Piuneze si fitile. Futile?

Te-ai nascut dintr-o intamplare sau, mai bine spus, datorita (sau din cauza?) unui lant de intamplari. Printr-un concurs de imprejurari. Venirea ta pe lume a fost un accident, indiferent daca parintii tai te-au dorit in noaptea in care ai fost conceput, erau beti (se poate si cu apa rece sau cu dopamina), nu s-au gandit la consecinte sau nu au avut metode de contraceptie la indemana. Poate ca isi doreau un copil, dar in mod sigur nu pe tine in mod special, nu cumva macar unul dintre ei ar fi preferat ca tu sa fii de sexul opus? sau sa semeni mai mult cu el/ea? In fine, s-au impacat cu soarta, nevoiti fiind sa isi reduca disonanta cognitiva recurgand la diverse rationalizari („Mai devreme sau mai tarziu tot faceam si un copil, bine ca voi fi o mama tanara”, „Fata/ baiat, sanatos sa fie”, „Nu are ochii mei, dar parca gleznele sunt de la mine” etc.) Ai inteles la un moment dat si ca nu exista o fiinta supranaturala care sa ordoneze universul si sa se ingrijeasca de viata ta. Mai mult, universul a existat bine mersi si inainte sa te nasti tu si va continua sa existe ceva timp dupa ce tu vei muri (iar moartea este, desigur, un eveniment definitiv). Si daca nu te-ai fi nascut nu era absolut nicio problema. Pentru nimeni! Parintii tai ar fi avut un alt copil pe care l-ar fi iubit la fel de mult, sotia ta ar fi facut altui barbat declaratiile alea inflacarate pe care le auzi tu acum. Da, copiii tai nu ar fi existat (sotia ta si acel barbat aveau acum un alt set de progenituri), dar nici de ei nu s-ar fi sinchisit nimeni. Si asta este valabil oricine ai fi. Daca Beethoven, Cristofor Columb sau Einstein ar fi fost avortati sau decedati de mici nimeni nu le-ar fi simtit lipsa. Pentru ca nimeni nu s-ar fi gandit ca ei ar fi putut exista. America ar fi fost descoperita in cele din urma de altcineva, la fel si teoria relativitatii, cat despre simfonia a noua …ar fi lipsit la fel cum lipseste si cea de-a zecea, pe care Beethoven nu a mai apucat sa o compuna.

Existenta ta nu are asadar un scop sau un sens prestabilit. Este, dintr-un anumit punct de vedere, anodina si superflua. (Am folosit neologisme ca sa atenuez impactul, cat cauti in dictionar anxietatea se disipeaza...ups!) Ce ai putea concluziona de aici? Ca nimic din ce faci nu conteaza? Ca nu are importanta cum iti traiesti viata? Ca e totuna daca faci X sau faci Y? Daca nasterea ta a fost doar un accident si intr-o zi vei muri, iar la scurt timp dupa aceea (ce inseamna cativa zeci de ani?) vor muri si copiii si nepotii tai si toti cei care isi mai aminteau de tine, decurge de aici ca viata ta a fost lipsita de sens? Absurdul se naste din nepotrivirea dintre dorinta ta de gasi un sens (obiectiv, existent in realitatea exterioara) si lipsa de sens a universului. Intalnirea cu Absurdul nu este chiar cel mai confortabil lucru care ti se poate intampla si cu atat mai putin convietuirea cu el (it’s a keeper! adica odata ce l-ai cunoscut nu prea mai exista cale de intoarcere, poate doar o iesire de urgenta- vezi mai departe). In fata acestui absurd, oamenii, spunea Kierkagaard, au trei solutii: sinuciderea, religia si acceptarea lui. Sinuciderea ar fi cea mai importanta problema a filosofiei; dar hai sa fim seriosi, ai auzit tu de cineva care sa-si fi pus capat zilelor in urma unui proces deliberativ de natura pur filosofica? Nu, cel mai probabil suferea de depresie sau/ si trecea printr-o perioada dificila, resursele personale de coping (ce termen fancy, nu?) dovedindu-se insuficiente (Hm...dar daca ceea ce numim noi depresie este uneori o constientizare a lipsei de sens sau o consecinta a anxietatii existentiale in fata absurdului?). Religia este un drog eficient si un bun anestezic, doar ca presupune indiferenta fata de ceea ce este plauzibil, fata de cea mai buna ipoteza. Si, chiar presupunand ca Dumnezeu ar exista, spune-mi repede care este sensul vietii stabilit de El? Ah, am uitat! Crede si nu cerceta, incurcate sunt caile Sale, nu conteaza ca nu stii care este sensul, stie El mai bine si asta iti este de ajuns. Iti dai seama ca daca adopti aceasta pozitie devii un simplu instrument prin care o alta fiinta (divina, whatever) isi realizeaza propriile scopuri misterioase? Religia este o abdicare: renunti la libertate, la ratiune, la sansa de a trai o viata cat de cat autonoma (mai e si societatea, cu legile si regulile sale), toate astea in schimbul unui iluzoriu confort existential. Nu stiu, poate ca este un targ bun pana la urma, dar cum faci sa iti anihilezi in halul asta gandirea critica si rationamentele logice? Daca sinuciderea si religia pica, ramane acceptarea absurdului si a faptului ca nu exista un sens inerent in lumea externa. Acum ce faci? Incerci sa gasesti un sens personal, ba chiar esti incantat ca ai aceasta unica posibilitate, de a fi artizanul propriilor scopuri? Ai ales optiunea existentialista. Nu mai incerci nimic, esti convins ca orice sens pe care l-ai putea gasi este lipsit de fundament, relativ, o constructie artificiala si neintemeiata, prin urmare rizibil si lipsit de valoare. In caz ca nu ai recunoscut pozitia (filosofica!), este vorba de nihilism. Ar mai fi o varianta: nu ai nevoie de sens, nu crezi ca el exista, dar nici ca trebuie cautat, insa viata ti se pare un lucru bun in sine, ce merita traita pur si simplu, for its own sake. (Nu stiu carui curent filosofic s-ar circumscrie aceasta ultima optiune, cred ca imprumuta din primele doua si mai ia cate ceva din pozitivismul logic).

Cum ti se pare rationamentul „nasterea mea a fost o intamplare, un accident din univers, iar universul este lipsit de sens, deci viata mea nu are sens?” Julian Baggini considera ca este un caz de „eroare genetica” („genetical fallacy”): un rationament defectuos prin care iti imaginezi ca originea unui lucru sau a unei idei determina in mod necesar starea actuala a lucrului sau ideii respective. Cuvantul „generos” provine din latina si insemna „de origine nobila”, sens care nu s-a pastrat si este foarte departe de intelesul din prezent. Hainele au fost create de stramosii nostri pentru a se proteja de frig, astazi insa nu vezi nici vara oameni mergand dezbracati pe strada. In plus, numeroase inventii s-au „nascut” din intamplare: penicilina, zaharina, cuptorul cu microunde, artificiile, razele X sau chiar hartiutele alea post-it, care se vor dovedi foarte utile peste cativa ani, cand stadiile avansate de dementa nu ne vor permite sa ne amintim singuri lucruri banale, cum ar fi ca oala cu ciorba se afla mai degraba in frigider decat in sifonier - daca a avut altcineva grija sa o puna la locul ei, evident!. Bineinteles ca de multe ori originea explica starea actuala, dar relatia nu este atat de directa pe cat credem, in special din cauza faptului ca pe parcurs au intervenit si alti factori. Daca ne mutam in sfera comportamentelor umane ne putem distra copios incercand sa identificam si sa separam cauzele implicate in acest proces. Eterna dezbatere nature versus nurture este si ea un fel de genetical fallacy, de oricare parte a baricadei te-ai situa. Vrei sa-ti explici agresivitatea colegiului de birou, de exemplu? Ai aflat ca toata copilaria a fost batut de tac-su si gata, nevoia ta de explicatii este satisfacuta. Sau poate ai pus-o pe seama unor „gene proaste” si, din nou, ai rezolvat problema: nu ai ce sa-i ceri, asa s-a nascut. Te insala partenerul? Poti recurge la explicatiile din psihologia evolutionista, reale de altfel, dar care nu exclud deloc variabilitatea in manifestarea acestor tendinte; te cred, gandul ca este predispus spre infidelitate prin niste programe cerebrale ce s-au perpetuat din vremuri ancestrale pana l-au gasit (si) pe el ca recipient pasiv doare mai putin decat o eventuala concluzie ca nu te mai iubeste si nu mai este la fel de atras de tine ca la inceput, in perioada cand dragostea romantica actiona (ca sa vezi! oare de ce?) ca un scut impotriva tentatiilor si „logicii evolutioniste” conform caruia renteaza sa iti maximizezi sansele de a avea urmasi insamantand cat mai multe partenere.

A crede ca viata (ta) este lipsita de sens pentru ca nu te-a intrebat nimeni daca vrei sau nu sa traiesti in conditiile in care te-ai „trezit” ca traiesti (un anumit timp si spatiu, o anumita familie, o culoare a ochilor prestabilita) si pentru ca universul este indiferent fata de orice dorinta/ asteptare ai avea poate fi un caz de genetical fallacy. OK, nu ai ales circumstantele de mai sus si nu vei controla nici multe dintre evenimentele viitoare (cancer, Alzheimer, Parkinson, seism, accident rutier, moartea celor dragi, cu ce sa mai asezonez platoul ursitoarelor?). Dar ce te opreste in prezent sa...experimentezi? Adica sa explorezi (mai intai in plan mental, apoi aplicativ) diverse modalitati prin care sa-i conferi vietii tale un sens. Te opresc multe lucruri, probabil: anumite trasaturi de personalitate, cateva experiente traumatice din copilarie (daca nu ai avut parte de un stil parental care sa fi fost good enough), dereglari hormonale, stari emotionale cu o fluctuatie peste medie sau distorsiunile tale cognitive prin care percepi si evaluezi (!) realitatea. Exista un bias cognitiv descoperit inca din 1945 care te face sa te limitezi la a folosi ceva doar in felul in care acel „ceva” (obiect concret dar, de ce nu?, si abstract- concept adica) este folosit in mod conventional. Hai, trebuie sa stii despre ce vorbesc! Iti miroase a fum? Te-ai fript cu ceara? Nu cumva te-ai asezat pe o piuneza si ai sarit ca ars de pe scaun? Da, mai, experimentul lui Karl Duncker, problema lumanarii (chestia aia cu fitil inflamabil, nu pozitia in care stai cu picioarele in sus!) si fixitatea functionala! E nevoie sa mai descriu procedura? Nu vrei sa cauti tu pe google? Nu e nevoie sa te intorci, inteleg daca uiti de la ce ai plecat si ajungi sa navighezi (cu corabia lui Tezeu sau a lui Ahile? Hai cu arca lui Moise hihi) pe cine stie ce site-uri cu poze apetisante (Can-Can?), in definitiv ar fi o dovada de fixitate functionala sa crezi ca daca ai inceput sa citesti articolul asta trebuie neaparat sa il si termini. Chiar, cum ar fi sa nu termin eu de scris articolul si sa il postez asa, la mijlocul unui paragraf, eventual cu o propozitie neterminata? Ma mai gandesc, deocamdata te scutesc de cautari si iti descriu experimentul: Duncker le-a dat subiectilor o lumanare, o cutie cu piuneze si una cu chibrituri (ia vezi, am nimerit pluralul?), apoi le-a spus sa fixeze lumanarea pe perete in asa fel incat ceara sa nu se scurga pe podea. Ce s-a intamplat? Desteptii au incercat sa lipeasca lumanarea direct pe perete, perpendicular, sperand poate intr-un miracol ceresc prin care ceara sa nu se supuna legii gravitatiei si sa cada in sus, pe tavan, in loc de jos, pe podea. Foarte putini (sau foarte tarziu) si-au dat seama ca aveau la dispozitie o cutie ce putea servi ca suport de lumanare. Restul au ramas fixati pe utilizarea obisnuita a cutiei (recipient pentru piuneze) si nu au reusit sa re-conceptualizeze obiectul astfel incat sa rezolve in mod eficient problema. Vezi, vezi fir-ar sa fie ce inseamna o fixatie?! Se duc dracului toate reprezentarile flexibile ale realitatii, in caz ca ar fi existat vreodata. Dar stii ce este mai interesant? Pana la varsta de 5-6 ani, copiii nu manifesta semne de fixitate functionala. Prin urmare, ei se adapteaza mult mai repede la context si gasesc solutii inventive la problemele cu care se confrunta (cum sa obtina jucaria altui copilas din parc?). Din pacate, la 7 ani deja folosesc si ei obiectele preponderent in scopurile pentru care stiu ca au fost construite si o cutie de chibrituri devine in acel moment doar o cutie de chibrituri.

Depasirea fixitatii functionale este un semn al gandirii divergente, aptitudinea de a genera idei si concepte noi, solutii multiple, oroginale, neobisnuite, diverse si elaborate la o problema stabilita. Guilford sustine chiar ca este o abilitate de a extrage informatii din discipline si domenii diferite ale cunoasterii, care iti permite sa ajungi la o intelegere mai nuantata a lumii in care traiesti. Dan Pink, un psiholog pasionat de subiectul motivatiei, subliniaza faptul ca majoritatea problemelor din prezent solicita din partea noastra gandire divergenta si creativitate, iar motivatiile extrinseci (carrots and sticks) sunt ineficiente in stimularea acestor aptitudini (poti urmari prelegerea TED pe internet). Testarea lor presupune adresarea bine cunoscutelor intrebari de tipul „Cate intrebuintari poti gasi pentru o caramida/ un cutit/ o scobitoare?” si evaluarea cantitativa si calitativa (cat de inedite sunt) a raspunsurilor furnizate. Tu cate intrebuintari poti gasi...vietii tale? Cate lucruri crezi ca ai putea face odata fiind in viata? Ce scopuri iti poti stabili fara sa te lasi influentat de ce ai vazut in jurul tau? Incearca sa depasesti fixitatea functionala si credinta ca viata este facuta ca sa bifezi anumite etape si obiective pe care ceilalti le urmaresc din inertie. Atentie! Nu ma situez acum intr-un plan moral sau normativ si caut sa evit orice judecata de valoare (dincolo de bine si rau, cum ar spune un filosof considerat de multa lume periculos). Dintre cele 10-20-100 de feluri de a-ti trai viata pe care ti le poti imagina, multe sunt in mod sigur i- (sau mai degraba a-)morale, riscante, nocive pe termen lung sau doar sterile. Bineinteles, dupa ce ai generat alternativele in plan mintal, a doua etapa consta intr-o evaluare personala a lor, iar a treia in implementarea acestora in viata reala, conform valorilor si credintelor tale. O viata cu sens este neaparat si o viata morala? Sau ar trebui sa fie? Iar cand spui „viata morala” ce intelegi prin asta? Raspunsurile nu sunt deloc evidente. Raskolnikov a fost, sa nu uitam, un erou existentialist. Poti face o multime de lucruri cu viata ta sau cu o caramida, in functie de sensul pe care il dai respectivelor activitati. Acum sper ca nu te grabesti sa dai cuiva cu ea (caramida) in cap- nu este o solutie atat de originala, (un pic) mai inovator ar fi sa ti-o administrezi in propria scafarlie, dar incearca sa nu nimeresti zona lobilor frontali, cum i s-a intamplat lui Phineas Gage.

Depasind fixitatea functionala si, astfel, multe conditionari externe (majoritatea implicite, de care poti insa deveni constient printr-un proces activ de deliberare) te poti transforma intr-o persoana mai libera, mai relaxata si chiar mai fericita. Scopul tau in viata nu este, de exemplu, sa indeplinesti asteptarile parintilor tai (si nici ale altor persoane care conteaza). Nici sa le dai mult-pomenita „cana de apa la batranete” (dar daca lor le place vinul?). Ceea ce nu inseamna ca nu iti vei ajuta parintii. O vei face deoarece (sau daca) ii iubesti, dar nu pentru ca ai o datorie fata de ei. Am intrat acum pe un teren foarte alunecos, cel al datoriei. Pentru mine, a avea datoria de a face ceva inseamna ca ti-ai asumat, in fata altor persoane sau doar fata de tine insuti, un anumit angajament si ca ai facut asta in deplina libertate (ce inseamna „deplina”? e, si tu acum!). In cazul parintilor, nu a existat nicio intelegere prin care ei sa iti puna la dispozitie resurse pe o perioada adesea nedeterminata, iar tu sa alegi o anumita traiectorie in viata (dezirabila in special pentru ei), iar apoi sa le oferi sprijin cand imbatranesc. (Repet, a nu fi obligat sa o faci nu inseamna ca nu o vei face, ci doar ca motivatia ta nu va fi datoria). Relatia parinte-copil este inevitabil una inegala, iar parintele isi asuma acest lucru in momentul in care decide sa se reproduca. Iubirea pentru copii se spune ca ar fi neconditionata. Ma uit in jur si am indoieli serioase, observand ca vorba aia „eu te-am facut, eu te omor” este mult mai rezistenta decat ai putea crede, mai ales daca nu te limitezi la sensul propriu al verbului „a omori”. Ce spui insa de datoria fata de tara? Ca cetatean al unui stat, ai beneficiat de anumite avantaje: educatie gratuita, servicii medicale, securitate etc. Crezi ca esti dator ca, in cazul unui razboi, sa iti risti viata aparandu-ti tara? Daca pleci sa studiezi in alta parte, esti de parere ca ar trebui sa oferi ceva despagubiri tarii natale pentru ca a investit o suma (consistenta) de bani si resurse in tine? Mergand mai departe, poti gasi un sens al vietii tale in ceva mai larg decat tine insuti, intr-o cauza sau o idee? Da, normal ca poti, dar asta inseamna, de multe ori, si renuntarea la o parte din libertatea ta.

Fixitatea functionala poate afecta profund una dintre cele mai importante surse de sens asupra carora psihologii preocupati de flourishing si de well-being par a fi cazut de acord: relatiile cu ceilalti. Prima impresie conteaza. Poate fi chiar indreptatita si uimitor de precisa (acele computatii inconstiente si rapide pe care, uneori, sistemul tau nr. 1 le mai si bungheste!). De foarte multe ori insa prima impresie este o eticheta aproape aleatorie pe care tu o lipesti practic pe fruntea unei persoane, cu un lipici ultra-rezistent la re-evaluari ulterioare. Iar acea prima impresie este dependenta de contextul si de rolul (remember Erving Goffman?) in care s-a nimerit sa fie persoana respectiva atunci cand ai cunoscut-o. Daca m-ai vazut prima data acum un an la o intalnire a Alcoolicilor Anonimi bag mana in Bocca della Verita (doar cea stanga, pentru orice eventualitate) ca vei avea ceva dificultati sa te adaptezi la un context viitor in care m-ai putea intalni,  de exemplu la o parada militara. Iar cum este foarte posibil sa fim doar o colectie de roluri, a cunoaste pe cineva foarte bine ar putea insemna numai a-l vedea in cat mai multe roluri si a nu te lasa contaminat de ce ai vazut pana atunci, deci a fi capabil sa il privesti mereu cu ochii „proaspeti”.

Am obosit si nu stiu daca te-am convins sa te gandesti, creativ, la sensul vietii tale. Care nu este, dar pe care il poti inventa. Sau macar niste scopuri? Asa, ca sa nu se chinuie degeaba creierul nostru sa ne faca sa credem cea mai mare scamatorie posibila- the ego trick, adica iluzia (nu am spus halucinatia, stii diferenta, nu?) ca avem un sine continuu, o esenta inefabila ce constituie, vezi doamne, identitatea noastra. Pentru ca tot ne-am pricopsit cu abilitatea de ne proiecta in timp, de a ne imagina in viitor (chestie ce vine la pachet cu certitudinea ca viitorul asta la un moment dat are si o fundatura situata la o distanta incerta de clipa prezenta), putem folosi gaselnita asta in tot felul de scopuri, cum ar fi sa ne reinventam (pe cat posibil) sau sa ne definim singuri valorile si obiectivele. Avem sansa de a incerca, constient, sa depasim fixitatea functionala. Inca un exemplu si te las sa reflectezi singur. Selectia naturala ne-a facut deja sa fim in anumite moduri. Genele au doua „planuri” cu tine: sa supravietuiesti si sa te reproduci. Dar daca faci din aceste doua lucruri sensul constient al vietii tale vei comite acea eroare genetica despre care vorbea Baggini sau vei ramane inchistat intr-o fixitate functionala. La fel, daca nu le adaptezi-ar fi o eroare sa te opui categoric mecanismelor cu care te-ai inzestrat selectia naturala. Oamenii au inteles asta de fapt si au gasit diverse procedee prin care sa se poata bucura de cele doua tendinte naturale. Ca sa supravietuiesti trebuie sa mananci. Insa nu era nevoie de haute cuisine si de alte rafinamente prin care aceasta nevoie de baza, de hrana, sa fie ridicata la rangul unei adevarate arte. Ca sa te reproduci trebuie sa faci sex. Omul creativ a inventat insa prezervativul, cu ajutorul caruia faci sex si nu te reproduci. Si a mai inventat multe alte lucruri, dar nu vreau sa iti stric surpriza descoperirii lor cu ocazia urmatoarei vizite intr-un sex-shop, adevarata demonstratie a creativitatii umane. Poti explora sexualitatea in numeroase moduri (si pozitii?): ca sport sau entertainment, diversificand partenerii sau partenerele, dar si ca una din formele de manifestare ale unei relatii complete de iubire. Cum am promis ca stau departe de planul normativ, ma abtin de la a-ti face vreo recomandare. Insa iti mai spun ceva: daca esti barbat, mentalitatea de tipul „hai sa incerc, poate pica” nu te departeaza prea tare de logica evolutionista si de fixitatea functionala; daca reprezinti sexul frumos si pretios (prin prisma raritatii ovulului comparativ cu spermatozoizii, am zis eu ceva de  Molière?), faptul ca preferi sa iti oferi favorurile pe bancheta unui 4x4 si nu intr-un TICO nu este tocmai o dovada de creativitate, dimpotriva- ti-ai putea folosi mai mult imaginatia cautand solutii inovative la problema spatiului stramt dintr-un habitaclu mai putin ofertant.

Clar, este timpul sa ma opresc aici. Ti se pare ca lipseste ceva? Vrei sa ma intrebi daca exista anumite tehnici prin care sa scapi de fixitatea functionala? Ce poti face efectiv pentru a nu te mai limita la intrebuintarile traditionale ale obiectelor si conceptelor? Da, te poti educa in acest sens. Si sunt convinsa ca vei cauta singur astfel de metode. Ti-era dor de anii de scoala si de temele pentru acasa? Neplacerea pe care o simti acum numai cand auzi cuvantul „tema” este o reactie automata si o dovada de rigiditate din partea ta. Nici nu ai avut rabdare sa asculti la ce ma gandeam! Te invit sa gasesti cat mai multe locuri neobisnuite in care nu te-ai gandit niciodata ca ai putea face sex. Glumesc, uita ce ai citit! Reformulez: cauta cele mai eficiente metode de a     contracara fixitatea functionala si vezi care functioneaza cel mai bine in cazul tau. Dupa care identifica, treptat, noi moduri, personale, de a-ti trai viata.