Te simţi foarte rău, ai febră mare, dureri în gât, mergi la doctor, acesta
constată că suferi de amigdalită şi
îţi dă concediu medical. Iei frumos adeverinţa şi o prezinţi şefului care are
următoarea reacţie:
- Este inacceptabil aşa ceva. Vei fi
sancţionat. Nu trebuia să faci amigdalită!
Din fericire o asemenea replică este puţin probabilă. Nu poţi învinui pe
cineva că s-a îmbolnăvit, mai ales de
amigdalită. Este adevărat că în unele cazuri poţi atrage atenţia cuiva asupra
consecinţelor pe care le au acţiunile lui asupra sănătăţii – de exemplu, când
observi un diabetic mâncând o ciocolată, dar chiar şi atunci ştii că este vorba
despre o competiţie între dorinţe contradictorii, că respectivul nu are
intenţia de a se îmbolnăvi şi că tabloul nu poate fi simplificat printr-o
replică pripită şi răutăcioasă de tipul „Tu ai vrut-o, o să vezi că ţi se va
face rău!”.
Dacă suferi de amigdalită vei fi aşadar înţeles şi nimeni nu se va gândi să
te pedepsească pentru această boală. Este o cauză fizică, nu? Vai, ce prostie
am scris! Există cumva pe lumea asta şi altfel de cauze, poate imateriale? Dar
tu ce eşti? Materie, dragul meu cititor, tot materie. Şi mintea? (de suflet
nici nu mai vorbesc, decât uneori, simbolic, când mă refer la emoţii). Mintea
ta este creierul! O modificare fiziologică în creier se reflectă în schimbări
observabile în comportament, procese cognitive şi personalitate. Sentimentul că
ai un sine este generat tot de şi în creier. Orice decizie este expresia
unui pattern neural specific, o anumită configuraţie de sinapse de exemplu. Tu
ai decis să înveţi pentru examenul de mâine. Subiectiv, simţi că ai avut de
ales şi că ai refuzat alternativele (să ieşi la o bere sau să scrii pe blog
– da, şi eu am examen mâine!) şi ţi-ai exersat voinţa liberă de a studia
(genograme?). Dar am spus deja că orice activitate mentală (orice gând, emoţie,
decizie, amintire) are un corelat biologic, în creier. Care este relaţia de
cauzalitate? Voinţa liberă presupune că eşti un fel de păpuşar care are la
dispoziţie o marionetă (un creier) pe care o manevrează după bunul său plac sau
liber-arbitru. Această metaforă este însă absurdă. Am putea vorbi mai degrabă
de păpuşarul-creier care te manevrează pe tine cum vrea el, cu menţiunea că
acel „tu” nu exişti decât ca iluzie a păpuşarului. Configuraţia din acest
moment a creierului tău (observi cum nici măcar limbajul nu ne permite să
scăpăm de dualism?) este favorabilă unei singure acţiuni- fie înveţi, fie ieşi
la o bere, fie scrii pe blog. Cine a creat această configuraţie?
Particularităţile anatomice ale creierului tău împreună cu fiecare configuraţie
anterioară, proces ce a început cândva înainte de concepţie, când
spermatozoidul tatălui tău l-a îmbârligat pe ovulul mamei. În copilărie ai
început să devii conştient de acţiunile tale şi le-ai perceput drept alegeri
personale, iar de atunci acest sentiment nici că te-a mai părăsit (sper eu!). Desigur
că ce alegi în acest moment va genera o altă configuraţie a creierului, poate
chiar noi obiceiuri dacă alegi ceva cu perseverenţă (neuroplasticitate), iar
deciziile tale au consecinţe. Dar nu alegi liber decât dacă înţelegem prin
liber că nu este nimeni care te ameninţă chiar acum cu un pistol să înveţi (ba
chiar şi atunci creierul tău ţi-ar putea dicta totuşi să nu studiezi, iar tu,
înainte să mori, ai simţi un fior plăcut că te-ai opus şi ţi-ai manifestat aşa
zisa voinţă sau libertate). Nu alegi liber conexiunile neurale care te fac acum
să ieşi la o bere (să mai diversificăm, ce atâta studiu?), pentru că ele sunt,
cum am spus deja, rezultatul tuturor patternurilor
anterioare, ca un fel de piese ale unui domino ce ţi-a fost dat (sau ţi-ai ales
genomul? părinţii? mediul familial din primii ani?) şi care, odată declanşat,
nu putea să te conducă în acest moment decât către barul în care ai „ales” să
bei o bere. Iluzia este să crezi că ai fi putut alege altceva decât ai ales deja,
date fiind legile naturii şi circumstanţa iniţială. O iluzie de altfel
pozitivă şi foarte motivantă (inspirational
sau empowering), deoarece
corespondentul ei neural favorizează adesea „decizii” cu consecinţe pozitive la
nivel individual, aşa că şi eu apelez, inevitabil, ca tot omul, la ea, chiar şi
în majoritatea articolelor – o mostră de manipulare pozitivă, aici- „cu fiecare alegere pe care o faci, întărind
sau slăbind anumite conexiuni şi tipare neurale, tu ai posibilitatea să
activezi, naşti şi întreţii obiceiuri sănătoase sau să slăbeşti comportamente
şi chiar moduri de gândire nocive, disfuncţionale” (care
tu, maică? care tu independent de tiparele
neurale? ce făceai tu, măi, întăreai
sinapse? păi tu ce erai, măi mănunchi de neuroni dacă nu un tipar neural, ia nu
mai minţi poporul cu televizorul sau cu blogul!, îmi apostrofez eu acum,
amuzată, sinele ce a scris aceste rânduri şi de care în prezent mă delimitez
folosind ghilimele, absolut normale câtă vreme mă adresez unui creier diferit
de al meu dar al cărui rezultat, totuşi, sunt).
Nu prea-ţi vine să crezi că nu alegi, nu? Ştiu, şi o ştia şi Georg
Christoph Lichtenberg încă de la sfârşitul secolului 18, când a scris,
într-unul dintre aforismele lui ce denotă o foarte fină a naturii umane: Man is a masterpiece of creation, if only because no amount of
determinism can prevent him from believing that he acts as a free being. (te poţi delecta cu mai multe, de exemplu: I have remarked very clearly that I am often of one opinion when I am
lying down and of another when I am standing up sau The most perfect ape cannot draw an ape; only man can do that; but,
likewise, only man regards the ability to do this as a sign of superiority.)
Suntem în anul 2014. Sam Harris şi Daniel Dennett ne încântă cu polemici
aprinse pe tema liberului arbitru, confirmând aforismul citat mai sus. Dovezile
din neuroştiinţe înfundă şi ele noţiuni precum „sine unitar”, „alegere liberă”
şi, implicit, „responsabilitate morală”.
Sistemul justiţiar nu ţine însă pasul cu aceste descoperiri şi merge în
continuare pe principiul pedepsirii
infractorilor, perpetuând iluzia că oamenii sunt responsabili de faptele
lor, că ar fi putut (în aceleaşi circumstanţe, cu acelaşi creier?!!) lua o altă
decizie şi că pot fi consideraţi vinovaţi
atunci când, de exemplu, au comis o crimă. Te rog, nu-mi sări la beregată!
Nu am spus hai să-i lăsăm liberi pe stradă să mai comită încă una! Cred însă că
accentul trebuie mutat de pe ideea de pedeapsă (retributive justice) pe cea de prevenţie, reabilitare şi analiză atentă a
riscului de recidivă. Comportamentul criminal poate fi considerat şi evaluat
după criterii similare cu cele folosite când identificăm schizofrenia,
epilepsia sau depresia, pentru că, întocmai ca în aceste afecţiuni, cauzele
sunt tot de natură organică (cum altfel?). Dacă nu ţi se pare normal să fii
pedepsit pentru inflamarea amigdalelor, de ce ai fi atunci când există o
disfuncţie la nivelul amygdalelor şi ştim că nu există nimic în noi (nici o stare mentală) independent de
biologie? (atât ne duce capul mi se
pare o vorbă plină de înţelepciune, întocmai cum nici un hard nu poate duce mai
mult decât îi permit cei 500 de giga sau 2 terra de memorie; spui că spre
deosebire de computer, noi suntem conştienţi? ce e conştiinţa? ai auzit de
iluzia conştiinţei? care sunt consecinţele unei schimbări în creier asupra
senzaţiei de conştiinţă? din nou, care pe care determină?).
În august 1966, Charles Whitman, 25 de ani, fost ofiţer de Marină şi
student la inginerie, s-a urcat în turnul Universităţii din Texas şi a început
să tragă, ucigând 13 oameni şi rănind peste alţi 30 înainte să fie doborât la
rândul lui de un poliţist. La domiciliul lui s-a constatat că îşi omorâse şi
soţia şi mama. Pe birou erau mai multe notiţe, printre care un fel de bilet de
adio:
„Nu prea mă mai înţeleg zilele astea. Eu sunt un om destul de inteligent.
Cu toate acestea, în ultimul timp mi-au trecut prin cap tot felul de gânduri
iraţionale. Ele revin mereu şi trebuie să depun un efort mental uriaş pentru a
mă mai concentra pe ce fac. În martie am constatat că eram foarte stresat. M-am
dus la doctorul Cochrum de la policinica din campus şi l-am rugat să-mi
recomande un medic cu care aş putea vorbi despre tulburările psihiatrice de
care simţeam că sufăr. Am vorbit cu un doctor vreo două ore şi am încercar să-i
redau temerile mele că eram dominat de impulsuri violente. După acea şedinţă nu
l-am mai văzut niciodată şi de atunci m-am luptat singur cu aceste chinuri,
spre niciun folos. După moartea mea doresc să mi se facă o autopsie pentru a
afla dacă există vreo urmă vizibilă a unei anomalii fizice. Am avut dureri
groaznice de cap în ultimul timp.”
Autopsia a fost realizată şi într-adevăr a fost descoperită o tumoră pe
creier, un glioblastom ce apăsa pe amygdală, structură implicată în reglarea
emoţională.
Nu ştim cum ar fi decurs procesul lui Charles Whitman dacă nu ar fi fost
omorât, probabil ar fi primit cel puţin circumstanţe atenuante în baza afecţiunii
organice de care suferea. Crimele sale ar fi fost atribuite (în mare parte sau
în totalitate) acelei tumori din creier. Dar dacă nu ar fi avut nicio tumoră
sau anomalie vizibilă? Cui îi sunt atribuite faptele unui criminal fără un
diagnostic atât de evident? Originea lor este tot în creier, dar cumva Charles
Whitman este considerat constrâns de particularităţile sale anatomice să ucidă,
în timp ce un criminal fără tumoră, dar ale cărui fapte sunt generate tot de
nişte caracteristici ale materiei, va fi judecat de parcă ar fi fost un agent
liber.
Mă opresc momentan, dar Charles Whitman revine. (Nu, nu ca fantomă, deşi
momentan mă bântuie). Ne vom imagina doar un final diferit. În fond, altfel ar
fi stat lucrurile dacă şi-ar fi controlat şi el amygdala (în sensul unor
analize medicale, capacitatea de auto-control fiind altceva, o consecinţă a
altor stări neurale specifice).
Între timp, să ne bucurăm de iluzia asta a liberului arbitru şi a
controlului care ne permite, totuşi, să ne trezim dimineaţa cu gândul că avem
la dispoziţie o nouă zi plină de alegeri libere. Dar din când în
când (de exemplu atunci când suntem tentaţi să-i judecăm pe ceilalţi) să ne
amintim şi că este, la urma urmei, o iluzie:
Simţim că am ajuns în mod voluntar
să ne plimbăm în parc, să întoarcem ceasul sau să-i zâmbim cuiva, iar senzaţia
ne păstrează intactă imaginea despre noi
înşine. Senzaţia că suntem agenţi conştienţi are dezavantajul că, tehnic
vorbind, ne înşelăm tot timpul.
Părem să avem un sine. Părem să avem
minte. Părem să fim agenţi. Părem să determinăm cauzal ceea ce facem. Deşi e
trist şi, în fond, corect să considerăm toate aceste aparenţe iluzii, ar fi
greşit să conchidem că ceea ce e iluzoriu e şi trivial.
Dimpotrivă, iluziile suprapuse peste determinarea aparentă sunt pietrele de
temelie ale psihologiei şi vieţii sociale. (Daniel Wegner- Iluzia voinţei conştiente)
Şi Albert Einstein:
Dacă Luna, în rotirea ei eternă în
jurul Pământului, ar avea conştiinţă de sine, s-ar simţi profund convinsă că se
mişcă pe calea ei din voinţă proprie. În acelaşi fel, o Fiinţă dăruită cu o
înţelegere mai profundă şi o inteligenţă mai ascuţită ar privi omul şi
acţiunile lui şi ar zâmbi văzând că omul are iluzia că acţionează potrivit
voinţei sale libere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu