Iluzia alegerii libere, conștient asumată

Charles Whitman învie din morţi. Reiau povestea, dacă nu ai citit articolul precedent: în august 1966 un student la Politehnică, fost ofiţer de marină şi posesorul unui IQ fabulos de 138 deschide focul într-o clădire din Texas, ucigând 13 oameni, plus soţia şi propria mama, cărora le făcuse deja de petrecanie înainte să plece de acasă. Este omorât de poliţişti la locul măcelului. La autopsie se constată că avea o tumoră pe creier care-i afecta capacitatea de control a emoţiilor.

Hai să ne imaginăm un final diferit: Charles Whitman a fost doar arestat şi în urma analizelor s-a constatat leziunea, aşa că justiţia a decis să fie operat şi apoi eliberat condiţionat sub supraveghere. A trecut un an. Comportamentul lui şi-a revenit la normal, la fel şi sănătatea (miracol divin, glioblastomul e de obicei cam fatal), doar că…într-o zi, când se întoarce de la piaţă dă nas în nas cu socrul său Anthony Hale (cred că mă gândeam la Anthony Hopkins), care nu a reuşit să treacă peste faptul că individul ăsta i-a ucis fiica, a scăpat nevinovat iar acum se plimbă pe stradă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Este un moment-cheie. Anthony nu are semne vizibile de leziuni cerebrale şi trăieşte, ca noi toţi, în interiorul iluziei voinţei libere. Este furios pe Charles, pe care îl consideră responsabil de moartea fetei sale. Îi trece prin cap chiar să se răzbune şi să-l omoare, dar până la urmă îi dă doar un pumn în figură şi îi sparge nasul şi doi dinţi.

Tu eşti în postura de observator imparţial şi te invit să îţi foloseşti abilităţile de gândire critică pentru a răspunde la următoarea întrebare: A procedat Anthony corect din punct de vedere moral?

Imparţialitatea (fair-mindedness) este un element-cheie al gândirii critice şi a fost definit astfel de Richard Paul:

Willingness and consciousness of the need to entertain all moral viewpoints sympathetically and to assess them with the same intellectual standards without reference to one’s own feelings or vested interests, or the feelings or vested interests of one’s friends, community, or nation; implies adherence to moral standards without reference to one’s own advantage or the advantage of one’s group. (Richard Paul, Critical thinking)

Definiţia lui Richard Paul a fost contestată de alţi filosofi care au considerat că imparţialitatea nu înseamnă să excluzi emoţiile atunci când evaluezi din punct de vedere moral o situaţie, în primul rând pentru că este o utopie (nu suntem roboţi), iar în al doilea rând pentru că nu ar fi de mare ajutor, câtă vreme emoţiile (sau intuiţiile morale, cum se mai numesc ele) sunt adesea chiar substratul moralităţii – ca să apreciezi că tortura este o acţiune imorală este nevoie să iei în calcul (şi o faci automat) suferinţa pe care o produce, deci implicit te raportezi şi la emoţii, le recunoşti şi le înţelegi la cei din jur. Judecata morală înseamnă să nu te limitezi însă la emoţii, ci să îţi pui întrebarea cât de potrivite sunt ele la context.

Apărătorii conceptelor de responsabilitate morală şi liber arbitru în domeniul juridic aduc şi următorul argument în favoarea păstrării sistemului ca atare: rudele celor care au fost ucişi, torturaţi sau răniţi de un criminal nu vor accepta ideea ca acesta să nu fie considerat vinovat (blameworthy) pe motivul (real) că nu a avut de ales. Au nevoie de un fel de compensație, de o consolare. Este însă menajarea sensibilităţii oamenilor un argument pertinent pentru a escamota adevărul? Iar dacă adevărul este că Charles, în situația dată, din motivele deja prezentate, nu putea face altceva decât ce a făcut, ar trebui oare să ne prefacem că lucrurile stau altfel și să îndulcim realitatea numai pentru că Anthony nu o poate suporta?

Este posibil ca tu să simţi iniţial în mod spontan o anumită înţelegere, simpatie, chiar solidaritate cu Anthony. În fond, el şi-a pierdut fiica, iar Charles s-a ales doar cu doi dinţi lipsă. Merita măcar atât, nu? Înţelegi că Anthony era furios. Următorul pas, dacă vrei să fii într-adevăr un observator imparţial, este să analizezi dacă furia lui era îndreptăţită. Sună frumos în teorie, dar ce înseamnă o emoţie îndreptăţită? În acest moment te gândeşti că Anthony are toate motivele să fie mai degrabă foarte trist pentru ce s-a întâmplat anul trecut, dar nu şi furios, pentru că ar fi trebuit (?) să înţeleagă că lui Charles i-a fost imposibil să acţioneze altfel. Din punctul de vedere al unui observator imparţial, Anthony a procedat incorect când l-a lovit pe Charles, deoarece a acţionat condus la primul impus şi nu s-a gândit de două ori înainte să ridice mâna. Una este emoția, alta comportamentul. Nu spune nimeni că trebuia să îl ierte sau să devină cel mai bun prieten al lui, dar ar fi putut să înțeleagă cum stă treaba cu discernământul lui Charles. Iar dacă tot am ajuns aici, care este relația dintre a ierta și a înțelege? Dacă nu ai iertat ceva ce crezi că ai înțeles este oare pentru că de fapt nu ai înțeles complet sau pentru că ele nu sunt mereu echivalente?

Bun, deci tu ca observator imparțial ai spune că Anthony nu a procedat corect din punct de vedere moral pentru că furia lui nu era justificată. De ce nu era justificată? Pentru că Charles nu a avut de ales. Hm…acest raționament are sens doar în contextul în care Charles are glioblastom, iar Anthony nu, dar se prăbușește dacă vorbim de absența totală a liberului arbitru și responsabilității morale, pentru că în acest caz nici tu nu ai cum să judeci sau evaluezi din punct de vedere moral acțiunea cuiva pe care tocmai l-am declarat lipsit de aceste atribute. Ai aplica standarde diferite pentru Charles (pe care îl disculpi pe motiv că nu a avut de ales deci nu este responsabil moral) și pentru Anthony, despre care afirmi că ar fi putut acționa și altfel și al cărui comportament îl judeci tocmai în termeni de vinovăție) 

Mergând mai departe, îți dai seama că dacă nici Charles nici Anthony nu au glioblastom dar tu îi evaluezi totuși conform unor standarde diferite vei comite o nedreptate la adresa lui…Charles? Da, da, lui Charles, căruia îi refuzi statutul de persoană morală! Iluzia alegerii libere, odată (conștient) îmbrățișată, presupune și creditarea celorlalți cu capacitatea de a alege la rândul lor liber, chiar dacă aleg lucruri diferite față de tine (dar există și principii minime pe care ar fi bine să le respecte toți membrii unei anumite comunități sau sunt arbitrare și fiecare alege absolut orice vrea?)

Și mai departe, a întoarce și celălalt obraz este un act de noblețe sau de aroganță? O dovadă de înțelepciune sau de lașitate? Cine cedează primul? Cel mai deștept sau cel care nu are curajul să-și apere convingerile, nici măcar să se apere pe el însuși, ba se mai și împăunează că el e mai cu moț, deci renunță primul? Depinde de situație? În ce situații e preferabil să întorci obrazul și să cedezi și când e mai bine să reacționezi și să-ți susții punctul de vedere? Ai o responsabilitate și față de tine însuți în acest sens?