Să zicem că eşti chemat să participi la un experiment şi vei lucra în
echipă. Acum o săptămână ai completat nişte teste de personalitate care, ţi se
spune ţie, au fost interpretate de doi evaluatori. Îţi sunt arătate şi
feed-back-urile: unul este pozitiv (ai fost perceput drept echilibrat,
încrezător şi fericit), celălalt negativ (neadaptat, nefericit, anxios). Ai de
ales cu care dintre evaluatori să colaborezi în sarcina de laborator. La care te hotărăşti?
Marea majoritate vor opta, desigur, pentru evaluatorul care a avut cele mai
pozitive aprecieri la adresa lor. Cred că şi tu ai face la fel, nu? O parte
însă vor alege persoana care le-a dat un feed-back negativ. Ambele opţiuni au
la bază o motivaţie asemănătoare. Care? Şi de ce ar prefera cineva să
interacţioneze cu parteneri care nu au o părere foarte bună despre ei? În fond,
ne plac oamenii care ne plac şi ei pe noi şi care ne apreciază, în nici un caz
cei care ne critică constant, sunt veşnic nemulţumiţi şi observă cele mai mici
greşeli. Mai mult, încercăm activ să ne prezentăm celor din jur în cea mai bună
lumină posibilă. Self-enhancement este o teorie puternică în psihologie, iar
conform acesteia căutăm şi preferăm păreri cât mai pozitive despre noi. În
acest context pare contraintuitiv şi aberant să te îndrepţi spre o persoană
care îţi dă un feed-back negativ. Self-enhancement
nu este însă singura motivaţie ce se află la baza interacţiunilor umane. Da, ne
place să fim lăudaţi, valorizaţi, bine
văzuţi. Pe de altă parte, ne dorim şi
să fim cunoscuţi aşa cum suntem. Mă rog, aşa cum credem noi că suntem.
Motivaţia de a obţine un feed-back
congruent cu propriile păreri şi credinţe despre sine este cea care stă la
baza teoriei verificării sinelui (William Swannn, self-verfication theory).
Adesea se suprapune cu self-enhancement, mai ales că, după cum bine ştii,
majoritatea ne percepem şi evaluăm ca fiind (mult) peste medie în ceea ce
priveşte numeroase calităţi, abilităţi sau competenţe. Dacă te crezi foarte
inteligent şi alţii te văd la fel sau asta declară (chiar dacă nu eşti), vei
trăi cu impresia că evaluarea lor reflectă realitatea, doar şi tu te consideri
la fel. Prin urmare, te vei îndrepta spre cei care îţi confirmă propriile
credinţe (umflate) despre tine şi îi vei respinge pe cei mai puţin elogioşi,
chiar dacă mai obiectivi sau mai realişti.
Există motive epistemice şi
pragmatice pentru care preferăm un feedback apropiat de realitatea noastră
subiectivă. Epistemice, pentru că avem nevoie de o coerenţă. Anumite credinţe
despre noi stau la baza sentimentul identităţii personale, ne definesc şi ne
ajută practic să ştim cine şi cum suntem. Incertitudinea este mai greu de
suportat decât certitudinile neplăcute, iar răul
cel mai mic este răul cunoscut. Mai bine ştiu despre mine că sunt ceva mai
încet la minte decât să nu am nicio idee despre cât mă duce capul. Când cineva
îmi pune la îndoială părerea, mă simt ameninţat în credinţele mele. Coerenţa
mea riscă să se destrame, iar eu devin pentru mine mult prea puţin comprehensibil şi predictibil, pierzând chiar sentimentul atât de dulce şi de confortabil al controlului. Experimentez disonanţa
cognitivă: părerea mea versus părerea altuia. Ca să-mi reduc disonanţa va
trebui să dau o pondere mai mare uneia dintre credinţe. Cum am acces
privilegiat la propriile conţinuturi mentale şi am impresia că eu mă cunosc cel
mai bine, îmi este mult mai uşor să găsesc argumente în favoarea opiniilor mele
şi să le resping pe ale tale, chiar dacă ele sunt mai favorabile.
Motivele pragmatice sunt cele care servesc reglării interacţiunilor
cu cei din jur. Prefer ca tu să mă vezi aşa cum mă văd şi eu pentru că altfel
vei avea aşteptări nerealiste de la mine şi relaţia noastră va avea de suferit
sau se va termina atunci când vei realiza că te-ai înşelat în privinţa mea. În
plus, nu mă simt înţeles şi în largul meu lângă tine, ci mai degrabă ca un
impostor care urmează să fie cât de curând deconspirat. Îmi doresc ca tu să-mi
cunoşti slăbiciunile, limitele, defectele, părţile mai puţin flatante şi, dacă
se poate, să mă apreciezi aşa cum sunt, nu cum îţi imaginezi că aş fi. Când
auto-evaluarea mea este una realistă, motivaţia verificării sinelui este una
benefică, cu consecinţe pozitive asupra stării de bine şi a satisfacţiei în
relaţii. Eu mă simt bine că tu mă cunoşti şi mă înţelegi, iar relaţia noastră
este una apropiată, onestă şi fără prea multă prefăcătorie.
Dar dacă eu mă percep într-un fel negativ şi distorsionat şi mă aştept ca şi ceilalţi să mă perceapă la fel? Aici
verificarea sinelui devine dezadaptativă. Voi evita persoanele care au despre
mine o părere mai bună decât am eu, pentru că nu am încredere în feedbackul
lor, poate chiar îi bănuiesc că mă mint sau că sunt incapabili să vadă aşa zisa
realitate. Cineva care are păreri negative despre sine riscă deci să caute
compania celor care-i confirmă credinţele, să accepte un tratament nedrept din
partea şefilor sau colegilor de la muncă sau chiar să rămână în relaţie cu un
partener abuziv, care îl desconsideră şi devalorizează. Odată formate (unele
dintre ele poate în copilăria mică), credinţele despre sine devin repere foarte
rezistente şi greu de schimbat ulterior, în ciuda dovezilor contrare, mai ales
că tindem să ne comportăm astfel încât să rămânem fideli caracteristicilor
noastre. Dacă te consideri lipsit de simţul umorului vei evita să faci glume,
vei spune celor din jur că tu nu ţii minte bancuri şi nu ştii să le spui, iar
când cineva va observa că eşti amuzant te vei uita chiorâş la el şi-l vei
contrazice. Depresivii nu sunt o companie plăcută nu doar din cauza contagiunii
afective, ci şi pentru că ei caută să te convingă şi pe tine că viaţa este de
rahat, că nimic bun nu se poate întâmpla şi că ei sunt incapabili să depăşească
momentele de criză. Dacă încerci să-i contrazici şi să le arăţi jumătatea plină
a paharului nu vei rezolva mare lucru, cel puţin nu înainte de a-i asigura că
ai văzut-o tu mai întâi şi pe cea goală, de sub ochii lor. Într-un experiment, 82% dintre subiecţii depresivi au ales
feedback-ul negativ, faţă de 64% dintre participanţii cu stimă de sine scăzută
şi 25% dintre cei cu stimă de sine înaltă.
Cu cât credinţa negativă despre sine este una mai iraţională, mai globală şi mai generală, cu atât
consecinţele sunt mai grave. Tommy, băieţelul pe care l-a cunoscut William
Swann, suferise o serie de abuzuri foarte serioase în familie, în urma cărora
se percepea drept un băiat rău, neascultător şi recalcitrant. Ca să-şi verifice
aceste credinţe se apropia tocmai de cel mai agresiv băiat din tabără, care îl
bătea şi astfel cercul vicios era întărit de fiecare dată. Poate nici măcar nu
sunt credinţe explicite, la nivel declarativ puţini recunosc că au o părere
foarte proastă despre ei înşişi. Dacă însă deep
down there (cum unde? în suflet, la ce prostii te gândeai?!) simţi că nu
meriţi apreciere şi că eşti o fiinţă profund viciată (bună de nimic), nu vei vedea nimic în neregulă să fii perceput şi
tratat ca atare, ba chiar te vei asigura, prin atitudinea ta şi prin atenţia şi
memoria selectivă a informaţiilor (percepi şi reţii preponderent feedbackurile
negative), că exact asta se va întâmpla. În terapie se poate lucra pe demontarea credinţelor iraţionale sau măcar pe diminuarea certitudinii cu care le îmbrăţişăm (cu cât suntem mai siguri că ele exprimă realitatea, cu atât este mai dificil să luăm în calcul nişte opinii diferite).
Motivaţia de verificare şi confirmare a credinţelor despre sine nu este
comună doar depresivilor şi masochiştilor, însă în cazul lor este
disfuncţională pentru că de la bun început convingerile lor sunt eronate sau
exagerate puternic în rău. În rest, după cum am spus, dorinţa de a fi văzut aşa
cum eşti este firească şi chiar benefică. E adevărat că adesea se află în
concurenţă cu motivaţia de self-enhacement, cu dorinţa de a fi totuşi perceput
ceva mai pozitiv decât în realitate. Când are câştig de cauză fiecare? Conform
unei meta-analize, atunci când riscul de
respingere este mare, predomină self-enhacement-ul sau poleirea imaginii de
sine cu nişte ornamente strălucitoare care să ia ochii celorlalţi şi să-i
determine să te accepte în grupul lor. Când riscul de respingere este minim, preferi ca ceilalţi, care deja te-au acceptat, să te vadă aşa cum
eşti şi să nu fii nevoit să joci teatru sau să îndeplineşti nişte neaşteptări
nerealiste pe care le-ar putea avea altfel de la tine. Aceste concluzii sunt
susţinute de studiile mecanismelor din cuplurile funcţionale. În faza de dating, partenerii (poate cu excepţia
celor depresivi) preferă să fie totuşi percepuţi drept ceva mai atrăgători, mai
inteligenţi sau mai agreabili decât sunt în realitate, pentru că de asemenea
evaluări depinde soarta unei eventuale relaţii. În cazul cuplurilor stabile sau
căsătorite, cei doi se simt mai fericiţi şi chiar mai devotaţi şi implicaţi în
relaţie dacă simt că partenerii sau partenerele îi cunosc cu bune şi cu rele,
sau cu acele bune şi rele pe care şi ei la recunosc la sine.
Teoria verificării sinelui ridică probleme interesante despre auto-cunoaştere, acurateţea şi rezistenţa credinţelor
despre propria persoană şi felul în care incorporăm diverse informaţii şi
feed-backuri din mediu pentru a ne ajusta,
dar cel mai adesea pentru a ne întări respectivele păreri şi convingeri. Te las să meditezi la ele, doar eşti un cititor perspicace, pasionat
de învăţare şi de introspecţie. Ups! Sper că după această afirmaţie nu vei
ocoli sistematic blogul meu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu