridice de la sol. Nu vreau să sugerez nimic, doar mă folosesc de efectul de vivedness (presupun că ai văzut ştirile la televizor) pentru a te face atent la tema articolului de astăzi.

Eşti atât de drăguţ încât să-mi faci favoarea de a reflecta la următoarea întrebare?

Dacă ai fi nevoit să urci la bordul unui avion militar condus de un pilot şi un copilot, ai prefera ca pilotul să fie un colonel cu 10 000 de ore de zbor la activ şi copilotul un căpitan foarte promiţător, talentat şi disciplnat sau invers (pilotul să fie căpitanul, iar clonelul să îl ajute din dreapta?). Cum te-ai simţi mai în siguranţă?

Bănuiesc că ai ales expertiza colonelului. Căpitanul o fi el un pilot bun, dar parcă preferi să ştii că la manete este cineva cu o experienţă bogată. Ai dreptate, pe de o parte. Dar scapi din vedere un factor ce nu este legat de expertiză şi care, în situaţii de urgenţă, poate chiar ucide.

Malcom Gladwell, în Outliers, susţine (bazându-se şi pe statistici) că sunt mai puţine şanse ca un avion să se prăbuşească dacă la comandă este copilotul şi nu pilotul. De ce? Gândeşte-te bine! Hai să te ajut: pilotul şi copilotul formează o echipă. Ambii au un scop comun, acela de a manevra avionul spre destinaţia stabilită şi nu spre vârful unui munte, într-un pom sau în ocean. Ei trebuie aşadar să colaboreze. În momentul când pilotul face o greşeală sau nu sesizează un potenţial pericol, copilotul îl va informa, îi va atrage atenţia. Începe să ţi se aprindă un beculeţ?

Nu degeaba am adăugat că avionul este unul militar. După cum ştii, armata are un sistem ierarhic foarte bine pus la punct (din anumite motive, cunoscute de cei apropiaţi, nu-mi permit să-l numesc rigid hihi). Ce se întâmplă deci când pilotul are ditamai gradele de colonel (comandor, mai corect), iar copilotul este un căpitan umil, obişnuit să ceară voie să raporteze de fiecare dată când deschide gura? Când copilotul constată o problemă este posibil să nu o comunice în termeni suficient de clari şi asertivi încât pilotul să redreseze avionul în timp util! Exagerez, dar imaginează-ţi-l pe căpitan încercând să-l prevină pe comandor că mai au foarte puţin combustibil: „Domnule comandor, permiteţi-mi să raportez că este posibil să existe o problemă. Mă scuzaţi că vă deranjez, dar indicatorul de la bord indică un lucru îngrijorător. Vreţi vă rog să vă uitaţi şi dumneavoastră? Combustibilul a atins un nivel critiiiiiiiiiiiiiiiiic. Faţă de cele raportate, vă rog dispuneţi. Domnule comandor, permiteţi-mi să mă retrag, observ că mă aşteaptă nişte stânci la sol”.

Nu e de râs, se poate întâmpla! De fapt, s-a şi întâmplat! Între anii 1970 şi 1990 s-au înregistrat nu mai puţin de 16 incidente aviatice foarte serioase (în jur de 700 de victime) în care au fost implicate avioane ale companiei Korean National Airlines. Să fi fost piloţii coreenni insuficient pregătiţi? Avioanele proaste? Nu neapărat! Sigur că în majoritatea dintre accidente nu există o singură cauză, ci mai mulţi factori care, împreună, duc la o asemenea catastrofă. O ipoteză susţinută de dovezi (înregistrările discuţiilor de la bord) ia în calcul erorile la nivelul comunicării dintre membrii echipajului. Gladwell prezintă într-un capitol din Outliers o analiză detaliată a felului în care comunicarea proastă şi ineficientă a făcut ca dezastrul să nu poată fi anticipat, prevenit, evitat.

De ce compania koreană era mai predispusă la astfel de incindente? Pentru că în această cultură respectul pentru ierarhie şi autoritate este o valoare fundamentală. Copiloţii nu au fost suficienţi de asertivi încât să ia atitudine atunci când superiorii lor (piloţii) au greşit sau nu au observat un potenţial pericol. Au sacrificat claritatea mesajului în favoarea respectului şi tactului, iar asta a fost adesea fatal. Korean National Airlines era cât pe ce să se închidă, dar a fost salvată (de la prăbuşire) şi în ultimele decenii nu s-au mai semnalat incidente atât de grave şi de frecvente. Unul dintre colacii de salvare a fost o pregătire a echipajului în care să se pună accent pe asertivitate şi pe rezolvarea de probleme într-un fel pragmatic, lăsând la o parte ierarhia când siguranţa este pusă în pericol.

Jean-Francois Bonnefon, cercetător la Universitatea din Touluse, este autorul a numeroase studii despre...politeţe. Îţi plac şi ţie oamenii politicoşi? Sper că da, şi că eşti unul dintre ei. A fi politicos înseamnă a transmite un mesaj (solicitare, rugăminte, avertisment, critică) într-o manieră care să ţină cont de context (ierarhie, familiaritate, norme culturale şi sociale) şi de sentimentele interlocutorului. Un mesaj ameninţător, am uitat să precizez. Ameninţător nu în sensul clasic, ci în cel dat de teoria psiholingvistică (am atins acest subiect într-un articol pe care te invit politicos să îl (re)citeşti, măcar pe sărite, începutul e lipsit de tact şi scos dintr-un anumit context). 

