joi, 13 martie 2014

Cea mai frumoasă zi, când copilul te poate minţi

Băieţelul tău a făcut primul pas singur. Te-ai bucurat, nu? Dar atunci când a spus primul cuvânt inteligibil (OK, şi atunci te-ai bucurat, dar parcă te-ai fi bucurat şi mai tare să fi fost „tata” şi nu „mama” sau „caca”, nu? eu, de exemplu, când eram mică făceam foarte des „tata”). I-ai aplicat testul oglinzii şi ai simţit valuri de oxitocină şi dopamină atunci când micuţul tău s-a recunoscut prima dată în oglindă, iar tu ai înţeles că de acum este conştient de sine şi îşi construieşte identitatea de persoană diferenţiată de mediu şi de tine (sau poate îl preferai bebeluş şi dependent?). Mai târziu, când el a mai crescut iar tu l-ai citit pe Piaget, bănuiesc că l-ai supus şi sarcinii conservării volumului: i-ai pus în faţă două pahare identice cu aceeaşi cantitate (de bere), apoi ai vărsat sub ochii lui conţinutul unuia într-un pahar mai înalt şi mai îngust, apoi l-ai întrebat, cu o inocenţă prefăcută, care conţine acum cea mai mare cantitate de lichid. Dacă a răspuns corect ai dedus că a(ţi- nostalgia nediferenţierii) intrat într-o nouă etapă a dezvoltării sale cognitive, cea a operaţiunilor concrete. Probabil aţi şi sărbătorit (aţi dat peste cap, împreună, buclucaşele pahare). Este un reper, un moment important ce semnalează faptul că ai un copil normal şi că progrămelele genetice îşi fac datoria.

Dar când ţi-a spus prima minciună elaborată? Ai sărbătorit? Ar fi trebuit, măcar pe ascuns. Un alt program genetic şi-a dovedit eficienţa. Acum, dacă îi aplici testul Sally-Ann, poţi fi aproape sigur că îl va rezolva corect şi că nu prezintă semne din spectrul tulburărilor autiste. Copilul tău a dobândit teoria minţii. A înţeles că ceilalţi au minţi proprii şi, mai ales, că pot avea convingeri diferite de ale lor. Odată cu asta vine şi revelaţia că respectivele convingeri pot fi manipulate şi că mami şi tati pot fi făcuţi să creadă lucruri care nu sunt adevărate, cu condiţia să li se dea o explicaţie plauzibilă sau o alternativă credibilă la realitate. Din acel moment copilul poate deveni fascinat de o nouă jucărie, mintea ta, pe care nu se va mai sătura să o citească şi să o provoace, apăsând pe diverse butoane sensibile la atingere, uneori doar din plăcerea de a vedea ce se întâmplă (doar copiii sunt foarte curioşi, nu?). Are de asemenea un instrument (minciuna) prin care să influenţeze realitatea, să evite pedepsele, să scape cu basma curată (a trecut de pampersi), să obţină lucruri care altfel i-ar fi inaccesibile şi să îşi extindă sentimentul de control, poate chiar şi de auto-eficienţă.

La trei ani copilul deja minte, dar minte prost. Dacă îl găseşti cocoţat pe scaunul din bucătărie cu ciocolata din dulap în mână va spune „Nu am făcut nimic” dar, întrebat ce caută acolo, va răspunde spontan „Ciocolata!” De asemenea, îi va fi greu să înţeleagă poveşti precum „Albă ca Zăpada” sau „Scufiţa Roşie”, unde personajele rele se deghizează în bunicuţe şi femei de treabă. Între trei ani şi jumătate şi patru ani şi jumătate ceva se schimbă. Aînceput să vadă şi lupii printre oameni, şi asta cu mult înainte să fi citit filosofia politică a lui Hobbes. În aceeaşi situaţie, prins pe scaun cu ciocolata în mână, un copil relativ inteligent va spune „M-am urcat să şterg praful şi am ridicat ciocolata ca să pot curăţa locul”. Un copil şi mai inteligent (care deja ştie că o asemenea solicitudine ar fi suspectă în ochii tăi) va veni cu o poveste şi mai interesantă, denotând abilităţi cognitive  sofisticate: „Am urcat să mă uit dacă mai este ciocolată şi am fost pe punctul de a mânca din ea dar mi-am dat seama că nu am voie şi mă pregăteam să o pun la loc când ai intrat tu”. Cum să nu-ţi pice faţa (de admiraţie) în faţa acestei ingeniozităţi? Asemenea minciuni inteligente sunt un indiciu al...inteligenţei, doh!

