Culmile...calităţilor noastre

Pe o scală de la 1 la 10, cât de

inteligent

talentat

rafinat

matur

creativ

te  consideri?

Da, bine, peste medie, ştiam deja, cum altfel? Sinceră, să fiu, aşteptam alt răspuns. Ştii care?

Speram că vei refuza să răspunzi! Ar fi fost poate cel mai rezonabil lucru pe care l-ai fi putut face! Sau măcar să stai să te gândeşti o vreme şi să recunoşti că nu poţi da un răspuns clar, sau cel puţin nu fără a mă întreba la ce anume mă refer când vorbesc despre inteligenţă, talent, rafinament.

Majoritatea oamenilor nu ezită să se auto-evalueze rapid, iar încrederea lor în aceste auto-evaluări este remarcabilă, doar că nejustificată. Cele trei caracteristici de mai sus au o doză intrinsecă de ambiguitate.  Sunt foarte vagi! 

Vizualizează chiar acum un scaun! Gata? Bun, eu ştiu că tu ai în cap acum imaginea unui scaun. Nimic mai simplu. Sigur că nu te-ai gândit la o masă sau la faţa iubitei tale (dorindu-ţi să aibă şi ea un scaun la cap)! Mai departe însă nu am nici cea mai vagă idee ce scaun ai tu în cap. E unul înalt, de bar? (Ups, ăsta e mine, s-au cocoţat nişte neuroni pe el!) E un taburete? Poate un fotoliu comod? Aa…un scaun de masaj? Unul directorial? Doar n-o fi unul de dentist? Deşi amândoi ne gândim la un scaun, avem reprezentări diferite ale aceluiaşi obiect. În acest caz, începi să înţelegi de ce, chiar dacă părem a ne referi la acelaşi lucru, este foarte posibil să vorbim de fapt despre altceva?

Te-am întrebat cât de inteligent te consideri. Dar oare ce înţeleg eu prin inteligenţă? Pardon, lasă-mă pe mine, aş vrea să aflu de fapt cum o defineşti tu. Şi dacă am sta amândoi de vorbă cu o a treia persoană iar la final am estima cât de inteligentă este ea, crezi că am avea aceeaşi părere? Aş insista să-mi spui pe ce anume te-ai bazat când i-ai apreciat nivelul de inteligenţă. Asta mi-ar spune mie foarte multe. Nu, nu despre acea persoană, ci despre tine. Dacă ai remarca vocabularul ei, eu aş deduce că tu ai un vocabular bogat. Dacă în schimb mi-ai lăuda raţionamentele cuiva, aş presupune că pe tine te caracterizează mai degrabă inteligenţa logico-matematică. Dacă ai fi sensibil la abilităţile sociale…probabil ai o inteligenţă emoţională peste medie. De ce?

Oamenii tind să folosească definiţii personale ale caracteristicilor, atât pozitive cât şi negative. Cu cât atributele sunt mai vagi sau generale (talentat), cu atât este mai uşor să le operaţionalizăm după bunul plac. Acest bun plac însă nu este întâmplător, are regulile sale. Definiţiile personale sunt construite astfel încât să-l avantajeze pe cel care le formulează.

Să luăm altă trăsătură, dominanţa. Cum este, după părerea ta, o persoană dominatoare? În general, subiecţii care au primit această întrebare au dat răspunsuri diferite, dar care ar putea fi sistematizate în două categorii. Unii s-au gândit la cineva hotărât, capabil să gestioneze bine situaţiile de criză, implicat în societate, ferm şi cu principii solide, la care nu renunţă uşor. Alţii au descris un om care monopolizează orice conversaţie, nu ascultă părerea altora, este arogant, încăpăţânat şi chiar agresiv. Interesant este însă care subiecţi au conceptualizat dominanţa prin dimensiunile ei pozitive, şi care prin aspectele negative. Exact! Cei care se considerau ei înşişi dominanţi aveau o imagine foarte roz şi favorabilă a trăsăturii. Cei care nu se auto-evaluau ca dominanţi erau focalizaţi aproape exclusiv pe dezavantajele ei.

Cu alte cuvinte, o trăsătură ambiguă este bună atunci când o am şi eu, şi proastă când o au alţii, dar nu eu.

O trăsătură mai puţin ambiguă este…aşa cum vreau eu să fie ca să mă pot încadra în ea (dacă este pozitivă) sau, dimpotrivă, ca să mă pot delimita de ea (dacă este negativă). De exemplu, leadershipul. Aproape oricine îşi doreşte să aibă ceva abilităţi de leadership. Şi, deloc surprinzător, majoritatea credem că le şi avem, la un nivel peste medie. Da, toţi suntem buni lideri, singura problemă este că avem opinii diferite despre ceea ce înseamnă să fii un bun lider. Într-un experiment, subiecţilor li s-a cerut să descrie stilul de leadership al unor personalităţi precum George Washington sau Mahatama Ghandi. Cei care se auto-evalau ca fiind abordabili, plini de tact şi agreabili au subliniat calităţile sociale ale conducătorilor, apreciindu-le ca deosebit de importante pentru calitatea de leadership. Cei care se considerau competitivi, perseverenţi şi independenţi au făcut un portret diferit al acestora, insistând pe calităţile centrate pe sarcină şi performanţă.

