Cu compasul pe relaţii

Legătura dintre nevoi şi valori. Te-ai gândit vreodată la ea? Eu da. Azi-dimineaţă, pentru doar câteva minute, ceea ce înseamnă că abia dacă am reuşit să-mi formulez câteva întrebări şi eventuale direcţii de explorat. În primul rând, există într-adevăr o legătură? Eu cred că da. Însă despre ce vorbim? Ce este o nevoie? Dar o valoare? Nu răspund la asemenea provocări acum, simt nevoia să mai las lucrurile sau conceptele să se mai aşeze (unde?) poate şi pentru că valorizez...reflecţia mai aprofundată (nu spun despicatul firelor în patru, deşi înţeleg dorinţa de a avea un păr mai bogat sau nişte idei mai ramificate)...ia stai, nu este invers? adică simt nevoia să mă gândesc mai bine şi de aceea valorizez lăsatul ideilor la decantat? Parcă are mai mult sens aşa: valorile sunt, cel puţin până la un punct, nişte nevoi conştientizate, înţelese, asumate şi chiar transfigurate (ridicate la un nivel superior).

Ai auzit de modelul interpersonal circumplex? Eu l-am descoperit timp ce îl diagnosticam pe Dr. House – nu am terminat, mai am nevoie de nişte indicii pe care le voi colec(ţion)a după ce intru un pic la el acasă, prin efracţie (tocmai am primit un instrument foarte util în acest sens). Este o teorie din psihologia personalităţii ce încearcă să explice comportamentul, motivaţiile şi trăsăturile de personalitate ale oamenilor în funcţie de două axe ortogonale: cea verticală cuprinde valorile grupate în jurul conceptului de eficienţă personală (agentic values: status, dominanţă, putere, control, performanţă, competenţă), iar cea orizontală reuneşte valorile din sfera afilierii (communion values: prietenie, loialitate, grijă, empatie, solidaritate, căldură, afecţiune).  (vrei un exerciţiu pentru acasă? ia cele 16 basic desires din tipologia lui Steven Reiss şi vezi pe unde le-ai strecura în cerc, în funcţie de gradul lor de manifestare).

Important este că cele două axe sunt independente, astfel că tu te poţi situa într-unul dintre cele..ghici câte cadrane de mai jos.

Pare cam simplu modelul ăsta, nu? Poate chiar simplist? Ei, hai să nu ne complicăm noi mai mult de data asta (am auzit de curând, pe net, de un brici al lui Occam în relaţii- are lama ascuţită, recomand folosirea lui cu prudenţă, fără vărsare de sânge) şi să încercăm să aplicăm acest model în cuplu. Unde te afli tu în acest cerc? Dar pe partenera ta unde ai băga-o? Şi acum că v-am încercuit, hai să ne gândim cum vă afectează cele două axe relaţia de cuplu, pornind de la ideea că valorile reprezintă traducerea elevată a unor nevoi (în special psihologice) definitorii pentru fiecare, iar neîmplinirea unei astfel de nevoi conduce la…frustrare.

Mai întâi axa verticală, denumită şi a dominanţei. Ea exprimă pe de o parte dorinţa de control şi de statut, iar pe de altă parte nevoia de a fi competent, eficient, performant, competitiv. Intensitatea acestor dorinţe poate fi scăzută (partea de jos a axei), moderată (centrul cercului) sau înaltă (spre vârful axei). Ce se poate întâmpla când nevoia de statut şi competenţă este resimţită, la intensitate mare, de amândoi? Dar la intensitate foarte mică, tot de amândoi? Şi când sunt diferenţe semnificative (tu îţi doreşti toate aceste lucruri, pe când partenera ta nu)? Unii autori apreciază că ar fi de preferat ultimul caz, adică unul dintre parteneri să fie mai dominator, mai preocupat de statut şi performanţă, iar celălalt în mod natural mai submisiv şi mai relaxat, altfel relaţia riscând să se transforme într-o luptă pentru putere, într-o competiţie agresivă (există şi forme mai frumoase) în care altercaţiile sunt dese şi inerente.

Sunt de acord într-o anumită măsură, în sensul că recunosc potenţialul conflictogen şi emoţiile negative care pot apărea. De exemplu, invidia. Cunosc personal cazul unui bărbat care, atunci când soţia lui a primit o mărire de salariu şi ajunsese să câştige mai mult decât el s-a grăbit să-şi ia un al doilea job care nu îi plăcea şi de care nu avea nevoie (financiar vorbind) doar pentru că nu suporta ideea de a aduce mai puţini bani în casă decât ea. O altă posibilă emoţie negativă este anxietatea: el are un statut înalt şi, dincolo de acel statut, numeroase succesuri profesionale, în timp ce ea îşi simte ameninţată poziţia pentru că ştie că el are oricând acces la alte partenere sau, şi mai anxiogen, pentru că se gândeşte că ea nu este suficient de bună pentru el, că nu are ce să-i ofere şi că el nu are practic niciun motiv să stea cu ea.

Este nevoie de un anumit nivel de maturitate  personală şi de sentimente puternice pentru cel de lângă tine ca să te poţi bucura sincer şi din toată inima de realizările lui, iar în idiş există un verb aproape intraductibil ce surprinde întocmai această idee: kveln (împrumutat şi de engleză sub forma to kvell), a fi fericit şi mândru, a savura (l-am întâlnit în cartea lui Bryant şi Veroff), alături de ei, reuşitele celor dragi. Nu toţi reuşesc, mai ales într-o cultură centrată pe individualism şi pe competiţie.

Atunci când nevoia de competenţă şi de control se manifestă chiar în interiorul relaţiei (nu în viaţa profesională) important este ca tu şi partenera ta să vă negociaţi rolurile şi atribuţiile, adică să identificaţi unde vă puteţi aduce fiecare propria contribuţie astfel încât nimeni să nu se simtă inutil, dat la o parte, controlat sau fără nici un cuvânt de spus. Din fericire, provocările unei relaţii sunt suficient de diversificate ca să fie loc pentru amândoi, adică satisfacerea acestei nevoi a unuia este posibilă fără să fie în detrimentul nevoii celuilalt.

Cu cealaltă axă, a comuniunii, lucrurile sunt însă ceva mai sensibile. Aici mi-e teamă că, atunci când există diferenţe foarte mari, satisfacerea nevoii tale s-ar produce tocmai în detrimentul nevoii partenerei. Nevoia de a aparţine, de a ta ataşa şi de a forma legături emoţionale strânse cu alţi oameni sau cu un grup (vezi Baumeister, need to belong) este considerată o nevoie fundamentală, universală, puternică şi cu un extraordinar potenţial motivator. Cu toate acestea, noi oamenii suntem diferiţi în ceea ce priveşte intensitatea ei şi modurile noastre de a ne-o exprima şi manifesta. Să zicem că la tine e mai scăzută, iar la partenera ta mai puternică. Ea simte nevoia de mai multă apropiere şi intimitate între voi, atât fizică (timp petrecut împreună, mângâieri, atingeri, îmbrăţişări…) cât şi emoţională (afecţiune, împărtăşire a trăirilor, căldură, atenţie, sinceritate, transparenţă, siguranţă). Când nu primeşte trăieşte sentimentul respingerii şi al golului afectiv.

Ţie îţi este de ajuns să o vezi doar din când în când, te incomodează când vine să te sărute sau să se lipească de tine şi nu ai răbdare să porţi discuţii interminabile despre sentimentele voastre. Nu este vorba de ea, aşa ai fost în toate relaţiile anterioare, însă ei îi este foarte greu să înţeleagă acest lucru, mai ales dacă nu i l-ai comunicat în termeni suficienţi de clari de la început (Draga mea, mie îmi place să-mi petrec timpul mai mult singur, iar când stau şi mă uit la un film prefer să nu vii în sufletul meu, ci să păstrezi o oarecare distanţă, canapeaua noastră este suficient de spaţioasă să nu fim nevoiţi să ne înghesuim aşa).

Dacă totuşi i-ai comunicat toate astea pentru ca aşteptările ei să se mai ajusteze, problema tot nu este rezolvată şi nici nu ştiu cum ar putea fi. Cel puţin unul dintre voi va fi frustrat într-o trebuinţă fundamentală de-a lui. Ba mai degrabă amândoi. Poate veţi deveni prin urmare şi agresivi. Ea va simţi în continuare nevoia de afecţiune şi de mai multe gesturi tandre din partea ta, iar tu fie te vei forţa o vreme să i le oferi (împotriva dorinţei tale adevărate) fie nu i le vei oferi mai deloc, iar ea va suferi. Este ca şi cum setea ta s-ar potoli cu o jumătate de pahar de apă, iar a ei cu două. Ce-ar mai fi să îţi ceară cineva să bei periodic mai mult decât îţi cere organismul, eventual să ţi se şi mai reproşeze că nu o faci, culmea, şi spontan. Nici tu însă nu ai cum să pretinzi de la ea să se sature cu acea cantitate de apă care îţi este ţie suficientă, dar care ei de-abia dacă-i ajunge să-şi înmoaie buzele. De aici până la conflicte şi reproşuri inutile nu este decât un pas: vă veţi lipi etichete, vă veţi judeca, veţi încerca tot felul de tertipuri (ea să te prindă la înghesuială, tu să fugi), şantaje emoţionale şi învinovăţiri reciproce (eşti un sloi de gheaţă, nu mă iubeşti versus chiar trebuie să fii mereu călare pe mine, mă sufoci, eşti disperată, nu înţelegi că am nevoie de mai mult spaţiu). Ce se poate face într-o astfel de situaţie? Rămâneţi amândoi într-o relaţie ce nu răspunde nevoilor voastre, eventual cu o raţionalizare sau consolare de tipul dar ce, partenerul meu e acolo ca să-mi satisfacă mie nevoile, nu putem trece dincolo de selfobjects şi de teoria relaţională a lui Heinz Kohut ? Faceţi compromisuri? Cădeţi de acord ca ea să renunţe la a aştepta atâta afecţiune de la tine şi să încerce să le găsească şi în alte părţi? Vă despărţiţi şi căutaţi parteneri cu care să fiţi mai compatibili pe această axă? Orice aţi alege, renunţaţi la a vă face reciproc viaţa amară cu replici precum cele de mai sus. Reproşurile nu fac pe nimeni să simtă subit o nevoie pe care nu o are. Da, îl poţi determina să adopte pe moment un comportament forţat de frica sau de dragul tău. Dar cu ce costuri? Şi cât de fericiţi vei fi?