Intuiţia (mind-reading) îmi spune însă că, fiind o persoană cu un registru emoţional bogat, nu ai simţit doar admiraţie, mândrie (ce copil deştept am făcut) şi uşurare (noroc că nu seamănă cu mă-sa!), ci şi fiori reci pe şira spinării pe care i-ai interpretat ca teamă şi îngrijorare (am încurcat-o, copilul ăsta mă minte cu zâmbetul pe buze), poate şi ceva furie, ruşine sau frustrare (ţâncul m-a luat de fraier şi eu am pus botul!).

Everybody lies, spunea un personaj care îmi este periculos de simpatic, din fericire doar de la distanţa confortabilă a ecranului calculatorului. Comportamentele de tipul deception au fost selectat evoluţionist pentru că au ajutat la supravieţuire şi, mai ales, la reproducere. E adevărat, la un loc şi cu comportamente de tip cooperare, de aici şi situaţiile delicioase şi paradoxale ce presupun un dozaj atent (discriminativ şi inteligent) al celor două ingrediente, pentru a fi sigur că îţi perpetuezi genele (mincinoase). Un copil de patru ani observat în mediul său natural minte cam odată la două ore. La vârsta de şase ani, odată la o oră şi jumătate. Ce s-a întâmplat între timp? A mai crescut, normal! (nu doar în înălţime, ci şi în inteligenţă). Bine, s-a mai întâmplat ceva! Te-a observat mai atent şi pe tine şi a văzut că şi tu minţi pentru a-ţi atinge scopurile. Nu cumva l-ai şi încurajat, îndemnat, chiar forţat să mintă atunci când bunica i-a adus cadou un pulover tricotat de mâna ei şi el a aflat că trebuie să pară încântat şi să spună că îi place foarte mult, nici că şi-ar fi dorit altceva (o tabletă) în loc. Ce a înţeles de la tine? Că minciuna, uneori, este o formă de comunicare agreată social şi o metodă excelentă de evitare a conflictelor şi a suferinţelor inutile. Poate chiar şi un act de complicitate şi de consolidare a relaţiei (Nu-i spune mamei că te-am lăsat la televizor îţi spune ceva?).

Bine, bine, dar ce faci acum? Îngeraşului i-au mijit nişte corniţe...Eşti pe de-o parte încântat de creativitatea, inventivitatea şi complexitatea minciunilor copilului, dar pacă n-ai vrea să hrăneşti la sân un mincinos, nu? Vei încerca să descurajezi comportamentul. Mulţi părinţi devin atunci hiper-vigilenţi, autoritari, gata să detecteze cel mai mic semn de minciună şi să sancţioneze drastic transgresiunea. Cum l-au prins cu minciuna, cum l-au taxat! Ce efecte crezi că va avea această condiţionare? Nu cele dorite, şi ştii de ce? În primul rând pentru că este un comportament atât de răspândit şi de natural încât pretenţia de a-l stinge este ea însăşi o mare minciună pe care părinţii şi-o spun lor înşişi- ca şi cum ar putea stinge, prin condiţionare, o abilitate precum desenatul sau dorinţa de a se juca. Mai mult decât atât, efectul va fi altul şi nu-ţi trebuie cine ştie ce inteligenţă să îl intuieşti. Hai să ne uităm la acest exemplu furnizat de Haim Ginot:

„Tu, după ce ai descoperit camionul stricat ascuns sub pat: Unde-i camionul cel nou?
El: Pe-aici pe undeva
Tu: Nu te-am văzut jucându-te cu el.
El: Păi nu ştiu unde e.
Tu: Caută-l! Vreau să-l văd!
El: Poate l-a furat cineva!
Tu: Eşti un mare mincinos! Tu l-ai stricat! Să nu crezi că poţi scăpa aşa cu una cu două. Dacă urăsc ceva pe lume, urăsc mincinoşii!”