Nimeni nu ar recunoaşte însă că este submisiv. Întrebaţi dacă o serie de comportamente indică subsmisivitatea, cei care de obicei nu protestează când li se vinde ceva la supra-preţ au apreciat că asta nu are legătură cu trăsătura amintită. Iar cei care preferă să creadă că nu sunt dominanţi afirmă că a alege ei mereu filmele pe care să le vadă cu prietenii nu reprezintă un semn de dominanţă (hm..şi au dreptate, da? Chiar nu înseamnă nimic, aviz celor care mă cunosc!).

Astfel, jonglând abil cu definiţiile, imaginea favorabilă despre sine este păstrată cu succes (ce o mai fi şi succesul ăsta?).

Lucrurile se schimbă dacă atributele sunt mai specifice. Eşti o persoană organizată? Probabil că da. Dar punctuală? Aici unii dintre respondenţi ar admite că nu sunt chiar atât de punctuali. Pe de altă parte, să nu uităm că şi sfertul academic a ajuns, de la 15 minute înainte de eveniment, să însemne 15-20, poate chiar 25? de minute după începerea lui. Şi până urmă ce mi-s 25 de minute, ce mi-s 30?

Până acum am dat exemple de calităţi caracterizate prin ambiguitate orizontală, adică ce pot fi definite în varii moduri astfel încât să servească intereselor fiecăruia. Mai avem însă un tip de ambiguitate, cea verticală, pe care am introdus-o deja (sau am ridicat-o) în paragraful anterior. Eşti sau ai fost un elev (student) studios? Studios înseamnă că petreceai mult timp învăţând, citind, făcând teme. Of, dar cum adică mult timp? Câte ore pe săptămână ar trebui să înveţi ca să poţi fi considerat studios? 70? 50?25? 10? Există un consens pe această temă? Nu! Cum răspund oamenii? Setând standarde care să-i avantajeze personal. Cei care petrec două ore pe zi cu cartea în faţă vor spune că 15 ore sunt suficiente pentru ca cineva să fie considerat studios. Cei care însă dedică zilnic 5 ore studiului vor afirma că e nevoie de cel puţin 30 de ore şi vor aprecia că cei care învaţă doar 15-20 de ore nu sunt nici pe departe studioşi. Conceptele sunt deci fie lărgite ca să ne putem şi noi încadra în ele, fie îngustate pentru a-i exclude pe alţii, în funcţie de unde ne situăm noi înşine pe continuum. Tragem linia mai la dreapta sau la stânga, nu în raport cu media, ci cu…poziţia noastră.

Câtă mişcare fizică este de dorit să facem săptămânal? Cum ar trebui să arate meniul săptămânal al unei alimentaţii sănătoase? Câte cărţi citeşte într-un an o persoană pasionată de lectură? Câte minciuni poţi spune pe zi fără a deveni un mincinos? Când devine un părinte abuziv, la prima palmă sau când îşi bagă copilul în spital?

Toţi avem tendinţa de a folosi definiţii proprii, personalizate şi avantajoase pentru sine. Problemele apar când le folosim în mod exclusiv. Când îi judecăm pe toţi din jur conform propriilor definiţiilor, uitând că pot exista mai multe perspective asupra leadershipului, inteligenţei, creativităţii sau succesului. Când cădem în capcana realismului naiv: lumea este aşa cum o vedem noi, inteligenţa este doar ce credem noi că e, un părinte bun trebuie să se poarte doar aşa cum ştim noi că este de dorit, strategiile folosite de noi sunt cele mai bune şi funcţionează pentru toţi. Când îi evaluăm pe alţii conform unor criterii personale (subiective), pe care le confundăm cu criterii obiective, universal valabile.

Sunt convinsă că vrei să afli mai multe (hihi), aşa că îţi recomand capitolul acesta sau, în caz că eşti peste măsură de curios, cartea excepţională a lui David Dunning. Ambiguitatea (epistemică) a calităţilor este doar unul dintre obstacolele ce fac din autocunoaştere o întreprindere aproape imposibilă, dar cu atât mai fascinantă şi mai recompensatore. Autorul o compară chiar cu o expediţie în care ai pornit să cucereşti vârfuri alpine, poate chiar Everestul:

Self-insight is neither a commodity that is easily obtained nor a destination easily reached. True self-awareness requires a long journey of experience and self-reflection of which there is no guarantee of success. But perhaps the journey is the goal in itself. Life presents many challenges, strewn like hills and mountains in our path. Acquiring self-insight might just be one of those peaks, one that is more rugged and steep than it looks from afar. Perhaps the challenge might be not as extreme as conquering Everest, but its slopes and climbs are still formidable. From its peak, one does not know what the view of the psychological terrain might look like, but I assume that most people would be quite curious to take a glimpse of this view.

Dacă te avânţi, călătorie sprâncenată! Şi ce înseamnă până la urmă autocunoaşterea asta? De unde ştii dacă sau cât de bine cunoşti? Iar călătoria asta este una solitară, bazată exclusiv pe introspecţie, sau una socială, în care integrezi feedback-urile primite de la cei apropiaţi? Culme sau cul(u)me? Apropo de feedback, este o altă sursă de eroare, pentru că adesea este nesincer, ambiguu, incomplet sau chiar inexistent. Of, totul este atât de relativ…pardon, de egocentric! 

PS: Apropo de Everest, știi "sarcina celor trei munţi" elaborată de Piaget pentru a testa dezvoltarea cognitivă a copiilor din stadiul...care stadiu?