Dacă ţi-ar cere cineva să-ţi localizezi sinele,
spre ce parte a corpului ai fi tentat să arăţi? Unde simţi că ai fi tu în corp?
Cei mai mulţi oameni indică fruntea sau zona de la nivelul ochi,
corespunzătoare cortexului orbitofrontal. Eşti undeva în creier.
Într-un fel, răspunsul denotă conştientizarea importanţei acestui organ
care-ţi creează impresia că există un sine înăuntrul tău. Un sine care nu este
mereu la fel, ci se mulează după modificările ce se petrec la nivel cerebral.
Chiar şi în prezenţa unor modificări substanţiale (leziuni majore) care te fac
aproape de nerecunoscut pentru cei din jur în termeni de personalitate,
temperament, comportament sau caracter, senzaţia subiectivă că ai un sine
constant (că tu eşti tot tu) se păstrează, până şi controversatele
cazuri de personalităţi multiple au, pe rând, o identitate personală.
Şi sufletul? Păi şi el tot pe
acolo, dacă îl considerăm o metaforă pentru psihic. Observ că şi în DEX este
definit drept “totalitatea
proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului”. Atunci, ochii
sunt oglinda sufletului şi pentru că, întrebat unde eşti tu, te plasezi undeva
în spatele lor. De asemenea, putem spune că îţi place ca cineva să te privească
în ochi pentru că astfel te simţi într-adevăr văzut ca persoană.
În trecut, rolul creierului nu era
cunoscut, iar sufletul era mai degrabă plasat la nivelul cavităţii toracice. Culturile
străvechi considerau că atât sentimentele cât şi gândirea îşi au sediul în
inimă. Astăzi nu mai asociem inima cu raţionamentele şi cu viaţa psihică în
ansamblu, dar păstrăm o anumită intuiţie cum că acolo ar fi „simţirea”,
emoţiile şi sentimentele. Sau cel puţin aşa sugerează expresiile precum
„ascultă-ţi inima” (când nu este vorba de a-ţi verifica pulsul) sau „mă doare
inima” (când nu te referi la angină pectorală). De altfel, dacă eşti întrebat
unde simţi neliniştea sau tristeţea, cred că nu vei mai arăta spre frunte, ci
mai degrabă deasupra stomacului sau în capul pieptului.
Ai văzut vreodată o mumie? (Ups, am
trecut cam abrupt de la una la alta!) În Egiptul Antic în procesul mumificării
se conservau toate organele interne, mai puţin…creierul, care era scos pe nas
şi aruncat la gunoi deoarece era socotit absolut superfluu, un fel de apendice
imund ce ocupă spaţiu degeaba. După ce aruncau creierul, aşezau rinichii,
stomacul, plămânii şi ficatul în recipiente cu capac, iar în corp era lăsată
doar inima, locul sufletului şi centrul fiinţei unei persoane.
Ţi s-a întâmplat să te afli la întâlnire
şi să te fure peisajul, adică să-ţi alunece ochii în jos şi să nu mai menţii
contactul vizual cu partenera ta? Cumva s-a simţit jignită şi ţi-a atras
atenţia? Unde te uiţi, măi? Hello! Eu sunt
aici!
Poate ar fi bine să faci o călătorie în
Egipt. În cel Antic chiar, dacă ai suficientă benzină să alimentezi maşina
timpului. Acolo probabil te-ai confrunta cu o reacţie opusă, mă gândesc eu
acum, inspirată de „omul cel mai uman”, Brian Christian. Dacă în timpul
conversaţiei te-ai uita cu tandreţe în ochii ei de care nu ţi-ai putea dezlipi
privirea, sunt şanse să te trezeşti aspru apostrofat. Unde te uiţi? Eu sunt aici!
ţi-ar reproşa frumoasa egipteancă, încă nemumificată, arătând cu mâna spre piept.
Poate ca sufletul,sinele nostru este localizat in mintea noastra.Acea''locked room'' despre care se vorbeste si in productia HBO,True Detective.O ipoteza pe cat de indoielnica pe atat de plauzibila.
RăspundețiȘtergere