Nu doar o somaţie (Mâinile sus!) este ameninţătoare, ci şi o solicitare (Dă-mi un pahar cuapă!), pentru că atentează la autonomia celuilalt (prin urmare, din politeţe, vei reformula: Îmi poţi aduce te rog un pahar cu apă?). Tactul şi politeţea te determină să-ţi îndulceşti şi atenuezi mesajul comunicat pentru a nu-l răni, jigni, deranja sau enerva pe cel de lângă tine. Pe de altă parte, sunt situaţii care prin natura lor necesită o abordare diferită, lipsită de prea mult tact. Epuizarea combustibului în aer este una dintre ele şi, ţinând cont de gravitatea situaţiei, pare aproape incredibil că totuşi unii copiloţi nu şi-au adaptat discursul la această constrângere obiectivă. Chiar şi paharul ăla de apă poate deveni o situaţie de urgenţă dacă te îneci! Apă! Acum! este mai eficient, chiar dacă mai puţin politicos, decât Te deranjează foarte tare să-mi aduci şi mie un pahar de apă pentru că simt că că mă înee....

Politeţea riscă să producă ambiguităţi şi neînţelegeri, prin urmare o gestionare proastă a problemelor şi provocărilor. Pe de o parte, ne aşteptăm ca un mesaj foarte important să fie comunicat clar, direct, în timp util. Pe de altă parte, vrem să fim politicoşi şi, mai mult decât atât, ştim şi că ceilalţi vor să fie politicoşi. În consecinţă, suntem câteodată nevoiţi să interpretăm un mesaj, pentru că nu suntem siguri dacă locutorul spune întregul adevăr sau încearcă să dea dovadă de tact.

Eşti la doctor şi acesta îţi dă un tratament pentru rinichi, adăugând că o anumită pastilă „este posibil să atenueze durerile”. În această situaţie, majoritatea oamenilor (şi a subiecţilor lui Bonnefon) înţeleg că sunt şanse în jur de 55% ca  simptomele să fie uşurate. Dar dacă îţi spune că „este posibil să aibă ca efect secundar probleme de erecţie”? Acum lucrurile nu mai sunt foarte clare. Unii pacienţi (40%) interpretează identic ca în primul caz (şanse de 55%), în timp ce alţii, mai mulţi, (60%) se gândesc că medicul foloseşte cuvântul „posibil” pentru a nu-i speria şi că de fapt există o probabilitate mult mai mare să se aleagă cu acele simptome secundare (75%, de fapt 0.75 pentru că vorbeam de probabilităţi). Această neclaritate poate influenţa decizia lor de a urma sau nu tratamentul, mai ales dacă nu insistă pentru a primi lămuriri suplimentare (Care sunt şansele mai exact, domnule doctor? Şi ce înseamnă 55%? Adică din 10 contacte sexuale pe care le voi iniţia cam jumătate vor fi ratate? Sau la nivelul populaţiei 55 din 100 de pacienţi au avut aceste probleme constant, iar restul deloc? Care este probabilitatea reală să mi se întâmplă mie?)

Cum alegem deci dacă favorizăm politeţea şi tactul sau claritatea în comunicare? În primul rând în funcţie de miza situaţiei. În situaţii cu miză mică probabil că politeţea este cea mai potrivită alegere. Nu-i vei spune colegei de birou că-i stă groaznic în fustă scurtă, nici prietenului tău „Ce e cu dezordinea asta la tine-n casă?”. În situaţii cu miză mare, fermitatea şi claritatea ar trebui să ia locul politeţei. Nu este cazul să-ţi îndulceşti cuvintele, iar atenuarea mesajului poate avea consecinţe foarte neplăcute. Dacă şeful tău se pregăteşte să semneze un contract dezastruos ce va periclita situaţia întregii companii, atunci ar fi bine să i te adresezi în termeni mai direcţi decât de obicei, tocmai pentru a-i atrage atenţia asupra importanţei informaţiilor pe care vrei să i le comunici.

În teorie e simplu. În practică nu e. Cred că de multe ori eşti politicos atunci când ar fi mai bine să fii ferm, iar alteori eşti lipsit de tact când nu este cazul. De ce? Pentru că te înşeli în evaluările pe care le faci! Care evaluări? Îţi propun trei: ale mizei, ale propriilor tale intenţii şi ale oportunităţii mesajelor tale.

În funcţie de trăsăturile de personalitate, de cunoştinţele pe care le ai într-un domeniu şi chiar de valorile personale, poţi interpreta greşit miza unei situaţii. Să zicem că eşti un părinte anxios şi hiper-protectiv. Fata ta este deja mare, are 20 şi ceva de ani şi vine la cină cu noul eu prieten. E iarnă, frig afară, iar ea apare fără căciulă şi fular! Dacă eşti mai nevrotic din fire şi convins că hainele mai subţiri sunt un mare pericol pentru sănătate vei izbucni fără pic de tact sau politeţe, chiar de faţă cu iubitul ei: Ai înnebunit? Cum umbli aşa? O să faci pneumonie! (Iar în lunile următoare probabil te vei mira că nu te mai vizitează deloc şi nu vei înţelege unde ai greşit.) Mai rar, se poate întâmpla să subestimezi miza: fiica ta, pe care o ştiai în spital, internată pentru pneumonie, a fugit din salon şi îţi bate la uşă, în pijamale şi papuci (probabil un puseu de fevră). În acel moment tactul cade pe locul doi şi nişte măsuri ferme sunt nu doar de înţeles, ci chiar imperios necesare: Pune-ţi hainele astea pe tine ACUM şi treci în maşină, ne întoarcem la spital!.

Analizează-ţi şi intenţiile sau motivaţiile ascunse! Tactul poate fi o deghizare a insecurităţii personale pe care o raţionalizezi drept grijă pentru relaţie şi pentru sentimentele celor dragi. Eşti nemulţumit de faptul că soţia ta găteşte constant prea gras deşi ştie că încerci să slăbeşti şi să mănânci mai sănătos şi nici ei nu i-ar strica de altfel să facă la fel? Decizi să nu îi spui chipurile pentru că o iubeşti şi vrei să-i menajezi sentimentele. Sigur asta este intenţia ta? Chiar îi vrei binele? Nu cumva ţi-e teamă că se va supăra dacă o critici şi poate chiar la un moment dat te va părăsi? Este tact sau frică? Eşti politicos de dragul ei sau de dragul tău (să nu pierzi relaţia)? Invers, când eşti ferm şi abrupt în comunicare, chiar eşti aşa pentru că este necesar şi este spre binele tuturor să iei atitudine sau ai o scuză ca să-ţi manifeşti agresivitatea, dorinţa de putere şi control sau antipatia faţă de cel din faţa ta? Camera ta este o cocină şi ţi-o spun spre binele tău! Really? De-asta o spui? Vrei să subliniezi cine este şeful în casă? Îţi verşi pe altcineva frustrarea acumulată lângă la muncă, lângă un şef autoritar? Te irită posesorul camerei şi ai găsit un motiv (legitim după părerea ta) să-i ţii o teorie?

