Luna viitoare călătoreşti cu avionul. Sau cu elicopterul, dacă preferi :D.
Se prăbuşeşte. De ce? E mai puţin important, dar, ca să facem o trecere în
revistă a unor năstruşnicii psihologice cu care ne-am mai întâlnit pe blog,
poate fi vorba de efectul Werther la care contribuie şi mass-media chiar zilele
astea sau de un efect advers al politeţii şi respectării ierarhiilor, mai ales
dacă elicopterul este unul militar sau avionul aparţine companiei Korean
Airlines.
Am două veşti bune şi una proastă. Prima este că supravieţuieşti şi rănile
se vindecă destul de repede, în două-trei luni ţi-ai revenit fizic complet.
Asta era vestea proastă. Scuză-mă, era prima veste bună! Vestea proastă este că
accidentul te-a marcat puternic şi vei dezvolta simptome severe de simptom
post-traumatic, asezonat cu anxietate şi depresie.
A doua veste bună este că ai putea scăpa de PTDS mai uşor decât crezi sau
decât era posibil până acum. Cum? Prin ştergerea
completă a amintirii traumatizante sau măcar prin atenuarea ei. Deja există mai multe posibilităţi:
1. Vei uita total că s-a prăbuşit avionul. Datorită unui psihoterapeut
format în hipnoză? Nicidecum! Datorită unor cercetători specializaţi în optogenetică. Pentru asta e nevoie ca
neuronii tăi să devină sensibili la lumină şi să poată fi aprinşi şi stinşi la
comandă. Cum? Prin inserţia (sau implantul) în creier a unui device minuscul dotat cu fibră optică
care acţionează precum un virus benefic ce activează o anumită proteină şi
neuronii din jur reacţionează şi ei la lumină. Prin această metodă amintirea
prăbuşirii dispare complet, fără a afecta alte informaţii din memorie. Mai
mult, se poate chiar implanta o falsă amintire, opusă celei dintâi. În loc să rememorezi secvenţe tragice cu
picajul în gol, zguduiala de la „aterizare” şi morţii de pe scaunele din
apropiere vei trăi cu impresia că ai ajuns la destinaţie după un zbor plăcut,
iar la sosirea în aeroport ai fost întâmpinat nu de ambulanţă, ci de cei
apropiaţi, fericiţi să te revadă.
Vei uita tot, mai ales dacă eşti şoricel. Dacă eşti om mai ai puţin de aşteptat, deci
povestea cu avionul nu se petrece chiar luna viitoare, ci peste câţiva (zeci
de) ani. Este încă foarte dificil să
izolezi o amintire la nivel neuronal în creierul uman şi să ştergi sau să
înlocuieşti selectiv datele din memorie. Prognoza este una optimistă, dar până
când neuroscientiştii reuşesc asta
îţi rămân alte variante, unele mai soft,
altele invazive:
2. Vei înghiţi o pastilă.
Propranolol, de exemplu, sau altele care blochează fie accesarea amintirilor
asociate cu trauma fie formarea unor amintiri dureroase:
3. Încerci procedura deep brain stimulation, care, deşi
nu elimină informaţiile factuale, atenuează impactul emoţional al amintirii.
Ştii că ai avut un accident, dar amygdala ta nu mai reacţionează când îţi
aminteşti şi aproape că poţi vorbi despre asta ca şi cum i s-ar fi întâmplat
altcuiva. La ora actuală cam 100 000 de oameni au implanturi DBS pentru
ameliorarea simptomelor de Parkinson, epilepsie şi depresie majoră şi sunt
semnale că ar funcţiona şi în cazul sindromului post-traumatic. Da, unele
studii sunt tot pe şoricei, dar gurile rele spun că armata americană (prin
DARPA) este foarte încântată de această oportunitate, mai ales că ar putea fi
exploatată şi în alte scopuri faţă de cele declarate (vindecarea soldaţilor
traumatizaţi).
4. Dacă eşti încăpăţânat şi refuzi să ţi se implanteze electrozi în creier
prin deep brain stimulation, tot mai ai o şansă, o metodă mai puţin invazivă,
ce nu implică chirurgia, doar modifică excitabilitatea scoarţei cerebrale: stimularea transcranială magnetică. O meta-analiză din acest an concluzionează că „stimularea transcraniană magnetică
pare a fi un tratament eficient şi bine tolerat în cazurile de PTDS”.
Să intrăm şi în niscaiva dezbateri
etice legate de ştergerea, modificarea sau înlocuirea amintirilor?
