După ce am scris articolul despre gândire critică mi-am e-răsfoit e-readerul, curioasă ce se mai ascundea pe acolo (ori este el un device cu conştiinţă, ori mă loveşte pe
mine amnezia când sunt întrebată cum am făcut rost de unele cărţi). Hopa! Ultima a lui Ian Leslie! Pe
prima (Born Liars) o citisem în
primăvară şi m-a inspirat când am scris despre minciunile copiilor. Asta de
acum se numeşte…Curious!
Nu ştiu dacă este cea mai bună
citită în ultimele luni, dar cu siguranţă este cea care mi-a plăcut cel mai
mult, atât de mult încât nici măcar internetul nu a reprezentat o tentaţie până
când nu am terminat-o (bine, poate a contat şi ceea ce spunea autorul despre
învăţare în era internetului…te-am făcut curios?)
Printre multe alte lucruri fascinante, Ian Leslie vorbeşte despre un deficit de serendipitate cu care ne-am confrunta astăzi, când aproape
orice informaţie este disponibilă online (sunt doar parţial de acord). Serendipitate??! Stai, nu fugi! Sau
treaba ta dacă fugi, poate dai din
greşeală peste ceva interesant. În contextul nostru, serendipitate înseamnă
învăţare
accidentală, acesta fiind şi sensul original, înainte ca filmul din
2001 să-i dea o altă conotaţie. Termenul a fost folosit pentru prima dată în
1754, într-o scrisoare a romancierului Horace Walpole în care acesta îi explica
corespondentului său cum protagoniştii basmului persan „Cei trei prinţi din
Serendip” „descopereau mereu, din
întâmplare şi prin perspicacitate, lucruri pe care nu le căutau” (de
exemplu o cămilă, dacă nu ştii povestea).
Mi se întâmplă şi mie să mai descopăr câte ceva din întâmplare. Tot printr-un
soi de serendipitate în capitolul al doilea al cărţii sale Leslie povesteşte discuţiile pe care
le-a purtat în Londra cu Katarina Begus şi Teodora Gliga, cercetător la Centre
for Brain and Cognitive Development Birbeck College şi…profesor în
programul de master în Științe Cognitive
OPEN MIND care da, se întâmplă la Universitatea Bucureşti! Acolo am
cunoscut-o şi eu anul trecut (nu, nu m-am înscris cu acte în regulă la
masterat, doar am tras cu urechea oarecum incognito).
În februarie 2013 Teodora Gliga a susţinut la Facultatea de Psihologie o
prelegere intitulată „Copiii, oameni de ştiinţă: originile curiozităţii epistemice”, în care a prezentat câteva
dintre experimentele realizate pe copii de către ea şi colaboratorii săi.
Am dat un refresh în memoria de
lungă durată (bine, şi prin materialele printate pentru că prin amintirile din
acea perioadă colcăiau memory bugs şi
alte animăluţe) şi m-am hotărât să-ţi spun şi ţie cum să susţii şi încurajezi
curiozitatea copilului înainte chiar ca el să înveţe să pună întrebări. De
fapt, el pune întrebări, dar aşa cum poate: uitându-se insistent într-o
direcţie, gângurind şi, în jurul vârstei de un an (începând cam de la 11 luni),
arătând cu degetul (pointing). Deocamdată doar cu indexul, cu mijlociul învaţă mai târziu!
Toate aceste gesturi sunt foarte importante pentru dezvoltarea lui
cognitivă, aşa că ar fi bine să nu le ignori (spuneam că este important să
începi cât mai devreme procesul de stimulare intelectuală). Mintea copilului
are deja instalate nişte programe prestabilite (selectate) ce-l fac să caute
informaţii şi să înveţe de la adult, aşa că încă de la câteva luni este foarte
atent la indicatorii din mediul (feţe, voce, chiar direcţia privirii
şi expresiile celor din jur). Când îţi arată într-o direcţie îţi semnalează un interes faţă de un obiect
din mediu şi, mai ales, contează pe tine pentru a-i satisface curiozitatea şi
a-l învăţa ceva. În funcţie de reacţia ta (cât şi cum îl bagi în seamă, dacă îl
iei sau nu în serios), comportamentul se întăreşte sau se stinge, iar odată cu
el şi bună parte din curiozitatea şi dorinţa de a învăţa.
Dacă interpretezi gestul doar drept o cerere,
probabil îi vei da micuţului obiectul spre care arată şi cam atât. El va învăţa
că dacă arată cu degetul va primi lucruri şi va avea tendinţa pe viitor să
interacţioneze cu mediul într-o manieră instrumentalistă.
Dacă eşti un părinte mai atent şi mai responsiv înţelegi că un lucru i-a captat interesul şi că este un
moment prielnic să-l înveţi lucruri. Spune-i cum se numeşte obiectul şi
astfel data viitoare când îţi va mai arăta ceva se va aştepta la rândul lui să
primească noi informaţii şi va vedea gestul ca o ocazie de învăţare. Copiii
cărora li se oferă cunoştinţe în mod constant arată cu degetul mai des şi tot
ei sunt cei care vor pune cele mai multe întrebări mai târziu. Nu uita să
stabileşti contactul vizual cu el (dar priveşte şi unde îţi arată) pentru a-i
semnala că ai „procesat” cererea şi că i te adresezi personal. De asemenea, vorbeşte-i
în acel fel pe care probabil îl foloseşti instinctiv (motherese), mai piţigăiat şi uşor exagerat (dar nu foarte!) pentru
că bebeluşul îl preferă şi el instinctiv, se recunoaşte drept destinatarul
cuvintelor tale şi devine atent la ceea ce-i comunici (joint attention şi shared intentionality, ca să folosim termenii din psihologia dezvoltării).