Cea de-a treia evaluare importantă este legată de oportunitatea unei intervenţii asertive sau politicoase. Pe surt: este treaba ta să intervii? Ţi-a solicitat cineva părerea? Eşti în parc cu copilul şi observi inevitabil interacţiunile dintre alţi părinţi şi odraslele lor. Unele vorbe sau gesturi te umplu de indignare! O mamă ţipă întruna la băieţelul de trei ani, alta îşi hrăneşte fetiţa cu Big Mac, un tătic tocmai l-a tras de urechi pe fii-su. Îţi vine să le spui vreo două, dar...eşti oare îndreptăţit să o faci? Sigur, de la un anumit punct încolo este oportun, chiar obligatoriu: un bunic beat îl snopeşte în bătaie pe nepot, lângă tine, şi riscă să-l rănească dacă nu este oprit. În afara acestor situaţii extreme există o zonă gri în care este greu de spus dacă e mai bine să te abţii cu tact de la a da sfaturi nesolicitate sau să îţi faci cunoscuta opinia cu riscul de a răni anumite sensibilităţi. Când nu ţi se cere în mod direct sfatul sau părerea probabil vei alege varianta elegantă, adică le vei păstra pentru tine şi vei avea o atitudine rezervată şi politicoasă când eşti martorul unor scene cu care nu eşti de acord, dar care nu te privesc, respectând astfel şi dreptul celorlalţi de a lua decizii pentru ai înşişi şi apropiaţii lor.

Voi încheia mulţumindu-i Ralucăi Matei, administratora paginii Fans of Critical Thinking, pentru facilitarea accesului la articolul lui Bonnefon. Nu o fac pentru a fi politicoasă, ci pentru a te anunţa cu această ocazie că ea pregăteşte acum un eveniment de excepţie în Bucureşti. Nu mi-a solicitat să o ajut la promovare, ba chiar s-ar putea să perceapă intervenţia mea drept lipsită de tact. Nu contează, miza era prea mare ca să nu te anunţ şi pe tine:

https://www.facebook.com/events/555835137893878/?pnref=story

Desene, deloc proiective

Acum câţiva ani m-am reîntâlnit întâmplător cu învăţătoarea mea, într-o vizită la nişte prieteni de familie. Mi-a mărturisit că i-a luat ceva timp să se obişnuiască cu mine :D pentru că o deruta atitudinea mea: nu putea să-şi dea seama dacă eram sau nu atentă în clasă! Păream absentă, la câteva universuri distanţă, cu toate astea, dacă mă întreba ceva, răspundeam corect (spre surprinderea şi cred că şi dezamăgirea ei – nu mă prindea în flagrant delict de neatenţie).

Mi-am adus aminte de asta citind despre reţeaua de default şi activitatea cerebrală atunci când nu eşti focalizat total pe o sarcină. Contrar unor aşteptări, în unele situaţii o atenţie să-i spunem mai difuză poate chiar îmbunătăţi  performanţa.

Aveai cumva obiceiul ca în timpul orelor să mâzgăleşti pe marginile caietelor sau manualelor, umplându-le cu tot felul de linii, puncte, forme geometrice sau chiar desene ceva mai elaborate?

Majoritatea elevilor au făcut asta măcar din când în când. Unii nu şi-au pierdut practica nici mai târziu, aşa că îi vezi desenând chiar în timpul şedinţelor de la muncă. Pe ascuns, evident! De ce pe ascuns? Pentru că şefii nu privesc cu ochi buni capodoperele realizate de angajaţi în timp ce se discută planul de buget…sau de concedieri. La şcoală, profesorii sancţionează şi ei ceea ce consideră o lipsă de concentrare dar, mai ales, de respect, aşa că elevii se lasă treptat de mâzgălit şi se forţează să dea impresia că sunt numai ochi şi urechi la discursul de la catedră.

Şi totuşi, mâzgălitul este comun şi la Casa Albă, probabil şi la Cotroceni. Cel puţin 26 dintre cei 44 de preşedinţi americani făceau asta. E drept, probabil nu le cerea nimeni socoteală! Vrei să vezi cum arată o coală a lui Clinton (când nu era Monica pe sub biroul oval)

Sau te interesează mai mult desenul lui Coolidge (da, ăla cu cocoşii care se întreţin mereu cu o găină diferită)?

Jackie Andrade, cercetător britanic :P, a vrut să vadă dacă într-adevăr mâzgălitul (doodling) are efecte negative asupra reţinerii informaţiilor. 40 de participanţi au ascultat un mesaj telefonic înregistrat în care era vorba despre o petrecere, iar sarcina lor era să noteze numele invitaţilor ce urmau să vină. Se menţionau în total 8 nume, iar discursul era monoton, plictisitor. Jumătate dintre ei au fost îndemnaţi ca în timp ce ascultă să mâzgălească orice pe foaia de hârtie pe care luau notiţe. Ceilalţi nu au făcut decât să audieze mesajul şi să scrie ce li s-a cerut. Mai târziu au fost întrebaţi toţi dacă îşi mai amintesc numele respective. Care crezi că au ţinut minte mai multe? Da, cei care mâzgăliseră pe foaie au reţinut cu 29% mai multe informaţii decât ceilalţi.

Cum se explică acest efect paradoxal? Nu se ştie exact, dar se pot avansa diverse ipoteze. Cel mai probabil mâzgăleala, care nu solicită decât un minim efort cognitiv, te ajută să îţi menţii un nivel decent de excitaţie nervoasă sau corticală (autonomous arousal), ceea ce combate plictiseala. Îţi permite să rămâi atent şi la mesajul auditiv şi este o alternativă mai bună la visarea cu ochii deschişi, care necesită mai multă implicare şi conduce la mutarea completă a atenţiei de la sarcina principală.

Doodling poate reprezenta şi o procesare mai profundă şi mai activă a informaţiei, în special când există o legătură între materialul la care eşti expus şi desenele pe care le realizezi. Poate ţi se predă o lecţie de anatomie şi, în timp ce notezi elementele principale, mai faci şi câte un desen pe margine, inspirat de imaginile ce-ţi apar automat în creier. Antrenând mai multe arii cerebrale, doodling permite realizarea unor conexiuni neaşteptate şi integrarea informaţiilor în reţele diferite, mai uşor de accesat ulterior.

Există şi cărţi de „doodle”, în care copiii pot completa un desen după bunul lor plac sau răspunzând la anumite întrebări date de autori:

Conform altor studii, o intervenţie educativă ce foloseşte ca instrument cărţile de doodles stimulează creativitatea copiilor şi gândirea divergentă încă de la vârste foarte mici (4-6 ani).

Nu mă aştept însă ca învăţătorii şi profesorii să devină îngăduitori sau chiar încurajatori faţă de elevii care desenează sau mâzgălesc la ora lor, nici măcar dacă citesc aceste cercetări. Or fi învăţarea, reţinerea informaţiilor şi creativitatea lucruri bune, dar parcă tot mai recompensatoare este senzaţia aia că ăştia mici îţi sorb cuvintele de pe buze şi nu mişcă deloc când deschizi tu gura. 

În plus, dacă nu au umor, ar putea fi deprimant pentru învăţători să le dea elevilor o carte cu desene precum ăsta (luat din studiul de mai sus):

Nu ştiu de ce, dar intuiesc că la sfârşitul orei ar putea face o expoziţie cu planşele realizate de ei. Oare ce ar atârna acolo în cârlig? Cumva silueta educatorului/ învăţătorului în diverse ipostaze: cu coarne, cu coadă, atârnând de picior, de cravată, uns cu miere şi năpădit de albine? Orice sugestie e bine venită, apreciez creativitatea.

Emoţii indexate, frumos etichetate

Câţiva cititori au remarcat că în ultimul timp am scris mai mult despre emoţiile negative şi m-au întrebat dacă nu cumva este nociv sau periculos să ne focalizăm atâta pe ele. Răspunsul meu este NU. Bine, acum depinde cum o faci! Atitudinea faţă de emoţii este cel puţin la fel importantă ca emoţiile în sine. Probabil vrei să-ţi dau şi câteva argumente. A, nu vrei? Nu-i nimic, vreau eu!

Capacitatea de a-ţi recunoaşte emoţiile, de a le numi, de a discrimina între ele, de a le descrie şi de a le conferi o anumită specificitate este fundamentală pentru sănătatea psihică şi fizică. Este de asemenea o componentă a inteligenţei emoţionale şi un element-cheie al auto-cunoaşterii.  Acest lucru este poate şi mai important când vine vorba de emoţiile negative, tocmai pentru că, nefiind plăcute, tendinţa naturală este să le eviţi sau să nu te apleci prea mult asupra lor. Este ca şi cum ai refuza să intri într-o cameră în care nu ai mai intrat de mult şi unde te aştepţi să găseşti mizerie. De ce te-ai duce, mai ales că ai, slavă domnului, altele, mai luminoase în care îţi poţi petrece timpul? Păi în primul rând pentru că este a ta. Chiar nu vrei să-ţi cunoşti casa? Şi cu persoanele apropiate ce faci? Le interzici să intre acolo (precum Barbă-Albastră) şi rămâi zi şi noapte vigilent nu cumva să se deschidă uşa sau să se uite cineva pe gaura cheii? Cunoaşterea şi împărtăşirea emoţiilor şi părţilor din sine mai puţin flatante sau plăcute constituie ceea ce se cheamă integritate emoţională. După părerea mea, integritatea emoţională este definitorie şi pentru integritatea morală. Oare vreau să spun că nu poţi fi integru moral dacă nu eşti şi emoţional? În general da. Sunt poate şi cazuri izolate când reuşeşti, dar este ca şi cum te-ai scărpina cu mâna stângă la urechea dreaptă, asta dacă nu cumva te scarpini la urechea dreaptă pentru că nu-ţi dai seama că de fapt te mânca stânga.

Nu am folosit întâmplător expresia. Emoţiile, ca şi senzaţiile, se simt în corp. Cu cât eşti mai conectat la corpul tău (interocepţie), cu atât vei fi mai în contact şi cu emoţiile. Invers, capacitatea de a numi şi recunoaşte emoţiile se pare că corelează negativ cu frecvenţa simptomelor fizice neplăcute ocazionale ce nu sunt cauzate de o afecţiune diagnosticată. Participanţii la un experiment care au fost instruiţi să eticheteze emoţiile au avut reacţii negative mai puţin intense când au fost expuşi la imagini cu încărcătură negativă, iar asta s-a văzut şi la măsurarea unor indicatori biologici (de exemplu, heart rate variability).

Imaginează-ţi că te trezeşti în toiul nopţii cu o senzaţie bizară sau cu un sentiment ciudat. Ai vrea să adormi la loc, nu? Sigur, dar ca să o faci ai nevoie să ştii mai întâi ce ţi se întâmplă în momentul respectiv. Îţi trebuie la baie? Ţi-e sete (cum ar fi să ai o tulburare rară în care, deşi organismul tău necesită apă ca să supravieţuiască, tu nu ai percepe deloc setea?)? Ai avut un coşmar şi eşti speriat? Poate un vis erotic şi eşti excitat? Eşti îngrijorat pentru ce ai de făcut mâine? Eşti nemulţumit de ce ai făcut azi? Orice ar fi, cu cât îţi vei identifica mai repede senzaţia sau emoţia cu atât vei adormi mai rapid la loc, după ce, în unele cazuri, ai luat şi anumite măsuri ce se impuneau (să bei apă).

Identificarea emoţiilor are, am mai spus-o, un rol pragmatic. Cele negative poate chiar mai mult decât celelalte, pentru că indică adesea o nevoie care este frustrată şi un dezechilibru pe care ar fi cazul să-l iei în serios pentru a atinge iarăşi homeostazia. Emoţiile te ajută să prioritizezi anumite scopuri, să-ţi mobilizezi energia spre atingerea lor şi să iei deciziile potrivite. Se întâmplă însă şi ca ele să fie excesive sau mai puţin relevante pentru obiectivele pe care ţi le-ai propus. Chiar şi atunci, recunoaşterea lor este deosebit de importantă şi funcţionează ca o strategie de auto-reglare indirectă sau implicită.

Simpla numire a emoţiilor negative diminuează impactul lor şi le reduce frecvenţa de apariţie. Affect labelling, în termeni de specialitate. Efectele pozitive erau de mult cunoscute, până la urmă pe asta se bazează în mare parte acele terapii centrate pe vorbit şi ascultat. De asemenea, poate ai auzit de tehnica scrisului terapeutic (Pennebaker). Ulterior s-au delimitat şi mecanismele neurale implicate: numirea emoţiilor reduce activitatea din amygală şi o amplifică pe cea din cortexul prefrontal ventrolateral drept. Reactivitatea scade când senzaţia, afectul sau emoţia au primit un nume. Practic amygdala nu mai este singură, în sprijinul ei sare cortexul prefrontal, care preia o parte din emoţie, interpretând-o şi, astfel, îmblânzind-o.

Este o strategie indirectă pentru că nu-şi propune explicit să controleze şi diminueze emoţia, însă cam asta se întâmplă. Circuitele amintite sunt comune în mare parte cu cele ale reevaluării cognitive din terapia cognitiv-comportamentală, doar că numirea emoţiilor nu are ca scop declarat controlul deliberat al emoţiei negative. Am scris de curând despre tehnicile de defuziune din terapia prin angajament şi acceptare. Multe dintre ele presupuneau să foloseşti cuvintele pentru a crea o poveste despre emoţiile sau gândurile blocante, un proces ce te ajută să te detaşezi şi să le vezi drept nişte cuvinte. Te invitam atunci chiar să le exagerezi, să le pui în versurile unui cântecel sau să ţi le repeţi cu o voce schimbată, eventual comică. Ai observat că dacă repeţi un cuvânt sau o frază întruna semnificaţia se pierde şi cuvântul de goleşte de ceea ce în semiotică se cheamă semnificat, rămânând un simplu semnificant (o colecţie de sunete)? Încearcă chiar acum! Exemplul mai vechi era „sunt un idiot”. Sunt un idiot sunt un idiot sunt un idiot sunt un idiot sunt un idiot sunt un idiot sunt un idiot sunt un idiot sunt un idiot sunt un idiot sunt un idiot…Te mai deranjează la fel de mult?

Şi dacă ţi se pare că insist pe emoţiile negative, după tot ce ai citit în articolul de azi, poţi ghici de ce poate este mai bine aşa? Numirea emoţiilor şi introspecţia (diferenţierea mai fină, identificarea cauzelor şi căilor de urmat) sunt strategii de auto-reglare care ce fac? Le atenuează, le diminuează impactul. Acelaşi lucru se întâmplă, cred că realizezi, şi cu cele pozitive. Deşi discriminarea emoţiilor este benefică în general, dacă vrei să trăieşti din plin anumite sentimente plăcute, trăieşte-le şi atât atunci când apar, lăsând vorbele (descrierea şi explicarea lor) pe altădată sau pentru momentul când, din varii motive, preferi să scapi de ele. Poţi arunca o privire şi pe cercetările lui T. Wilson privind introspecţia şi efectul negativ al supra-analizei şi căutării de explicaţii asupra satisfacţiei şi preferinţelor personale. Îţi dau şi linkul, doar îmi eşti drag drag drag drag drag drag drag drac drag drag drag drag drac drag drag drag drac drac drag drag drag drag drag drac drag drag drag drag drag drag drag.

Noapte bună!

it-chαa sau rít-yaa?

Vreau să-ţi aduci aminte un  episod în care ai simţit invidie şi să descrii pe scurt experienţa, în 2-3 propoziţii.

Gata? Nu mă păcăleşti, ştiu că nu ai făcut-o! Te mai las două minute. Dacă ţi-e lene să scrii, e suficient să te gândeşti şi să identifici un moment relevant.

Bun! Acum te rog să apreciezi pe o scală de la 1 (deloc) la 5 (foarte mult) cât de mult se potrivesc următoarele afirmaţii cu experienţa ta a invidiei şi cu atitudinea faţă de persoana pe care ai invidiat-o:

Îl plăceam pe cel pe care l-am invidiat.

M-am simţit inspirat de acea persoană.

M-am străduit mai mult să-mi realizez obiectivele.

Experienţa a fost frustrantă.

Îmi doream să-l rănesc pe celălalt.

Speram ca celălalt să eşueze cumva.

Situaţia mi s-a părut nedreaptă.

Un pic de matematică? Adună scorurile de la primii trei itemi şi ridică suma la puterea a patra. Fă la fel şi cu punctajele ultimilor trei itemi. Care rezultat este mai mare? (Da, doar din sadism te-am pus să faci o operaţie suplimentară complet inutilă). Afirmaţia din mijloc nu se pune, dar presupun că i-ai dat cel puţin un scor de trei, altfel mă tem că ori nu ai fost sincer, ori că ceea ce ai simţit tu nu era invidie.

Dacă ţi-a dat mai mult prima dată, ai experimentat o invidie benignă. Al doilea punctaj, dacă e mai mare, semnalează o invidie malignă.. Au, desigur, câte ceva în comun: ambele sunt frustrante şi neplăcute (deşi nu în aceeaşi măsură) şi apar când cineva are ceva (un lucru, o calitate fizică, un talent, o trăsătură de persnonalitate, o virtute…) ce tu nu ai, dar ţi-ai dori să ai. Cu toate acestea, sunt două emoţii diferite, atât prin conţinutul experenţial (fenomenologic) cât şi prin gândurile şi comportamentele pe care le generează.

În română avem un singur cuvânt pentru invidia benignă şi cea malignă. La fel şi în engleză, spaniolă sau italiană. Ţi-a plăcut lecţia de germană de zilele trecute? E timpul să trecem la nişte limbi mai exotice: olandeză, polonă şi tailandeză. Toate cele trei au termeni distincţi pentru cele două feluri de invidie. Invidia benignă se numeşte benijden (olandeză), zazdrość (polonă) şi it-chαa (tailandeză). Cea malignă este afgunst, zawiść, respectiv rít-yaa. Sună bine, nu? Păcat că nu te văd cum îţi ţuguieşti buzele ca să le pronunţi!

Niels van de Ven s-a întrebat dacă diferenţele de nuanţă din limbile ce au termeni diferiţi se păstrează şi în experienţa subiectivă a nativilor din ţările unde există un singur cuvânt. Ca să se lămurească, a condus o serie de experimente în Olanda, Spania şi Statele Unite. Structura lor este cea pe care ţi-am propus-o şi ţie când te-am invitat să-ţi aduci aminte o situaţie când ai fost invidios. Nu ştiu ce ai ales tu, dar participanţii din SUA şi Spania au descris experienţe atât din sfera invidiei benigne, cât şi din sfera invidiei maligne (operaţionalizate conform caracteristicilor surprinse de cuvintele specifice existente în olandeză). Ceea ce înseamnă că şi ei simt cele două emoţii diferite, deşi echivalentul lor lexical este unul singur, identic.

Invidia malignă se asociază cu ostilitatea. Ţi-ai dori ce are vecinul, nu ai, suferi din cauza asta…prin urmare nu-l simpatizezi pe vecin şi îţi doreşti să nu mai aibă nici el. Ca să reluăm discuţia cu the neighbour’s ass, te enervează măgarul sau capra vecinului, te irită şi vecinul, te bucuri când capra se îmbolnăveşte, în unele cazuri ai fi chiar în stare să-i dai o mână de ajutor (un pumn între corniţe). Ceea ce te roade este că vecinul este un gospodar mai bun decât tine. Ţi-ai dori să-l aduci pe el la nivelul tău. Cum nu îl placi, nu eşti dispus  să cooperezi cu el sau să realizaţi ceva împreună.

Invidia benignă este însă altceva. Suferi că nu ai o capră la fel de sănătoasă şi arătoasă, dar îl placi pe vecin, îţi place şi capra lui, nu ai vrea să păţească ceva, dimpotrivă. Aici te roade că tu nu eşti un gospodar la fel de iscusit precum vecinul. Observi diferenţa? În acest caz îţi doreşti să ajungi tu la nivelul lui, nu să îl cobori pe el. Seamănă cu admiraţia, e drept, însă nu este exact acelaşi lucru pentru că, spre deosebire de admiraţie, invidia, fie ea şi benignă, este o emoţie nu tocmai plăcută din punct de vedere hedonic şi presupune comparaţie socială directă, aducerea în prim-plan a sentimentului tău de inferioritate, plus o cantitate semnificativă de frustrare. Această frustrare poate fi însă una înalt motivatoare:  vrei să ai grijă de capra ta la fel de bine ca vecinul, aşa că te uiţi la el cum procedează şi observi ce face bine ca să înveţi şi tu. Persoana invidiată devine astfel un model, o sursă de inspiraţie. Cooperezi cu ea. Competiţia este emulaţie. Invidia benignă te ajută în final să obţii şi tu ceea ce îţi doreşti şi încă nu ai. Este un câştig chiar şi pentru comunitate, pentru că astfel satul are şanse mari să fie populat de mai mulţi oameni gospodari şi mai mulţi măgari superbi. Invidia benignă corelează mai puţin cu shadenfreude şi mai mult cu creşterea nivelului de aspiraţie şi cu disponibilitatea de a investi eforturi în vederea atingerii unor scopuri.

Când stigmatizăm invidia neglijăm de cele mai multe ori acest potenţial al ei de a genera schimbări pozitive. Da, potenţialul se află cel mai des în invidia benignă. Dar nu numai! Chiar şi cea malignă este oportună câteodată! Îţi dai seama când, sau ţi se pare că prea complic lucrurile? Ia gândeşte-te...sau reciteşte itemii de la început.

O formă aparte a invidiei maligne este cea declanşată de percepţia injustiţiei sau nedreptăţii. Percepţia asta poate fi înşelătoare ce-i drept, sau self-serving, adică e mai confortabil să crezi că vecinul nu merită capra decât că tu nu eşti în stare să ai o capră ca a lui. Uneori însă percepţia este legitimă. Să zicem că l-ai văzut pe vecin furând nutreţ pentru capră din alte curţi sau bătându-şi animalul în fiecare zi. În acest caz este firesc să îţi doreşti să-i fie luată capra sau să fie oprit din subtilizat alimente pentru ea. La un nivel mai abstract, invidia malignă te motivează să lupţi împotriva unui context (social sau politic) nedrept, în care un grup, castă sau o clasă şi-a arogat tot felul de privilegii nemeritate. De exemplu, dacă la conducerea unui stat ajunge un regim dictatorial ce taie şi spânzură după bunul său plac, cei oprimaţi au dreptul, chiar datoria, ca, impulsionaţi (şi) de invidia malignă, să încerce să le retragă prerogativele nedrepte, abuzive.

Per ansamblu însă, mai multă invidie benignă şi mai puţină invidie malignă ar fi atât în folosul individului, cât şi al grupului. Important e să le distingi şi să le canalizezi într-o direcţie constructivă, în funcţie de situaţie şi de miză. Eventual şi să atenuezi sentimentele împovorătoare de riwérama, adică meta-emoţia generată adesea de invidie. Ce înseamnă riwérama?  Întreabă-l pe un indian din tribul mexican Rarámuri şi vezi dacă te lămureşte! Asta dacă prinzi pe vreunul, li s-a dus faima de superalergători, întrucât parcurg mai bine de 100 de km zilnic ca să vâneze. Eşti invidios? Antrenează-te şi tu :P)

Eşti atât de sexy când te împiedici şi-ţi spargi nasul!

Citeşti Cancan? Libertatea? Dacă nu tu, poate partenerul sau partenera ta? Spune drept, îţi plac sau îi plac pozele cu vedetele nemachiate, surprinse în posturi jenante sau îmbrăcate neglijent? Ia să consult eu nişte surse educative. Da, din revistele de mondenităţi, de ce nu?

Iubita lui Botezatu si-a aratat chiloteii in direct

Tom Hanks a înjurat în direct

Ruby, COMPLET NEMACHIATĂ! Îți place cum arată? (cine mai e şi asta, am pierdut ceva?)

Gabriel Cotabiţă a dat-o-n mintea copiilor! Uite cum se imbracă

NICOLETA LUCIU, CU SÂNII LĂSAȚI și PLINI DE VERGETURI, într-o rochie DECOLTATĂ! FOTO ÎN ARTICOL

Roxana Nemeș ȘI-A SCHIMBAT LOOK-ul! Alegerea NU PARE SĂ O AVANTAJEZE | FOTO

Mai eşti sau te-am pierdut pe ziua de azi? Hai fii atent la mine, nu vezi ce naşpa sunt vedetele astea?! Hihi…stai că mă duc să mă uit puţin în oglindă. Am revenit! Nu mă mai săturam să mă privesc. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar sunt mai frumoasă decât azi dimineaţă.

Ah! Ba ştiu ce s-a întâmplat! Efectul comparaţiei descendente! De obicei fetele de la pagina 5 mă deprimă. Le suspectez că pozele sunt trucate cu Photoshop, dar chiar şi aşa mă calcă pe nervi. Ce mănâncă de arată aşa? Mure şi banane dimineaţa? Castraveţi şi praz la prânz? Bule din apa minerală cu lămâie seara? Nu, nu sunt răutăcioasă şi în niciun caz nu le invidiez! Ţi se pare! Şi nu mă bucur că Nicoleta Luciu are sânii lăsaţi, nici că Roxana Nemeş şi-a tras o tunsoare de toată jena! Da, mă simt mai bine după ce am văzut-o, dar doar nu este asta schadenfreude?!

De fapt, ştii ce? Parcă îmi place mai mult de Nicoleta Luciu acum! Vorbesc serios, înainte mă scotea din ţâţâni! Prea era tot timpul impecabilă şi nu-i ajungeai nici cu prăjina la nas! A devenit după poza asta ceva mai normală, mai…accesibilă? E o femeie ca majoritatea, are şi ea vergeturi, cred că ştie cum e să ai zile mai proaste când nu-ţi stă părul bine şi ţi-au ieşit şi două coşuri pe nas.

Ai auzit de the pratfall effect?

John Fitzgerald Kennedy a fost unul dintre cei mai îndrăgiţi preşedinţi americani, deşi la mare distanţă de Abraham Lincoln. Popularitatea lui nu se datorează doar asasinatului căruia i-a căzut victimă în 1963, nici presupusei relaţii cu Marilyn, nici doar măsurilor excelente pe care le-a luat (nu mă întreba, nu le ştiu nici eu chiar pe toate :P). Paradoxal, Kennedy a fost şi mai iubit de cetăţenii săi după ce a făcut o greşeală strategică de zile mari: operaţiunea Golful Porcilor, tentativa eşuată de a răsturna regimul lui Castro din Cuba, soldată cu victime, răniţi şi prizonieri în rândurile brigăzii americane. E adevărat, Kennedy şi-a asumat responsabilitatea pentru ea şi nu a încercat să o nege sau să dea vina pe alţii, ceea ce opinia publică a sesizat şi apreciat. Din acel moment şi până a fost împuşcat oamenii, l-au iubit şi mai mult decât înainte.

Intrigat de fenomen, Elliot Aronson (sper că acum simte numai furcile dracilor pe spinare) şi-a adunat colegii în 1966 şi au clocit un experiment. Participanţii, studenţi la Universitatea din Minnesota, au urmărit nişte interviuri audio cu un student ce răspundea la întrebări de cultură generală. Acesta era fie foarte competent (răspundea corect în 92% din cazuri), fie mediocru (doar 30% răspunsuri bune). După test, spre finalul casetei, unii subiecţi auzeau versiunea în care studentul a vărsat o cafea din greşeala, alţii (grupul de control) nu mai auzeau nimic. În urma analizei chestionarelor aplicate, Aronson a obţinut nişte rezultate ce explică şi creşterea popularităţii lui Kennedy după invazia ratată: studentul foarte competent era plăcut şi mai tare când comitea o  gafă! Cel mediocru însă, scădea şi mai mult în ochii participanţilor.

Uneori prea multă competenţă strică. Adică îţi strică imaginea sau capitalul social, pentru că ceilalţi se pot simţi intimidaţi de tine şi, chiar dacă te respectă foarte mult, nu te plac prea tare. Comparaţia socială ascendentă îi deranjează. Eşti prea bun, prea perfect! Parcă ai fi un robot! Errare humanum est, iar tu nu greşeşti niciodată. Ah, ai făcut o gafă? Ce bine…eşti şi tu om până la urmă! Brusc oamenii se simt mai în largul lor în prezenţa ta şi te găsesc mai atrăgător.

Şi dacă eşti lângă o persoană care pare a fi un paragon al virtuţii, un model de moralitate cum rar întâlneşti pe Pământ? Îl admiri, nu? Da, câteodată. Sau depinde. De ce depinde? De cât de mult te compari cu el, de cum te afectează această comparaţie şi de cum te aştepţi ca el să se raporteze la tine. 

Benoit Monin este autorul a două articole care dezvăluie latura întunecată a admiraţiei sau felul în care admiraţia poate deveni resentiment şi atitudine negativă la adresa personajului pozitiv, numit „rebelul moral”. Rebelul moral poate fi cel care refuză să se conformeze unei autorităţi abuzive, cel care nu pică în capcana prejudecăţilor sau rasismului, cel care nu este deloc agresiv şi violent, vegetarianul invitat la un grătar, cel care donează în fiecare lună o bună parte din salariu pentru diferite cauze sau tipul care nu calcă niciodată strâmb în căsnicie şi refuză invitaţiile colegilor de a se distra într-un club „cu fetiţe”. 

Admirabil, nu? Da…atunci când citeşti despre asta sau când observi de la distanţă. Enervant? Da, în momentul în care eşti direct implicat, aşa cum au fost subiecţii experimentelor pe care nu mai stau să ţi le descriu, că sunt şi eu un om, am obosit!

De la distanţă comparaţia socială nu este evidentă, aşa că îţi poţi permite să-l admiri pe rebel fără să te simţi tu însuţi inferior. Când te apropii însă, virtuţile lui sunt ca un junghi în coasta ta! Dacă până atunci aveai o părere bună despre tine, acum nu mai eşti atât de sigur! Stima de sine suferă, iar tu odată cu ea! Ce faci ca să ţi-o ridici? Apelezi la nişte tertipuri inconştiente: suspiciune, trivializare sau chiar respingere totală.

Exemple de suspiciune: îl bănuieşti că e un ipocrit şi donează bani doar ca să aibă cu ce se lăuda, îi pui la îndoială motivele pentru care nu îşi înşală partenera (o fi vreo scorpie, îl ţine sub papuc şi e prea laş să-i iasă din cuvânt) sau devii foarte vigilent ca să-l prinzi cu mâţa-n sac (ia să mă uit pe vizor…nu cumva după ce cu noi a mâncat doar frunze acum în camera lui se înfruptă cu un Big Burger? sau chiar cu pisica din sac). Eşti dezamăgit să constaţi că nu ai ce defect să îi găseşti. Simţi emoţia aia legată de schadenfreude, glückschmerz: te întristezi când îi merge bine, adică atunci când îi iese orice încearcă şi îşi respectă cu sfinţenie principiile morale.

Trivializare: minimalizezi faptele lui bune (la salariul lui îşi permite să doneze), le faci să pară mai obişnuite decât sunt (în fond nu e singurul bărbat fidel, şi eu aş fi fost dacă aveam o soţie mai atrăgătoare) sau îl consideri naiv, idealist, cu capul în nori, rupt de realitate (ăsta nu ştie că viaţa e dură? oamenii sunt carnivori, ce naiba? vorbeşte din cărţi, nici el nu ştie pe ce lume trăieşte).

Respingere: eviţi compania lui pe motiv că nu-ţi place de el şi basta (tipul nu e normal, nu mă distrez deloc când sunt lângă el, ne strică toată petrecerea, nu îl mai chem niciodată când ies undeva cu ceilalţi prieteni).

Te-ai surprins vreodată având asemenea reacţii faţă de cineva prea nu ştiu cum? Ei bine, probabil pentru că te-ai simţit ameninţat de standardele lui morale şi ai devenit ostil, nutrind în secret resentimente la adresa lui. Şi ar mai fi o motivaţie, tot secretă: l-ai respins tu primul, înainte să te respingă el pe tine. Adică ţi-ai imaginat că te va respinge deoarece tu nu corespunzi acelor standarde mult prea înalte. Ce să vadă el la tine? Nu are cum să te placă, sigur te dispreţuieşte! Chiar dacă nu spune nimic, simţi tu că se uită cu reproş de fiecare dată când faci o glumă deocheată sau bagi în gură o furculiţă înfiptă într-o bucată de carne de porc. Da, da, clar se simte superior, iar pe tine te dispreţuieşte.

Conform principiului reciprocităţii, ne plac mai mult oamenii care la rândul lor ne plac pe noi. În cazul rebelilor morali, porneşti de la premisa că ei nu au cum să te placă pe tine. Nici măcar nu mai testezi realitatea, ci consideri principiul reciprocităţii încălcat din start şi atunci te distanţezi ca un fel de reacţie la respingerea lor, anticipată şi imaginată de tine. Sigur că eşti şi mai tentat să interpretezi orice semnal drept un indicator al atitudinii lor defavorabile la adresa ta: tonul vocii e aspru, zâmbetul fals sau condescendent, se uită pe pereţi pentru că îl plictiseşti, pleacă primul acasă deoarece nu-i face plăcere să petreacă timpul în aşa companie mediocră.

Nu vreau să crezi că asta e reacţia standard atunci când vezi pe cineva cu un caracter de excepţie. Să nu uităm de admiraţie şi elevare. Dar nici de ostilitate, invidie sau glückschmerz. În funcţie de variabile situaţionale şi dispoziţionale se va activa o polaritate sau cealaltă; uneori poate ambele, nu ştiu dacă chiar simultan, dar aproape sigur succesiv. 

Mai contează şi cum te afectează principiul comparaţiei sociale, dacă îl foloseşti în folosul sau în dezavantajul tău; dar despre asta voi scrie data viitoare.

Până atunci…poate face şi Klaus o gafă mică acolo…nu de alta, dar nu mi-ar plăcea să aibă soarta lui Kennedy :D