În cazul traumelor majore (accidente oribile sau abuzuri sexuale) ce
afectează grav sănătatea psihică şi funcţionarea ulterioară a individului, uitarea
pare a fi sănătoasă, benefică şi nu foarte controversată. Chiar şi aici întâlnim
însă obiecţii: dacă pierdem măreaţa şansă de a creşte psihologic tocmai
datorită traumei ce ne ajută să ne redefinim priorităţile arătându-ne cât de
fragilă este existenţa noastră? În termeni de specialitate vorbim de postraumatic growth, care cică ar putea
compensa efectele negative ale PTDS-ului. Sinceră să fiu, îmi place ideea de
creştere, dar parcă aş prefera ca ea să se producă altfel decât printr-un
accident sau viol.
Pe de altă parte, amintirile sunt definitorii pentru identitatea personală,
în termeni de continuitate şi consistenţă psihologică. Să nu uităm însă că ele
sunt oricum distorsionate, recreate şi actualizate selectiv de creierul nostru,
aşa că nişte manipulări în plus, cu efecte pozitive, poate nu ar trebui tratate
ca schimbări majore ale aşa-zisei realităţi. (Plus că se întâmplă frecvent şi în terapie, sub numele de positive reappraisal)
Sigur că ne putem întreba totuşi până unde ar fi OK să
mergem cu uitarea amintirilor prin procedurile amintite. Una este să vrei să
uiţi că te-ai prăbuşit cu avionul, alta că ai condus beat şi ai avut un accident
de maşină. În al doilea caz poate ai fi mai câştigat să-ţi aminteşti în detaliu, astfel încât să poţi învăţa din greşeli şi
altădată să nu te mai urci la volan sub influenţa alcoolului.
De asemenea, poate că nu ar fi o idee bună să ai un flacon cu pastiluţe de
uitat la care să recurgi imediat ce experimentezi un pic de discomfort psihic. Eşti
trist pentru că un prieten a refuzat să iasă cu tine la o bere? Iei o pilulă şi
ai uitat! Mâine însă, când în sfârşit vă veţi vedea, vei mai trăi bucuria la
fel de intens dacă nu ştii ce înseamnă tristeţea de a nu-i vedea pe cei dragi?
Ce-i drept, este discutabil, iar argumentele de acest tip pot fi considerate esenţialiste, în sensul că se strecoară
în ele presupoziţii (aproape) dualiste. Dacă te doare o măsea probabil nu stai
prea mult pe gânduri înainte să iei un calmant şi nu te gândeşti că e mai bine
să suferi cu stoicism pentru a aprecia astfel momentele când nu te doare nimic.
Pe de altă parte (a câta parte?) poate avem nevoie de o oarecare gândire
esenţialistă (chiar şi magică) pentru
a da valoare şi sens vieţii noastre.
Încă ceva: câtă vreme amintirile noastre sunt, multe dintre ele, sociale,
adică implică şi alte persoane, cât de etic ar fi să ni le ştergem din memorie
fără a aduce prejudicii celorlalţi? Probabil ai văzut Eternal Sunshine of the Spotless Mind, deci îţi poţi imagina un
scenariu asemănător, în care decizi să te desparţi de iubita ta şi să ştergi
totodată orice amintire legată de relaţia voastră. Sau invers, ea te elimină
definitiv din memorie
Ai fi poate mai fericit.
Dar celălalt oare ar fi îndreptăţit să protesteze sau să te acuze că i-ai anulat
sau furat practic o părticică din viaţă? Şi dacă aţi mai avea şi nişte copii pe
care tu, ca să nu mai suferi, ai decis că ar fi mai bine să îi uiţi?
Ne putem imagina abuzuri şi mai grave. Un criminal uită că a comis un omor
şi administrează o pastilă şi martorului ocular, pentru ca acesta să nu aibă ce
mărturie să depună. Sau un părinte denaturat îşi violează în fiecare noapte
fiica minoră, după care îi dă medicamentul şi aceasta se trezeşte în fiecare
dimineaţă fericită, fără nicio grijă.
Ce spui, sunt exemple oribile? Şi nu-ţi mai vine să pleci în vacanţă cu
avionul? Of, te-am speriat! Ce să fac acum ca să mă ierţi? Ai prefera să uiţi
că ai citit acest articol? Poate chiar adresa blogului cu totul? Se poate
rezolva! Ce alegi: un pic de lumină în creier, stimulare cerebrală în adâncime sau
doar una transcraniană, magnetică?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu