Knowing me, knowing you

„Andreea, mereu mi se întâmplă asta. Îl mai ştii pe Marian, tipul cu care mă întâlneam de câteva luni? Ei bine, s-a purtat la fel ca şi ceilalţi de dinainte. Ca Florin. Şi ca Alin. Şi ca Petre. Bărbaţii ăştia sunt ceva de groază. Mă înţeleg greşit şi fac crize de gelozie din orice fleac.  Iar eu urăsc bărbaţii geloşi. Mi-e teamă de ei, nu-i mai suport de când primul meu iubit, Nicu, mi-a dat o palmă după ce m-a văzut în maşina unui bărbat în faţa blocului. De atunci am rămas traumatizată şi nu mai tolerez comportamentele de gelozie. Dar iată că mi s-a întâmplat din nou şi cu Marian. M-am despărţit de el, gata! Nu-i nimic, am întâlnit pe cineva nou...îl ştiam de vreo trei săptămâni şi....”

Este un fragment din conversaţia reală cu o persoană a cărei identitate o voi proteja, dar ale cărei idei merită împărtăşite cu tine, în scop didactic, ca obiect de studiu. Mihaela era foarte revoltată când a vorbit cu mine despre ghinionul ei de a întâlni numai parteneri excesiv de geloşi, în ciuda faptului că ea detestă gelozia. E fată deşteaptă, ba mai are şi ceva cunoştinţe de psihologie, suficiente ca să ştie de exemplu că gelozia este o emoţie complexă, selectată evoluţionist, şi care se manifestă ceva mai intens la posesorii de cromozomi unşi cu toate alifiile, în special testosteron. Mai ştie şi că nu toţi bărbaţii sunt la fel de reactivi, de impulsivi sau de geloşi, adică există un continuum pe care se situează, având la extremă comportamentul paranoic, agresiv şi posesiv, cu risc crescut de violenţă psihică şi fizică (mergând până la crimele din gelozie, în lipsa unor abilităţi minime de auto-reglare emoţională). Mihaela ştie toate astea şi face diferenţa între un bărbat foarte gelos şi altul mai relaxat, dar observă cu stupoare (!!!) că ea-i nimereşte ca parteneri doar pe cei din prima categorie (adică de la extrema precizată). Este uimită de fiecare dată de ceea ce i se întâmplă.

Trebuie să recunosc că şi eu sunt uimită, tot de fiecare dată. Mă miră mirarea ei! Uit şi eu că suntem cu toţii predispuşi la ceea ce se cheamă the bias blind spot, care nu ţine cont nici de inteligenţă, nici de cunoştinţe, nici măcar de nivelul de sofisticare cognitivă, după cum arată Stanovich în cercetările lui despre raţionalitate. Avem nişte pete oarbe ce împiedică auto-cunoaşterea veritabilă, deci pur şi simplu nu vedem şi nu înţelegem cum de am ajuns în anumite situaţii pe care declarăm, de altfel, că le urâm.  Dăm atunci vina pe karma, pe univers sau, cel mai frecvent, pe celălalt. Uneori chiar pe legea atracţiei, ca să-i bag în seamă şi pe fanii cărţii „Secretul”. Hai să-ţi spun un secret: secretul acesta chiar există, doar că nu este un secret pentru nimeni în afară de tine cum dumnezeu reuşeşti să întâlneşti numai parteneri geloşi, de ce ai bafta să dai peste colaboratori care îţi ascund adevărul când ceva merge prost în firmă sau de ce majoritatea cunoştinţelor tale te consideră un fel de mama (sau tata) răniţilor, un umăr pe care să (se) plângă ori de câte ori s-au certat cu partenerul sau nu le stă bine părul dimineaţa.

Mihaela nu reuşeşte să-şi dea seama cum atrage în viaţa ei bărbaţi geloşi. Nu sesizează propria contribuţie. Iar în acest caz vorbesc chiar despre o dublă contribuţie la situaţie: contribuie mai întâi prin faptul că se întâlneşte în mod repetat (cine o pune?) cu parteneri mai geloşi decât media, apoi contribuie...alimentându-le ea însăşi acea gelozie. Am avut ocazia să o observ în suficiente situaţii pentru a-mi da seama că există nişte pattern-uri pe care ea le activeză şi repetă...fără a fi conştientă, de aici mirarea ei, de fiecare dată proaspătă, aş spune chiar inocentă. Acceptă de la bun început întâlnirile cu bărbaţi vizibil geloşi are grijă (inconştient) să se comporte astfel încât acea gelozie să se activeze: vorbeşte mult despre alţi bărbaţi, îşi ţine telefonul pe silenţios, iese afară din cameră când sună mobilul, închide ferestrele de facebook când apare prietenul ei...chiar dacă nu are nimic de ascuns şi nu îl înşală. Toate aceste acţiuni nu-i dau de gândit. Este convinsă că ea nu a făcut nimic care să justifice reacţiile de gelozie ale partenerilor ei. Dacă ar fi fost un caz izolat aş mai fi înţeles, dar când vezi că povesteşte aceleaşi lucruri despre toţi partenerii începi să te îndoieşti că numai aceştia sau ghinionul sunt de vină.