Ce poate face un copil atunci când este ameninţat, când părintele este sever, suspicios şi intransingent faţă de minciunile sale? Să nu mai mintă? Ţi-ai găsit! O să mintă în continuare, normal că o să mintă. Dar nu numai atât. Fără să vrei, tu îl vei ajuta să mintă mai bine, mai credibil, mai convingător, pentru că ştie că altfel va fi certat şi pedepsit, deci se vede nevoit să îşi ia măsuri suplimentare să nu fie prins. Pus la zid odată, a doua oară va fi ceva mai atent şi-şi va planifica mai meticulos, strategic, viitoarele neadevăruri, pentru că îţi poate anticipa reacţiile şi ştie cam care sunt the worst things that could happen.

În mod ironic, disciplina impusă de tine şi mediul punitiv îi vor întări funcţiile executive, care îl vor ajuta apoi în numeroase momente ale vieţii sale, inclusiv când va minţi. Gândeşte-te: un autocontrol ridicat îi permite să îşi regleze expresiile non-verbale care l-ar putea da de gol, anticiparea îi dă voie să analizeze consecinţele, planificarea să nu se încurce în minciuni şi aşa mai departe. Minciunile complexe necesită, mai ales la vârstele mici (când nu e încă un automatism), disciplină mentală şi fizică, dexteritate şi efort conştient.

Ce ar fi fost mai inteligent din partea ta să îi spui copilului care şi-a stricat jucăria? Nu a făcut-o intenţionat, asta e clar, îţi dai seama cât de trist a fost şi el când s-a întâmplat asta? De ce te-a minţit? Pentru că acţiunile tale anterioare i-au creat impresia că vei fi furios şi dezamăgit, deci şi-a ascuns propria tristeţe, la care a adăugat un consum nervos suplimentar, cel de a-ţi ascunde adevărul şi de a sta cu teama că va descoperit. Desigur, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă tu ai fi fost pregătit şi dispus să auzi adevărul şi replica ta ar fi fost una de tipul: Văd că noul tău camion s-a stricat. N-a rezistat mult. Păcat. Îţi plăcea mult să te joci cu el.

Dacă să îţi propui să-ţi determini copilul să nu mai mintă deloc este curată utopie (ca să nu mai zic că i-ai buli de tot fitnessul reproductiv), există totuşi şi unele atitudini prin care poţi diminua frecvenţa minciunilor, înlăturând unele dintre motive (tata vrea să audă doar ce-i convine deci asta îi voi spune, chiar dacă nu e adevărat, altfel am de suferit), înţelegându-i motivaţiile şi acordându-i încredere. Jocul de-a hoţii şi vardiştii este interesant...la televizor sau la locul de muncă (dacă lucrezi în domenii conexe), dar parcă nu la tine acasă. Încrederea îl va motiva să mintă mai puţin dar mai ales îi va permite să-şi exprime liber emoţiile în loc să şi le-ascundă de frică şi astfel, chiar dacă va mai minţi, o va face ceva mai transparent şi nu-şi va susţine versiunea până în pânzele albe.

Acum, ca să nu crezi că am scris cugetările astea din burtă (sunt mai degrabă din cărţile pe care m-am pus cu burta), nu mă lasă glanda (care?) să nu-ţi vorbesc şi despre cercetările realizate de Victoria Talwar, unul dintre cei mai cunoscuţi experţi în domeniul comportamentului mincinos al copiilor. Ea le-a citit unora povestea cu băiatul care strigă „Lupul!” când nu e nici labă de lup în preajmă până ce nu-l mai crede nimeni nici măcar atunci când chiar apare lupul cu bot şi colţi cu tot; altora le-a citit următoarea poveste: „Alin mărturiseşte că a tăiat copacul din curte, iar tatăl lui îi spune: Alin, mă bucur că l-ai tăiat până la urmă. Să te aud spunându-mi adevărul în locul unei minciuni mă bucură mai tare decât dac-aş avea o mie de pomi”. După poveste a urmat testarea. Care copii crezi că au minţit cel mai puţin? Dacă nu ai fi citit ce am scris până acum şi ai fi primit această întrebare ai fi estimat poate, precum cei 75 % dintre respondenţi, că morala primei întâmplări va avea un efect disuasiv mai puternic. Şi te-ai fi înşelat. În realitate, cei care au ascultat a doua pildă au spus cu 43% mai puţine minciuni decât cei speriaţi de lup. Aşa-i că de acum vei mai renunţa să-ţi disciplinezi prichindelul cu poveşti populate de Bau-Bau?

Probabil te întrebi la ce proceduri experimentale îi supune tanti asta pe cei mici, ce măsoară şi ce comportamente vizează. E simplu: picking and licking! Ups! O minciună nevinovată, te rog să citeşti fonetic. Peaking and Leaking!

Peaking sau trasul cu ochiul se numeşte sarcina de laborator. Copiii sunt invitaţi într-o cameră şi li se spune că vor primi o jucărie dacă vor ghici despre ce obiect este vorba pe baza unor sunete care nu le sunt de fapt de nici un ajutor. Jucăria se află pe masă într-o parte a încăperii, iar copilul stă cu spatele la perete şi nu are voie să se uite. La un moment dat examinatorul îi spune că trebuie să iasă puţin din cameră şi că vor continua când se întoarce; între timp, copilul este avertizat nu cumva să întoarcă capul şi să se uite. (Sunt filmaţi, evident!). Crezi că rezistă vreunul să nu tragă cu ochiul când tentaţia este atât de puternică? Examinatorul revine şi continuă jocul. Surpriză! Copiii ghicesc ce jucărie era în cameră. Întrebaţi dacă au trişat, neagă aproape toţi. Acum intervin însă anumite diferenţe ce ţin de măsura în care îşi apără minciuna, cât de mult perseverează şi ce strategii folosesc pentru ca intervievatorul să nu se prindă că au minţit. O variabilă importantă este vârsta. La trei ani copiii se dau imediat de gol. Pe măsură ce cresc, mint cu mai mult rafinament şi sunt atenţi să nu le scape nimic (leaking, în jargon copiii capătă semantic leakage control). Sunt în stare de exemplu să simuleze neştiinţa, dând mai întâi un răspuns greşit, deoarece ştiu că examinatorului i s-ar părea dubios să ghicească din prima. Au deja o teorie a minţii destul de sofisticată încât să înţeleagă o intenţionalitate de ordinul II şi să poată induce credinţe false în mintea interlocutorului.

Ca un rezumat al celor două studii, minciunile copiilor sunt o consecinţă firească a dezvoltării lor cognitive (şi corelează pozitiv cu inteligenţa) dar sunt influenţate şi de mediu, în sensul că cei mici imită comportamente similare ale adulţilor şi că un mediu opresiv şi punitiv le rafinează această abilitate, ajutându-i, paradoxal, nu să mintă mai puţin, ci să mintă mai convingător. Atenţie aşadar şi la cei şapte ani de-acasă! După cei şapte ani (sau şase acum) copilul ajunge la şcoală şi acolo începe o altă poveste, în care cei de vârsta lui, grupul de egali (peer group- vezi Judith Harris), devin, spre disperarea ta, mai influenţi pentru el decât tine, chiar la nivelul modelării unor trăsături de personalitate. În noul mediu, unii dintre copii află pe pielea lor că minciunile costă şi că riscă să fie excluşi din gaşcă dacă mănâncă gogoşi, aşa că nu vor recurge la acest comportament foarte des (on a regular basis). Există însă şi excepţii. Unii dintre ei, mai ales aceia care au fost ajutaţi poate chiar de tine să mintă impecabil, descoperă, dimpotrivă, avantajul reprezentat de minciună pentru a ocupa un statut superior, ca strategie eficientă de self-presentation pentru a-i domina pe ceilalţi şi a exercita astfel o formă de control. Dacă se întâmplă aşa, foarte greu vor mai fi vreodată convinşi să nu recurgă la această armă în majoritatea aspectelor vieţii lor profesionale şi personale (de ce nu ar minţi dacă le merge, sunt buni la asta şi au numai de câştigat?).  


Oare cum vei proceda data viitoare când copilul tău cel deştept îţi va servi o minciună frumos împachetată? Să am încredere că vei avea o reacţie pe măsură (adică cel puţin la fel de inteligentă?)


PS (demistificare absolut nenecesară, nu pierzi nimic dacă faci abstracţie, nu citi!)
Nu m-aş grăbi totuşi să am încredere, doar eşti mincinos din născare şi nu ai nici un motiv să te schimbi. De altfel, după ce, urmare a ultimului articol, m-am trezit încolţită de cititori cu o grămadă de întrebări incomode, mă întreb şi eu acum, un pic temătoare, la câte minciuni să mă aştept după ce îl public pe acesta. Cu întrebările m-am descurcat, mai ales că îmi plac la nebunie, cu menţiunea însă că îmi plac doar cele puse de mine, aşa că fie am făcut pe proasta (am simulat ignoranţa şi mi-am ţinut interlocutorii tantalizaţi în suspans atunci când am fost intrebată sau am dat răspunsuri circulare, mindless, ca în experimentul lui Langer- vezi cum se face şi o recapitulare a materiei?) fie le-am pus eu (întrebările) şi am făcut pe deşteapta (mizând pe efectul as if şi, mai ales, pe un studiu din care poţi învăţa şi tu, dacă nu cumvaştiai deja, cum să pari şi mai inteligent în faţa unui grup). 

Să vedem cum fac faţă şi minciunilor…te rog doar să fie cât originale, că altfel mă plictisesc. Orice ar fi însă, nu intra în panică, rezolvăm noi cumva...(Dacă te prind cu cioara vopsită te miros imediat şi îţi tai nasul...ca să nu mă miroşi şi tu pe mine). 







5 comentarii:

  1. Da,minciunile copiilor...Mi-ai amintit brusc cum l-ai luat pe bunicul la plimbare cand te-a luat de la gradinita:i-ai spus ca stii tu un drum mai scurt pana acasa(ne mutaseram de curand) si l-ai dus intr-un parc din apropiere,unde mergeai adesea cu celalalt bunic...Si-a dat seama,bietul de el,ca ceva nu este in regula dar,nefiind sigur ca esti in stare sa-l minti,te-a lasat sa-l conduci tu acasa.Imi place sa spun ca tu nu minteai,ca ascundeai, doar,adevarul.Este si asta o forma de minciuna dar mi se parea mai putin agresiva.Si,da!Ti-au placut intotdeauna intrebarile puse de tine! La fel si minciunile copilaresti! Nu vreau sa-m amintesc cum reactionai cand ne prindeai cu minciuna pe mine sau pe tata(adica pe parintii tai,nu pe ceea ce faceai uneori si spuneai ca faci "tata").

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce sa va fac daca va prindeam cam des? Pe vremea aia nici nu stiam cum sa va dezvat...

      Ștergere
    2. Ma simt manipulata!Am impresia ca-mi induci amintirile din care poti sa dezvolti tu o tema pt.scrierile tale! ...Ma insel? Altfel cum ai scrie explicit despre parintii tai ca sunt niste mincinosi?Te-am mirosit,ce spui? ....Vaaai!Te rog sa nu-mi tai nasul,chiar daca eu te amenintam cu chestia asta cand erai mica si-ti citeam "Pinocchio"!

      Ștergere
    3. Te simti degeaba! Everybody lies...ar fi culmea ca voi sa fiti exceptia! Promit ca nu iti tai nasul...ma crezi? Pentru siguranta, ai grija prin ce oale ti-l bagi totusi :P (asta e o limba scoasa pe care nu ai reusit niciodata sa mi-o tai)

      Ștergere