Când mai răsuceşti câte un cuţit în rană

“Îl durea inima”, „Ironia lor era înţepătoare”, „Ceva s-a rupt în ea”, „Cuvintele lui au rănit-o”, „Purta în suflet răni vechi ce nu s-au închis niciodată”, „Avea inima frântă”, „Se simţea zdrobit”, „Amintirea lui o tortura”, „Îi venea să se zvârcolească de durere”, „Privirea aceea i-a mai pus nişte sare pe rană”, „A primit încă un junghi în inimă”, „Timpul le vindecă pe toate”, „mi-e foarte dor de tine”…

Ai auzit şi tu (poate chiar folosit) expresii ce descriu suferinţa psihologică în termeni identici cu cei ai durerii fizice. De această dată „înţelepciunea populară” nu dă greş. Există circuite neurale ce se activează în ambele cazuri, iar opioidele din clasa mu joacă de asemenea un rol important, de aceea anumite analgezice s-au dovedit surprinzător de eficiente atât în atenuarea simptomelor fizice cât şi în diminuarea durerii psihologice.

Durerea (fizică) are două componente separate: una senzorială (receptarea informaţiilor despre stimul la nivelul suprafeţei afectate) şi una afectivă (senzaţia dezagreabilă de neplăcere, decodificată la nivel cerebral, mai ales în cortexul cingulat anterior dorsal (dACC) şi în insula anterioară). Sigur că noi nu le simţim ca separate, ci unitar: o neplăcere localizată într-o parte a corpului. Dacă însă ai avea leziuni în cortexul cingulat anterior te-ai găsi în situaţia greu de înţeles de ceilalăţi oamei în care simţi că te-ai înţepat în deget sau că te-ai ars cu apă fierbinte, dar nu te deranjează. Invers, disfuncţii la nivelul regiunilor care procesează informaţia senzorială te împiedică să localizezi durerea dar, pentru că ai dACC-ul întreg, o resimţi ca pe o stare intensă de neplăcere. Ultimul caz este asemănător cu procesarea durerii emoţionale, unde avem componenta afectivă susţinută de activarea acelui cortex cingulat anterior implicat în suferinţa fizică. Sunt studii ce indică totuşi că inclusiv componenta senzorială ar fi comună: participanţii cărora li s-a indus retrăirea unei despărţiri dureroase prin privirea fotografiei foştilor parteneri au înregistrat activitate crescută atât în dACC (componenta afectivă) cât şi în regiunile alocate componentei senzoriale.

Aceste descoperiri au dus la formularea unor ipoteze, în prezent parţial confirmate: indivizii care sunt mai sensibili la una dintre cele două forme ale durerii sunt în general mai sensibili şi la cea de-a doua, iar anumiţi factori ce cresc sau descresc durerea fizică/ emoţională au efecte şi asupra celeilalte. Dacă eşti foarte responsiv să zicem la durerea termică sunt şanse mai mari să reacţionezi intens şi când eşti rănit de un prieten (oare dacă te antrenezi să-ţi creşti toleranţa la temperaturi scăzute se modifică şi cea la durerea emoţională?).

De analgezicele chimice ce acţionează într-o oarecare măsură şi asupra suferinţelor psihologice am amintit deja. Ce crezi, merge şi invers? Un factor ce atenuează durerea emoţională ar putea fi eficace şi în cazul celei fizice? Se pare că da. Dar despre ce factor vorbesc? Suportul social, fireşte. Suferinzii de diverse afecţiuni care-i au alături pe cei dragi raportează o intensitate a simptomelor mai scăzută decât cei ce nu beneficiază de acelaşi sprijin afectiv (chiar dacă sunt îngrijiţi corespunzător), se refac mai repede şi au o speranţă de viaţă mai bună.

Dacă ai un copil şi ai mers cu el la vaccin (l-ai vaccinat, da? :P) probabil nu a fost un drum prea plăcut, mai ales dacă ştia ce-l aşteaptă şi a început să plângă în hohote că-i e frică, că nu vrea, că o să-l doară. Ar fi o greşeală să-i spui pe un ton iritat că nu are motive să plângă, că e o nimica toată şi că ar face bine să înceteze. Prin această reacţie îi respingi trăirile şi, implicit, îl faci să sufere şi emoţional, ceea ce-i va amplifica suferinţa fizică din timpul vaccinului. Mult mai natural şi mai liniştitor este să-l ţii pur şi simplu de mână. Îl va durea mai puţin şi înţepătura.

Într-un studiu coordonat de S. Master, un grup de femei angajate în relaţii stabile şi satisfăcătoare au participat la un experiment ce implica durerea prin stimularea termică - adică li s-a cerut să stea cu braţul în apă foarte rece. Au existat patru condiţii experimentale: au ţinut în mână un obiect neutru (de exemplu o minge mai mică), au fost însoţite de partenerii de cuplu care le-au ţinut de mână, un străin (experimentatorul) le-a ţinut de mână şi, în ultima, au privit fotografia iubiţilor. De fiecare dată au apreciat, pe o scală numerică, cât de neplăcută  fost senzaţia experimentată.

Da, te-ai gândit bine! Atunci când au fost în contact fizic cu persoana iubită femeile au raportat cel mai scăzut nivel de durere, spre deosebire de celelalte două condiţii. De ce doar celelalte două? Pentru că, puţin contraintuitiv, un efect semnificativ a fost obţinut şi când au privit poza, aceasta activându-le reprezentări ale sprijinul emoţional al partenerului.

Nu cred că surprinde pe cineva faptul că atingerile, îmbrăţişările şi mângâierile sunt plăcute, consolatoare, chiar vindecătoare. Ca bebeluş ai asociat încetarea unei suferinţe fizice cu momentul acela când mama venea la tine, te lua în braţe şi descoperea între timp şi cauza plânsetelor tale. Prezenţa unei persoane semnificative a fost vitală când erai mic şi dependent de cineva pentru a-ţi satisface nevoile, iar, dacă e să ne luăm după teoria ataşamentului, acea primă relaţie, dacă a fost good enough, ţi-a permis ulterior să stabileşti legături armonioase (sau periculoase :P) şi cu alţi oameni. Sigur că oamenii te rănesc uneori, dar tot ei sunt şi cei care te alină. (Într-un fel e puţin paradoxal faptul că antidotul unei dureri emoţionale provocate de interacţiunile sociale este tocmai…suportul social).

Când eşti trist, descurajat sau speriat îţi doreşti de la cei dragi nu neapărat sfaturi, sugestii sau cine ştie ce soluţii salvatoare cât să fie lângă tine, să te strângă în braţe sau să te lase să plângi pe umărul lor, în tăcere. Aceleaşi gesturi de afecţiune atenuează, atât cât se poate, chiar şi durerea fiziologică şi sunt deseori cel mai bun balsam de pus pe rană, poate chiar mai bun decât Tyenolul, algocalminul sau codeina. Sigur, când nu sunt prezenţi poţi încerca şi cu o fotografie, o amintire, o reprezentare mentală...

PS1: Bărbatul din poză nu este partenerul meu!

PS2: Nici femeia!

PS3: Au totuşi şi ei rolul lor! (ştii care?)