De ce face Mihaela aşa ceva câtă vreme susţine vehement că nu-i plac bărbaţii geloşi? Pentru că ceea ce (ne place să) credem despre noi nu este întotdeauna congruent cu realitatea. Operăm cu credinţe false sau cu impresii mai vechi, nesusţinute de dovezile din realitate. Care realitate? Comportamentul şi atitudinile ce transpar din acţiunile noastre. Autocunoaşterea cuprinde mai multe dimensiuni, iar self-reportul şi introspecţia, utile de altfel, nu sunt suficiente, adică nu au capacitatea de a ne furniza întreaga imagine. Din acest motiv Thimothy Wilson, Simine Vazire şi mulţi alţi psihologi pasionaţi de self-knowledge  (reuniţi în acest textbook) propun şi alte metode de a te cunoaşte puţin mai bine. Una este inferarea propriilor atitudini din comportament: te observi sistematic, în cât mai multe situaţii, şi tragi anumite concluzii. S-ar putea să ai surprize! Poate afirmai despre tine că nu prea te omori cu dulciurile şi nu înţelegeai de ce te îngraşi dar, odată ce ţi-ai propus să fii mai atent la ce mănânci, constaţi (cu stupoare, normal!) că nu trece zi fără să papi o prăjitură/ un corn/ o ciocolată... Brusc înţelegi de ce se acumulau kilogramele alea şi nu mai întinzi mâna automat (fără să-ţi dai seama) spre încă o bomboană, ci practici un fel de mindful eating. Sau eşti sigur că nu ai prejudecăţi faţă de femei dar realizezi că dacă te doare ceva te repezi la medici bărbaţi, eşti încordat când vezi o femeie la volan şi te deranjează dacă partenera ta nu face ciorba la fel de bună ca mama. Eşti surprins că angajaţii tăi ezită să-şi exprime punctul de vedere la şedinţe, deşi tu le-ai spus întotdeauna (atitudine explicită) că încurajezi deschiderea, sinceritatea, lucrul în echipă şi soluţiile diferite? Poate pentru că atunci când cineva a făcut asta l-ai săgetat cu o privire mai elocventă decât cuvintele (atitudine implicită), te-ai făcut că nici n-auzi sau chiar, la sfârşitul lunii, ai considerat că, pentru prima dată, nu a avut rezultate destul de bine să mai ia primă? 

Auto-observarea comportamentului este un instrument puternic pentru auto-cunoaştere deoarece îţi permite să-ţi lărgeşti câmpul vizual şi să cuprinzi şi ceea ce petele oarbe nu te lăsau să vezi: atitudinile implicite, adesea diferite de cele explicite.

Un alt instrument este feedback-ul de la ceilalţi, sau ceea ce ştiu alţii despre tine. Cum eşti văzut de cei cucare interacţionezi. Şi ei ţi-ar putea oferi nişte informaţii folositoare care în mod obişnuit îţi scapă. Cu condiţia, fireşte, să fii dispus să-i asculţi, iar această disponibilitate să fie explicită, dar şi implicită. De cele mai multe ori nu reuşeşti să-ţi actualizezi self-concept-ul sau ideile despre sine în baza feedback-ului extern pentru că favorizezi excesiv propriile intuiţii despre cum eşti tu de fapt. Accesul privilegiat pe care-l ai la conţinuturile tale mentale te poate păcăli şi, sub influenţa iluziei introspecţiei, dacă ceilalţi te văd altfel decât te vezi tu însuţi, tendinţa va fi să…te crezi pe tine, nu? Este foarte contra-intuitiv să-ţi însuşeşti opinia altora dacă ea nu este congruentă cu a ta. Suntem victimele realismului naiv şi când este vorba de auto-cunoaştere, închipuindu-ne că suntem aşa cum ne auto-percepem, end of story. Ei bine, nu suntem doar atât! Suntem şi ceea ce facem, suntem şi ceea ce ne văd alţii făcând, suntem şi acele atitudini implicite pe care nu le cunoaştem, dar care transpar din acţiuni şi devin vizibile pentru cei din jur, dar nu şi pentru noi.