Ce se întâmplă însă dacă în mod repetat îl ignori şi nu-i oferi nici atenţie, nici obiectul spre
care arată, nici informaţiile pe care, în felul lui, ţi le cere? Copilul
recepţionează mesajul că nu are rost să mai încerce (un soi de neajutorare învăţată) şi treptat va
renunţa la gest, oportunităţile de învăţare nu mai sunt valorificare, iar
curiozitatea deja începe să se tocească (mai târziu nu va pune prea multe
întrebări). Mai mult decât atât, experimentează emoţii negative şi stres când îi este refuzată interacţiunea, după
cum poţi vedea într-o demonstraţie a unui cunoscut experiment numit „The still face”:
Hei! Mai eşti atent?? Hai să-ţi mai
dea mama ceva de păpat… scuze! eram în alt film, cel de pe youtube, dar mai am într-adevăr nişte
informaţii pentru tine, le strecor cu linguriţa? Într-un alt experiment,
Teodora Gliga a constatat că la numai 16 luni copilaşul îşi dă seama dacă
informaţiile simple pe care i le dă adultul sunt corecte sau nu. Când mama
numeşte greşit obiectul spre care el arată („vrei pantoful?” când era vorba
despre un măr) sau se uită nedumerită de parcă nu ar şti ce e aia, copilul din
nou se va opri din arătat, „gândind” probabil, exasperat, „Of! la ce mămică
ignorantă sau mincinoasă m-a adus barza!”).
Şi ultimul experiment, ca să nu ţi se aplece! Adultul i-a arătat
copilaşului două jucării ceva mai elaborate şi a aşteptat ca el să arate spre
una dintre ele, după care i-a explicat cum funcţionează respectiva jucărie şi
ce se întâmplă când apeşi pe anumite butoane. A plecat cu jucăria, s-a întors
după zece minute şi i-a dat-o lui să se joace cu ea. Copilul a luat-o şi a
repetat acţiunile observate mai devreme, dovadă că învăţase. Atenţie însă!
Unora dintre copii li s-a arătat cum să se joace nu cu jucăria indicată de ei,
ci cu cealaltă. După aceleaşi zece minute le-a fost înmânată jucăria, dar de
data asta au fost în stare să reproducă acţiunile într-o măsură mult mai mică,
deci învăţarea este facilitată şi accentuată de interesul iniţial şi spontan
manifestat într-o anumită direcţie de către copil. Infants learn what they choose to learn este titlul articolului
în curs de publicare în PLOS, în care Teodora Gliga probabil descrie
rezultatele şi prezintă câteva concluzii ale acestui experiment deja povestit
lui Ian Leslie (iar eu am fost pe fază şi le-am interceptat convorbirea, sper
să-mi înţeleagă curiozitatea!)
Recunosc că m-a entuziasmat foarte tare acest studiu, pentru că este în
acord cu sugestia pe care am dat-o şi până acum părinţilor cu care am
interacţionat, adică să le ofere copiilor un mediu îmbogăţit şi cât mai multe ocazii de a experimenta diferite
activităţi, dar şi autonomia de a selecta ei, din toate aceste
posibilităţi, pe acelea care le trezesc cel mai mare interes. Cred că atunci se
va produce şi cea mai eficientă învăţare, când interesul copilului este
perceput şi înţeles din timp de un adult ce-i va crea apoi condiţiile necesare
manifestării şi consolidării prin practică a abilităţilor şi cunoştinţelor
dobândite. Sigur că selecţia iniţială o faci tu. Mă îndoiesc că o să-l duci la
doi-trei ani într-un poligon de tragere să vezi dacă nu cumva i-ar plăcea să
mânuiască pistolul, dar poţi încerca diferite sporturi, teatru de
păpuşi, muzee când mai creşte, excursii (poate va deveni antropolog sau explorator),
cărţi, dans, concerte, poate chiar circ (dacă nu te sperie ideea că i s-ar
năzări să se facă dresor, acrobat sau dracu’ mai ştie ce). Orice-ar fi, nu uita
că interesul iniţial, entuziasmul şi plăcerea pe care le manifestă într-o
activitate nu sunt suficiente pentru a face
performanţă mai târziu, aşa că va urma perioada de practică deliberată.
Constat acum că dau sfaturi altora, însă de multe ori sunt incapabilă să le
urmez eu însămi. Aseară ar fi trebuit să fiu în Parcul Tineretului, unde s-au
desfăşurat tot felul de evenimente în cadrul Nopţii Cercetătorilor. Citez de pe
site: „Ateliere de fizică, experimente, observații prin microscop sau telescop,
demonstrații de control mental, vizualizări 2D și 3D, călătorii virtuale prin
sistemul solar, realizarea de mini-comete, demonstrații de robotică și
inventică, toate vor prezenta cele mai noi descoperiri și invenții, dar și cele
mai interesante concepte științifice, iar cei prezenți vor putea iscodi
cercetătorii despre cum funcționează fiecare lucru în parte.” Nu am dat cursul
invitaţiei pentru că…ploua. Da, în acel moment ploaia nu a constituit o „dificultate
dezirabilă” (poate se lipesc şi de mine conceptele din „Make it Stick”) şi nu
m-am simţit în „zona proximei învăţări”, prin urmare i-am comunicat sec celui
care mă invitase să nu cumva să mă aştepte în parc (cum ar veni, I would do anything (for science), but I won’t do that!). Ştiu, sunt narrow-minded câteodată (narrow-and-deconstruct theory, parcă a
Barbarei Fredrickson, dar e posibil să confund ceva aici. O fi şi un pic de ego depletion…scuze, am vrut să spun credinţa în ego depletion, uit mereu că
totul e doar în capul meu.
Merci ! Interesant comentariu :)
RăspundețiȘtergere