După acest articol mă vei iubi sau urî şi mai mult decât înainte

Ce te face pe tine să citeşti blogul ăsta? Dar secţia de Science din New York Times? (nu e doar lipsă de modestie, ci şi o încercare de manipulare). Ai văzut şi tu vreun TED în ultimele zile? Nu-mi spune că ai citit chiar şi o carte de non-fiction! Gândeşte-te te rog ce crezi că te motivează să-ţi petreci astfel un timp în care ai putea desfăşura o mulţime de alte activităţi recompensatoare. (Presupun din start că nu te-a obligat nimeni, nu pun la socoteala lecturile impuse pentru a promova un examen). Hai că îţi spun eu! Eşti îndrăgostit. Nu, măi, nu de mine! De CUNOAŞTERE. Şi pentru că dragostea nu este fenomenul inefabil despre care citeşti uneori în poezii, putem verifica această ipoteză, adică o putem demonstra folosind inventarul trăsăturilor pozitive de caracter pe care îl găseşti aici. Ai făcut testul? Sigur că l-ai făcut, mai ales dacă eşti o persoană curioasă (ce spui? curiozitatea este printre primele tale cinci calităţi, făcând partea din ceea ce Seligman şi Peterson numesc amprenta personală sau semnătura caracterului cuiva?). Aşa-i că în semnătura asta regăseşti şi caracteristica numită de ei  Love of learning? Ştiam eu!

Aşa, şi ce-i cu asta? Nu, scopul meu nu este nici să te flatez pe tine lăudându-ţi calităţile (ştii că dragostea de cunoaştere şi curiozitatea intră la virtutea înţelepciunii? OK, poate vreau şi să te flatez puţin, deşi aş numi-o confirmare- de data asta biasfree!) şi nici să mă auto-flatez pentru abilitatea de a-ţi identifica, chiar fără să te văd, trăsăturile mai mult sau mai puţin stabile de caracter. Ce vreau eu să spun este că demersul cunoaşterii nu este un proces sec, pur obiectiv şi calculat, ci dimpotrivă, unul pasional (oare şi pulsional?), izvorât din DORINŢĂ. Vrei să afli mai multe, iubeşti ideile noi, eşti atras de tot ce înseamnă învăţare, evoluţie (ambele sensuri), dezvoltare, cunoştinţe care îţi pot lărgi perspectiva şi viziunea asupra lumii. Ştii diagramele de tipul mind-map, acele scheme ce te ajută să reţii concepte şi, mai ales, să înţelegi conexiunile dintre ele? Cam acelaşi lucru se produce spontan în mintea noastră pe măsură ce mai învăţăm câte ceva…dacă vrei, ne îmbogăţim hărţile mentale, astfel încât devenim nişte persoane mai complexe, cu o înţelegere extinsă a fenomenelor din jur şi a mecanismelor propriei minţi. Cum ai putea să nu iubeşti acest proces?

Emoţia nu poate fi în general separată de cogniţie, iar în rarele cazuri când acest lucru totuşi se întâmplă consecinţele sunt negative pentru individ, adică profund invalidante. Dragostea de cunoaştere constituie însăşi forţa motivatoare, combustibilul ce te face pe tine să citeşti tot ce-ţi pică în mână sau pe omul de ştiinţă să se ridice din pat dimineaţa pentru a se lăsa absorbit de ultimul său proiect de cercetare, uneori până târziu în noapte.

Tot emoţia te poate însă şi orbi. Altfel de emoţii, ce-i drept. De exemplu, cele care transformă un proces de argumentare în motivated reasononing- un fel de nivel superior al biasului de confirmare, unde nu doar că favorizezi informaţiile ce îţi susţin ipoteza preferată, dar îţi şi raţionalizezi extrem de bine preferinţa pentru a reduce disonanţa cognitivă. De exemplu, dacă vrei să crezi că încălzirea globală este o farsă (pentru că este în interesul tău să te deresponsabilizezi), vei citi studiile ce atestă existenţa acestui fenomen într-o manieră părtinitoare, căutând orice posibilă hibă pentru a putea declara la sfârşit că respectivii autori se înşală şi cercetarea lor nu are valoare.  Aceasta este asimilarea biasată sau procesarea defectuoasă a informaţiilor astfel încât să ajungi la concluziile ce se potrivesc cu convingerile tale anterioare.

Să zicem că eu sunt pentru introducerea pedepsei cu moartea, iar tu împotrivă. O echipă de psihologi sociali (experiment real, foarte cunoscut, din 1979- prea vechi, nu?) ne ia atunci drept cobai într-un experiment; ne măsoară gradul în care credem fiecare că pedeapsa capitală este o idee bună, respectiv proastă, după care ne lasă să citim două cercetări pe acest subiect, una care chipurile arată cum rata criminalităţii scade odată introdusă această măsură, cealaltă care susţine contrariul, cum că introducerea pedepsei cu moartea duce la creşterea incidenţei crimelor. La sfârşit ne întreabă cum ni s-au părut studiile. Asimilarea biasată a informaţiilor mă va determina pe mine să găsesc nod în papură articolului ce aduce dovezi împotriva eficienţei pedepsei cu moartea (eficienţă în a descuraja criminalitatea, nu eficienţă în a omorî condamnaţii) pentru că emoţiile mele pre-existente interferează cu procesul de gândire critică şi cu analiza obiectivă a datelor furnizate. Desigur, tu vei interpreta cele două studii (aceleaşi!) exact pe dos, nu pentru că eşti tu mai puţin raţional sau pentru că celălalt studiu este mai convingător, ci doar pentru că emoţiile tale sunt altele (urăşti pedeapsa cu moartea). Nu ai recunoaşte pentru nimic în lume că a ta convingere se bazează pe o emoţie, aşa că îţi vei motiva preferinţa găsind tot felul de aşa-zis argumente în sprijinul teoriei pe care o iubeşti.

Până aici este omeneşte, chiar normal am putea spune, dacă ne-am pierdut iluziile referitoare la cât de raţionali şi de obiectivi putem fi. Dar te-ai mira să-ţi spun că lucrurile stau şi mai prost? (şi simţi emoţia care mă încearcă de fiecare dată când îţi dau astfel de veşti care mie îmi confirmă diverse credinţe deja formate, poate chiar în primii ani de viaţă? crezi că e imposibil să ne apărăm acum un sistem de credinţe a cărui bază o avem de pe la 2-3 ani şi/ sau care este influenţat de trăsături personale precum optimismul sau pesimismul?) Asimilarea biasată nu este singurul efect (sau simptom?) al biasului de confirmare. Există şi polarizarea atitudinilor. Înainte să ne lase să plecăm, psihologii ne întreabă din nou pe fiecare cât de puternică este convingerea noastră în oportunitatea pedepsei capitale. Surpriza? Deşi am citit amândoi ambele studii, acum eu cred şi mai puternic ca la început că ar trebui introdusă (măsura! adică pepdeapsa!), iar tu eşti şi mai convins că ar trebui scoasă.

Paradoxal, expunerea la dovezi contrare credinţelor noastre ne-a întărit opinille în loc să ni le clatine! De ce? Pentru că ţinem la credinţele noastre şi aceste sentimente cresc tocmai atunci când cineva din exterior încearcă să ni le atace. Simţim respectiva imixtiune (probele împotriva ideilor noastre iubite) ca pe o ameninţare. Şi mai ştii tu ce se întâmplă în iubirile interzise sau atunci când Romeo şi Julieta se confruntă cu opoziţia fermă a familiilor? Se îndrăgostesc şi mai tare! Şi apoi? Apoi se sinucid! Acum eu înţeleg că îţi iubeşti teoriile, dar parcă nu aş vrea să te văd cum te sinucizi intelectual de dragul lor.

Dragostea faţă de cunoaştere este o trăsătură minunată ce îţi permite poate mai mult ca oricare alte să te dezvolţi. Pasiunea, la rândul ei, este o forţă uimitoare, nu ştiu dacă există ceva mai puternic. Atenţie însă! Atunci când iubeşti prea mult o anumită teorie, dragostea faţă de cunoaştere are întotdeauna de suferit. Este ca şi cum ai transforma cunoaşterea dintr-un scop în sine într-un instrument pentru a-ţi motiva şi justifica credinţele despre viaţă care îţi convin, care se potrivesc poate cu personalitatea ta sau cu speranţele tale într-o lume dreaptă, egală, altruistă sau mai ştiu eu cum ai vrea să fie.

Semnale de alarmă? Tentaţia de a respinge cu orice preţ dovezile prezentate atunci când concluziile disconfirmă credinţele tale anterioare (vezi de exemplu rezistenţa unor la ideile evoluţiei). Ce poţi face? Întreabă-te doar atât: oare dacă acest studiu mi-ar fi sprijinit ipoteza, adică dacă rezultatele statistice ar fi fost altele, aş mai fi încercat acum să caut cu obstinaţie eventuale defecte în metodologia cercetării?

Observă-te! Ce emoţii simţi? Dezamăgire? Revoltă? Furie? Poate chiar frică? Care este reacţia ta spontană când citeşti ceva ce-ţi atacă convingerile pe care le preţuieşti? Îţi vine să spui că urăşti acest tip de cercetare? Da, tot atâtea semnale de alarmă. Dar odată ce ai devenit conştient de ele ai făcut şi un prim pas înainte. Curiozitatea şi dragostea faţă de cunoaştere sunt într-adevăr două dintre componentele înţelepciunii. însă mai ai nevoie de ceva: gândire critică (sau o minte deschisă: thinking things through and examining them from all sides; weighing all evidence fairly, am citat definiţia de pe site) şi perspectivă (being able to provide wise counsel to others, having ways of looking at the work that make sense to oneself and other people).

Convingerea mea este că reuşeşti extrem de rar să depăşeşti capcana biasului de confirmare şi a gândirii motivate de afect. Mai cred că te foloseşti de abilităţile tale de argumentare în principal pentru a-ţi justifica atitudinile deja formate şi opiniile pre-existente, nu pentru a le pune la îndoială, nici (ce vis măreţ!) pentru a ţi le recalibra permanent, în funcţie de noile dovezi apărute. Sigur că mă poţi contrazice, dar polarizarea atitudinilor acţionează şi asupra mea, aşa că este foarte posibil ca o discuţie în contradictoriu să nu facă altceva decât să-mi întărească această convingere. În aceste condiţii, mai rămâne o singură întrebare: Ce mă mai motivează să îţi scriu?