Adevărata auto-cunoaştere presupune integrarea tuturor elementelor şi îmbogăţirea „bazei de date despre sine” (cea construită prin introspecţie) cu alte date, obţinute prin auto-observare şi feedback.  Poate fi un exerciţiu destabilizator  şi incomod dacă datele se bat cap în cap. Cine eşti tu de fapt? Cel care crezi sincer în egalitatea de gen sau cel care evită o părere de specialitate de la o femeie? Cea care urăşte bărbaţii geloşi sau cea care intră în relaţii cu bărbaţi geloşi şi le întreţine gelozia? Când există un conflict între atitudinile implicite şi cele explicite, care sunt cele mai relevante pentru „adevăratul” sine? Ei bine, cred că este o falsă problemă, iar pericolul constă tocmai în această încercare nevrotică de a te defini doar într-un fel. Tu „cel adevărat” nu eşti „aşa” sau „aşa”, ci cel mult „aşa” şi „aşa”.  De fapt, nici nu ştiu dacă există acel „sine adevărat” (the real you), câtă vreme fluxul mental este în continuă schimbare. Da, există anumite tendinţe, altfel testele de personalitate de tipul Big Five nu ar mai avea nicio relevanţă şi ar genera rezultate complet diferite la fiecare administrare, iar relaţiile sociale ar deveni extrem de dificile dacă ai avea impresia de fiecare dată când vorbeşti cu un prieten că ai în faţă un necunoscut. Însă dincolo de tendinţe şi predictibilitate există şi zone gri care devin albe sau negre în funcţie de situaţie, există şi complexitate (aproape ireductibilă), sub-module mentale, iraţionalitate, inconsistenţă şi incoerenţă. Vestea bună este că poţi deveni iraţional în mod previzibil şi pentru tine dar pentru asta mai întâi este nevoie să accepţi iraţionalitatea, să identifici momentele în care te porţi iraţional şi să înţelegi de ce ajungi să te porţi aşa, adică să nu mai fii surprins de ceea ce ţi se întâmplă chipurile din senin („încă o parteneră care mă minte!” , „alt coleg care mă evită!”). Este o conştientizare sporită deoarece acele atitudini implicite încep treptat să devină explicite. Le vezi! Iar dacă le vezi nu numai că te cunoşti mai bine, dar deţii ceva mai mult control asupra acţiunilor tale viitoare. Capeţi mai multă coerenţă şi consistenţă în ochii tăi şi în ochii celor din jur. Iei decizii mai bune pentru că nu mai ai simultan două agende contrarii sau, chiar dacă le ai, măcar eşti conştient de ambele, nu doar de una şi poţi decide, în deplină cunoştinţă de cauză, pe care dintre ele să o urmezi.

Revenim la Mihaela. Dacă s-ar cunoaşte ceva mai bine, probabil ar înţelege şi ea ce face (nu cum se face că) de ajunge periodic în aceeaşi situaţie. La nivel explicit detestă bărbaţii geloşi şi spune că a trecut printr-o traumă când primul ei iubit a făcut o criză de gelozie. Dar oare se poartă ea ca o persoană traumatizată care are fobie de asemenea manifestări?

În general când ai o fobie faci tot ce este posibil ca să eviţi stimulul declanşator. Sufli şi-n iaurt înainte să te frigi. Dacă ţi-e frică de câini de când te-a traumatizat unul mă îndoiesc că te vei plimba relaxat printre ei, ademenindu-i cu câte un os. Dimpotrivă, mai degrabă ai fi în stare să ocoleşti sute bune de metri doar ca să nu treci prin zona aia unde ştii că se află o haită. Dacă acest comportament natural de evitare ajunge să-ţi creeze probleme majore (nu mai ieşi din casă că te mănâncă dulăii), un terapeut bun te poate ajuta să-ţi depăşeşti fobia prin expunere in vivo, eventual chiar transformând şedinţa tradiţională într-o plimbare în parc, lucru pe care tu nu ai fi avut curajul să-l faci de unul singur.

Dacă Mihaela ar fi fost atât de traumatizată de bărbaţii geloşi, i-ar fi mirosit de la o poştă şi ar fi avut relaţii cu alt tip de parteneri, mai puţin posesivi. În plus, nu ar fi provocat tocmai ea reacţii de gelozie lăsând să planeze misterul asupra persoanei care o sună sau cu care se conversează pe facebook. La nivel implicit, sunt motive să credem că nu o deranjează atât de mult să fie victima sau ţinta geloziei masculine. Câtă vreme nu-şi armonizează cele două atitudini contrarii, Mihaela va pierde timpul angajându-se în relaţii nepotrivite şi neînţelegând mare parte din ceea ce i se-ntâmplă. În momentul în care va conştientiza contribuţia ei la situaţiile create sunt convinsă că altfel se va raporta la potenţialii parteneri geloşi şi altfel îşi va explica interacţiunile în care intră cu ei. Calitatea relaţiilor ar creşte pentru că mesajele contradictorii sau duble s-ar rări, iar când va întâlni un nou „Marian” va avea grijă să nu se repete povestea, spre binele tuturor.

I-am spus toate aceste lucruri Mihaelei, dar nu sunt sigură că va ţine cont de ele, doar ea „ştie cel mai bine” prin câte a trecut din cauza şirului de bărbaţi geloşi pe care destinul i l-a scos în cale. Asta e, nici pentru mine nu ar fi prima dată când nimeresc o persoană prea puţin dispusă să-şi pună la îndoială, constructiv, percepţiile şi credinţele despre sine.