Şi încă o guriţă (tot de psihologie pozitivă?)

Credeai că am savurat destul în articolul precedent? Hai să mai încercăm puţin (vezi că-ţi aud de la o poştă (electronică) remarca aia tendenţioasă cum că aş fi nesătulă! sunt doar puţin dezinhibată, cu menţiunea că nu mă refer la o trăsătură a extraversiei, ci la procesul numit low latent inhibition).  

Savurarea se petrece în prezent. Logic, nu? De cele mai multe ori şi obiectul savurării este tot în prezent- tu chiar acum mănânci o prăjitură de ciocolată cu pandişpan însiropat cu lichior de vişine, trei straturi de cremă, marzipan, glazură de alune şi ornată cu fructe proaspete de pădure. Nu-i aşa că salivezi? Iartă-mă, te rog! Nu vreau decât să înţelegi mai bine fenomenul, deşi e posibil ca din acest punct să nu mă mai urmăreşti pentru că nu mai poţi scăpa de imaginea pe care ţi-am creat-o cu toată inocenţa de care am fost şi eu în stare.

Ce vreau să spun este că poţi savura acum ceva ce ai trăit în trecut (termenul tehnic este reminiscing) sau ce îţi imaginezi că vei experimenta în viitor (anticipating). De-asta ai şi salivat adineauri la imaginea mentală a unei prăjituri sau ai diverse alte reacţii fiziologice (de exemplu…puls crescut) când te gândeşti cum va decurge întâlnirea cu noua ta prietenă ce te-a invitat mâine la ea acasă să luaţi cina (de data asta nu imaginea unei prăjituri servite la desert te obsedează, nu?).

Dacă îţi aminteşti teoria lui Zimbardo şi perspectivele asupra timpului, ştii că oamenii fericiţi au în general un scor ridicat pe dimensiunea trecutului pozitiv. Ce înseamnă asta, printre altele? Înseamnă că sunt capabili să acceseze şi să retrăiască cu bucurie amintiri plăcute, că pot rememora (şi/sau confabula dar sst! chestia asta a fost numită de Morris Moscovitch, neuroscientist canadian de origine română, o minciună onestă) cele mai mici detalii ale unor întâmplări fericite, chiar dacă respectivele detalii se schimbă de la lună la lună pentru că, în ciuda intuiţiei contrare, memoria este un proces reconstructiv şi doar parţial fidel realităţii. Şi tu poţi retrăi emoţii pozitive atunci când îţi aminteşti poznele din armată, primul sărut, ziua când copilul tău a spus primul cuvânt sau ultima aventură extra-conjugală. S-a constatat că acele cupluri ce povestesc cu încântare cum s-au întâlnit şi cum s-au curtat înregistrează şi o satisfacţie sporită în relaţie, împreună cu o apreciere crescută a partenerului.

Dacă nu ai încă această perspectivă a trecutului pozitiv bine conturată nu este totul pierdut, ea se extinde odată cu înaintarea în vârstă, atunci când va deveni ceva mai complicat să urci pe munţi în realitate şi vei apela la stocul de amintiri frumoase pentru a simţi din nou fiorii de odinioară. Cum nu ai ajuns însă acolo, deocamdată există şi un risc în a savura prea mult întâmplările din trecut. Mai multe riscuri chiar! De exemplu, să trăieşti din amintiri şi să ai impresia (facilitată de biasul numit rosy retrospection) că nimic din prezent nu se compară cu ce ai simţit mai demult, că era mai bine pe vremea lui Ceaşcă, că anii de liceu au fost cei mai frumoşi din viaţă sau că nu vei mai iubi pe nimeni aşa cum ai iubit-o pe ultima ta prietenă, care te-a părăsit. Uite că şi Facebook-ul mă ajută la scrierea acestui articol, furnizându-mi un citat din Cella Serghi ce surprinde acest pericol de a compara experienţele din trecut cu cele de acum, uneori în detrimentul prezentului şi satisfacţiei tale actuale: "Si inteleg ca vei confunda totdeauna dragostea de mare si de soare cu sentimentul straniu pentru Petre Barbu, si, in felul asta, nu te vei lecui usor. Acest Petre Barbu va fi un rival foarte tare pentru oricine te va iubi, Diana... Uneori ma intreb daca exista cu adevarat. Daca nu este un fel de miraj, fata morgana..." Te sfătuiesc aşadar să savurezi amintirile, dar cu moderaţie, în măsura în care acest lucru contribuie la fericirea ta şi nu invers, când devin ruminaţii şi te împiedică să apreciezi lucrurile bune ce ţi se întâmplă poate chiar în acest moment şi pe care nu le observi pentru că nu te înduri să te desparţi de trecut.

Hai să ne uităm însă şi în viitor. Am un glob de cristal. Şi tu ai, doar eşti un exemplar al speciei Homo Sapiens înzestrat cu harul sau calvarul imaginaţiei. Poţi anticipa. Excelent, anticiparea te ajută să-ţi planifici acţiunile ce te apropie de atingerea unui obiectiv valoros, pentru că eşti capabil să îţi reprezinţi consecinţele şi, savurând emoţiile pozitive asociate, vei fi motivat să acţionezi. Asta în cazul ideal. Vrei să intri la facultate, îţi imaginezi ce viaţă frumoasă vei avea la cămin departe de  ai tăi şi te pui cu burta de carte pentru a ajunge acolo unde îţi doreşti. Arzi de nerăbdare să te întâlneşti cu prietena deseară, eşti neobişnuit de exuberant şi ai o energie de ai muta şi munţii din loc, câte doi-trei pe fiecare umăr, nici Atlas nu se compară, bietul de el, cu tine. Atlas? Păi dacă tot am ajuns la mitologie, hai să ne gândim însă şi la…Tantalus! Să te ajut? Tantalus, unul dintre fiii lui Zeus, a fost invitat de acesta la festinul zeilor în Olimp. Probabil altruist din fire (dar şi neascultător), a furat din ambrozia oferită la masă şi le-a dăruit-o muritorilor să se bucure şi ei de darul cunoaşterii. Răzbunător din ADN şi cu un set mental fix, Zeus nu a putut ierta acest act de nesupunere şi i-a născocit o tortură de cel mai rafinat sadism cu putinţă: l-a blestemat să-şi petreacă restul vieţii agăţat de creanga unui copac, având dedesubt un izvor de apă iar deasupra capului o creangă cu fructe. De fiecare dată când Tantalus era chinuit de sete şi încerca să bea apă, izvorul se retrăgea; cum i se făcea foame şi întindea mâna să apuce un fruct, creanga se ridica încât să nu mai poată fi atinsă. Mitul lui Tantalus explică originea unui cuvânt din engleză pe care probabil l-ai întâlnit deja: to tantalize. Hai să ne uităm în dicţionar: to tease or torment by presenting something desirable to the view but continually keeping it out of reach.

Care este „morala” acestei legende din fascinanta lume a Olimpului ? Tu eşti în acelaşi timp Tantalus şi Zeus, fie atunci când „anticipezi” lucruri pe care nu le vei putea obţine, fie când visezi la prăjitura aia pe care ştii că nu ai voie să o savurezi în realitate pentru că eşti la dietă. Te torturezi singur. Deja nu mai vorbim de anticipare, unde savurarea este benefică (în fine, cel puţin când nu generează aşteptări nerealiste şi când nu te face să  nu-ţi mai îndeplineşti visele tocmai de teama să nu fii dezamăgit de testul realităţii). În cazul lui Tantalus avem mai degrabă o visare cu ochii deschişi (într-o lectură simbolică unde tentaţiile nu sunt maşinaţia lui Zeus, ci al propriului tău creier cu mecanismele neuronale asociate dorinţei şi recompensei). Consecinţele sunt chinuitoare, chiar dacă am putea spune delicios de chinuitoare, pentru că, cel puţin într-un prim moment, fanteziile dulci îţi vor satisface, compensator, o dorinţă pe care, din diverse motive, nu o poţi îndeplini în realitate. De ce nu o poţi îndeplini? De exemplu pentru că stimulul nu îţi este accesibil. Să simţi plăcere (dopamină) anticipând întâlnirea cu o femeie care ţi-a acceptat invitaţia în oraş nu este totuna cu a visa la o întrevedere romantică cu Penelopa Cruz. Sau poate că stimulul este accesibil, dar eşti conştient că îţi va face rău. Ţi-ai promis că nu mai mănânci dulciuri? Iar acum nu te poţi abţine să te gândeşti la prăjitura aia cu trei creme şi glazură de alune? OK, tac, o să spui că te tantalizez. Dar nu eu o fac, ci creierul tău. E adevărat că am avut şi eu o mică contribuţie (în scopuri nobile!), însă tu ai preluat imaginea mentală a prăjiturii (are şi marzipan, da?), iar  acum nu mai reuşeşti să scapi de gânduri intruzive, o întorci pe toate părţile (un fel de rotire mentală mai specială) şi te scufunzi în reverii prelungite în care ea se află pe farfurie şi tu mai iei o (lin)guriţă, şi încă una…Tare mi-e teamă că eşti deja în drum spre cofetărie. Mai greu însă dacă savurezi, utopic, întâlnirea cu Penelopa Cruz, nu aş vrea să te văd la ştiri, arestat pentru hărţuire.

Kavanagh a  surprins foarte bine acest mecanism şi l-a prezentat în teoria intruziunii elaborate a dorinţelor: construirea unor imagini senzoriale foarte vii alimentează dorinţele şi generează atât o satisfacere imaginară a lor cât şi o tortură foarte fină:

„Sensory images are not just precipitants of desire, but lie at its heart. While we do not exclude the role of semantic processing in desire, we predict that extended episodes of appetitive rumination will typically  include the construction of sensory images that often are vivid and richly textured, lending the experience a sensory immediacy that contributes to its emotional impact and helps to explain the exquisite and tantalizing nature of the phenomenon. Desires are pleasurable when consumption is imminent. Just thinking about prospective consumption clearly is pleasurable when there is no significant delay before consumption and there are no immediate concerns about negative effects from it. ... Desires are particularly aversive in extended deprivation or attempted control. When consumption has to be substantially delayed or there is potent current motivation not to consume the substance, the predominant emotional response to craving is negative.”

Nu-i aşa că de această dată am savurat destul? Ne-am folosit chiar şi resursele creative şi imaginative. Mai vrei? Uite, încă o bucăţică! Cum nu e? Este! În capul tău…Ar putea fi şi în farfurie…dar mă vezi cum ţi-o trag chiar acum din faţă? Spre binele tău, fireşte…sau cel puţin al intereselor pe termen lung.