M-am trezit cu un
experiment mental în cap. Ca de obicei, tu eşti personajul principal.
Eşti tot în avionul
care s-a prăbuşit. Şi de data asta ai scăpat cu viaţă. Nici măcar nu dezvolţi
PTDS, aşa că nu este nevoie să-ţi umblăm pe la amintiri. Ştii de ce? Pentru că
s-a întâmplat de la sine :) În urma
loviturii la cap sau a şocului suferit ţi-ai pierdut memoria! Este o veste
bună, dacă ne gândim că nu ţii minte accidentul, dar şi una foarte proastă,
pentru că nu-ţi aminteşti mai nimic din trecut! Suferi de amnezie.
La capul patului
tău este o femeie care-ţi spune că e soţia ta. Îţi povesteşte totul despre
tine, ai acum toate informaţiile relevante pentru identitatea ta. Te simţi mai
bine? Pe de o parte da, poate fi reconfortant să ştii măcar ce ai făcut şi cu
ce te ocupai înainte să pice avionul. Pe de altă parte, este şi al naibii de
ciudat, chiar anxiogen. De ce? Pentru că faptele pe care le afli parcă nu au
nicio legătură cu tine. Înţelegi perfect ce ţi se spune, dar nu simţi mai nimic
când ţi se prezintă aceste aşa-zise amintiri. O priveşti pe femeie, ştii că e
soţia ta (ţi-a arătat şi pozele de la nuntă), dar...ceva nu face click. Nu o
iubeşti, nu te simţi conectat emoţional de ea, nu ai nicio reacţie viscerală la
ceea ce îţi poveşteşte.
Nu ţi-ai recuperat
amintirile, doar informaţiile. Uneori, amintirile şi informaţiile sunt
echivalente. Dacă ai uitat modelul Big Five al personalităţii pe care acum un
an îl ştiai pe de rost (cu tot cu faţetele fiecărui factor), este de ajuns să
reciteşti un textbook de psihologie )
sau să asculţi o prelegere şi îl vei şti din nou la fel ca odinioară. Dacă însă
ai uitat experienţele subiective şi ţi-ai pierdut amintirile la persoana I, nu
este suficient ca ele să-ţi fie povestite pentru ca tu să te identifici complet
cu ele. Pe lângă dimensiunea factuală, integrată cognitiv, amintirile personale
mai au o dimensiune deosebit de importantă, cea afectivă sau emoţională. Ai o relaţie intimă cu aceste amintiri, o
relaţie a cărei valoare derivă în primul rând din investirea lor cu emoţii.
O femeie se declară
soţia ta, tu ştii că e adevărat (există dovezi), dar nu simţi într-adevăr că ea
este soţia ta. Există o ruptură între informaţiile procesate de cortexul
prefrontal şi cele oferite de sistemul limbic, în care se procesează emoţiile.
Fără acele emoţii amintirile tale sunt golite de sens şi parcă nu-ţi aparţin,
în ciuda bogăţiei detaliilor care ţi se oferă.
Poate te vei
reîndrăgosti de acea femeie şi veţi crea împreună noi amintiri. Până atunci ea
este însă o străină. Are anumite trăsături pe care le-ai găsit dezirabile şi pe
care le apreciezi şi acum. O priveşti şi ţi se pare frumoasă, iar când deschide
gura îţi dai seama că este şi inteligentă. Mai mult, din felul cum se poartă cu
tine deduci că este empatică, grijulie, atentă la nevoile tale. Tot nu este de
ajuns. Lipseşte o integrare superioară a acestor trăsături pentru ca ea să nu
fie o femeie oarecare, ci una specială
pentru tine. O aură pe care nu i-o
dau doar calităţile ei, ci mai degrabă reacţia ta emoţională (acum inexistentă)
la acele calităţi, plus o dimensiune temporală a relaţiei pe care ai pierdut-o,
dar care a avut un rol important în formarea sentimentelor. Emoţiile tale în
prezenţa ei, întărite prin interacţiunile zilnice, sunt cele care o transformă
practic pe acea femeie obişnuită în persoana absolut deosebită şi unică care
este iubita sau soţia ta. De aceea trăsăturile persoanei iubite devin într-un
fel non-transferabile, adică poţi
întâlni pe altcineva care are cam aceleaşi calităţi, chiar şi mai multe, şi cu
toate acestea să nu simţi nimic special şi să rămâi în continuare îndrăgostit
de iubita ta.
Când dimensiunea
emoţională a amintirilor lipseşte, experimentezi o disonanţă. În cazul amneziei, Ea
este soţia mea intră în competiţie cu Nu
simt nimic pentru ea. Când îţi vei recupera amintirile vei recupera şi
emoţia. Dacă nu le vei recupera, poate vei ajunge să trăieşti iarăşi emoţiile,
formând noi amintiri personale alături de ea.
Amnezia este un caz
extrem. Dar disonanţa poate apărea într-un cuplu şi fără să-ţi fi pierdut
memoria. De exemplu, atunci când mirajul primelor luni dispare, vraja se
atenuează şi descoperi că nu eşti neapărat compatibil cu persoana de care te-ai
îndrăgostit. Dacă la început
pe parcurs probabil
vei întâlni şi lucruri care nu ţi se mai par la fel de minunate, ba chiar sunt
de-a dreptul enervante, chiar de nesuportat.
Persoana este
aceeaşi, nu s-a schimbat nimic. Cum se face însă că a devenit un străin?
.gif)
O explicaţie ar fi
că ai avut nişte aşteptări nerealiste. adică de la bun început te-ai
îndrăgostit de o imagine din capul tău şi nu de omul în carne şi oase de lângă
tine. I-ai atribuit anumite calităţi inexistente sau ai fost orb la părţile mai
puţin atrăgătoare. O altă explicaţie este însă că pur şi simplu emoţia
ta s-a diminuat, nu felul în care o percepeai şi evaluai pe ea, motiv pentru
care aceleaşi gesturi care înainte ţi se păreau adorabile, acum le găseşti ridicole
şi te scot din sărite.
Subinvestirea emoţională, la fel
ca şi supra-investirea, creează
anumite probleme în relaţiile personale. Se poate ajunge până la crimă.
Iluzia Capgras este o disfuncţie
neurologică foarte rară şi interesantă ce apare (am spus rar, da?) în
Alzheimer, după traumatisme craniene sau intoxicaţii cu diverse substanţe (nu
vreau să-ţi dau idei). Se mai numeşte şi sindromul
impostorului pentru că pacientul are impresia că o persoană foarte dragă a
fost înlocuită de o clonă, un robot, un extraterestru sau orice altă creatură
malefică care se dă drept originalul.
Imaginează-ţi că nu
suferi de amnezie după accident, ci de iluzia Capgras. La capul patului tău stă
o femeie care arată identic precum
soţia ta, dar nu este ea! Eşti foarte convins de asta, atât de convins încât eşti
în stare să o şi omori pe această fiinţă care pretinde că ar fi ea şi care i-a
furat caracteristicile fizice pentru a te păcăli. Nimic nu te poate convinge că
este soţia ta, deşi recunoşti perfect trăsăturile ei şi nu ai nicio problemă cu
memoria feţelor.
Ramachandran
vorbeşte despre două circuite cerebrale implicate în recunoaşterea feţelor:
unul ce compune automat imaginea cunoscută la nivel de trăsături (girusul
fusiform) şi un altul (creierul limbic) care atribuie o valoare subiectivă
acelei feţe, adică o emoţie. Când acesta din urmă este efectat de o disfuncţie
şi primul rămâne intact tu vezi chipul soţiei tale aşa cum foarte bine ţi-l
aminteai, doar că nu ai nicio emoţie. Este şi în acelaşi timp nu este soţia ta.
Disonanţa este maximă, nu poţi trăi având simultan aceste două credinţe opuse.
Inconştient, creierul tău e nevoit să decidă care este adevărul. Pe lângă
sindromul impostorului, mai suferi şi de anosognozie, ceea ce înseamnă că habar
nu ai că eşti bolnav. Nu e nimic în neregulă cu creierul tău, ci cu această
femeie. Nu poţi nega că este leit soţia ta, dar, cum nu ai absolut nicio
reacţie emoţională la vederea chipului ei, începi să confabulezi sau să creezi
o explicaţie aparent plauzibilă: chiar nu este soţia ta, este un robot
deghizat. Din acest motiv, un bărbat din Missouri şi-a decapitat socrul prin
anii 80 şi a căutat îndelung prin gâtul acestuia bateria şi microfilmul care îi
permiseseră robotului să-i fure
identitatea.
Ce poţi face dacă
doamne fereşte o persoană apropiată se loveşte la cap şi nu te mai recunoaşte,
adică te acuză că eşti vreun extraterestru creat după chipul şi asemănarea
celui pe care îl ştia? Din păcate, nu mare lucru! Până îi trece (dacă îi trece), mai bine stai departe şi
nu intri în raza ei vizuală. E greu, înţeleg, ţi-ai dori să o vezi. Nu e chiar
totul pierdut, din fericire! Dă-i un telefon! Cel care suferă de iluzia Capgras
are simptomele descrise doar la vederea celui drag, nu însă şi când îi aude
vocea. Legătura dintre circuitul auditiv şi sistemul limbic nu este afectată,
deci te va recunoaşte complet, pe ambele niveluri. Spre fericirea tuturor,
sindromul se evaporează. Dacă totuşi nici aşa nu merge...mai există şi
internetul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu