În dimineaţa asta am ajuns la serviciu şi m-am dus cu o
colegă să bem o cafea la bufet. Nu trecuseră cinci minute când mi-a spus ceva
ce m-a scos din sărite, i-am vărsat cafeaua în cap, am făcut stânga-mprejur,
mi-am luat geanta din birou, i-am comunicat şefului că nu mă simt prea bine şi am
plecat acasă.
De ce îţi spun ţie asta? Pentru că vreau să mă înţelegi.
Încearcă! Pune-te în locul meu. Şi acum, că ai reuşit, spune-mi şi ceva care să
mă facă să mă simt mai bine şi eventual ce crezi că aş putea să fac mâine ca să
îndrept situaţia. Dar te rog să priveşti scena prin ochii mei, altfel cuvintele
tale nu vor rezona cu experienţa mea.
Ce zici despre pretenţia mea? Nu-i aşa că este absurdă? În
primul rând situaţia este destul de complexă şi tu nu ai suficiente informaţii, nici despre situaţia
obiectivă (ce mi-a spus efectiv de m-am supărat atât de rău? care este dinamica
relaţiilor la locul meu de muncă şi ierarhia profesională? lucrez oare într-un
mediu aşa de stresant încât astfel de incidente sunt la ordinea zilei? sunt
diagnosticată cu leziuni ale cortexului prefrontal?), nici despre cea
subiectivă (la ce sunt sensibilă, ce mă enervează? cum reacţionez la stres şi
ce rezonanţă afectivă au pentru mine anumite cuvinte? ce simt faţă faţă de
colega căreia i-am vărsat cafeaua în cap?). Dacă ţi-aş fi spus să-ţi imaginezi
că m-am înţepat cu un ac poate că ţi-ar fi fost mai uşor să deduci ce am
simţit, dar nici atunci nu poţi fi sigur, poate avem praguri diferite la durere
şi pe mine înţepătura aia m-a durut cât te-ar durea pe tine o tăietură cu
cuţitul. Apoi...în mod sigur în experienţa ta de viaţă există anumite momente
în care ai avut propriile conflicte cu colegii şi ai reacţionat în felul tău
propriu; cine ştie, poate povestea mea îţi evocă amintirea unui coleg imposibil
care se certa cu toată lumea, inclusiv cu tine, iar când eu te rog să te pui în
locul meu tu simţi instantaneu repulsie, nu poţi să faci abstracţie de istoria
ta şi să renunţi la filtrul personal prin care priveşti de atunci asemenea incidente.
Te vei gândi automat la ce ai simţi tu
în aceeaşi situaţie, dar asta nu te va ajuta foarte mult să înţelegi ce simt eu. Dar hai să presupunem prin absurd
că ai reuşit şi eşti complet transpus în locul meu. Ne ajută într-adevăr la
ceva chestia asta? De ce aş avea nevoie de cineva care vede totul exact ca
mine? Nu ai putea să-mi mai spui nimic din ceea ce eu nu ştiu deja şi orice
schimb ar fi compromis, am fi nişte mimi sau nişte papagali lipsiţi de
perspectivă proprie şi programaţi să se oglindească unul pe celălalt în mod
mecanic, fără să existe o înţelegere reală. Este un sentiment foarte plăcut să
fii înţeles. Numai că a fi înţeles înseamnă ca celălalt să fie în acelaşi timp
prezent şi în locul lui şi în locul tău, iar într-o accepţiune ceva mai
realistă înseamnă ca din poziţia sa (pe care nu o poate părăsi) să încerce
să-şi lărgească puţin perspectiva astfel încât să o cuprindă şi pe a ta.
Cum faci să îmbrăţişezi şi perspectiva al unei alte
persoane? Dale Carnegie, în bestseller-ul „How to Win Friends and Influence
People” te invită să încerci cu toată onestitatea să vezi lucrurile din punctul
de vedere al celuilalt, folosindu-ţi imaginaţia.
Însă după cum ţi-am sugerat deja, eficienţa acestui procedeu este mult
supra-apreciată (nu poţi să îţi dai jos filtrul perceptiv sau să cureţi complet
ochelarii prin care vezi viaţa şi ale căror lentile sunt colorate de propriile
trăsături de personalitate şi experienţe; dacă eşti bărbat, crezi că poţi să
îţi imaginezi exact ce a simţit soţia ta când a născut şi ce senzaţii a experimentat
în timp ce copilul este împins pe canalul pelvian?). În plus, unele experimente (descrise într-o carte foarte bună apărută acum câteva luni) arată cum subiecţii cărora li s-a cerut să-şi imagineze punctul de vedere chiar
al partenerului de cuplu au făcut predicţii sub aşteptări, mai proaste şi decât
ale grupului de control, în timp ce erau convinşi că înţeleg perfect punctul de
vedere al celuilalt. De ce întâmplă aşa? Pentru că imaginaţia are o limită şi
mai ales pentru că este un proces mental intern.
Când îţi imaginezi rămâi captiv în interioritatea ta şi generezi noi
conţinuturi care sunt mai mult despre tine, dar despre care tu îţi închipui că
sunt despre celălalt. Imaginaţia rămâne o formă
de solipsism paradoxal, unde, deşi
ştii că partenera ta are o minte, ai impresia că poţi să-ţi reprezinţi
această minte doar pe baza inferenţelor realizate de mintea ta (şi mai eşti şi
sigur că ai căpătat astfel acces la gândurile ei).
Nu spun că imaginaţia nu ajută, dimpotrivă, este
fundamentală, fără această capacitate nu ar exista nici măcar premisele înţelegerii celorlalţi. Spun
însă că nu este suficientă şi că dacă te bazezi doar pe ea este foarte posibil
să greşeşti. De ce altceva crezi că este nevoie pentru a obţine într-adevăr
perspectiva celuilalt, de exemplu a partenerei tale? Cum scapi din capcana propriilor
percepţii şi interpretări alimentate şi de imaginaţie? Mai întâi trebuie să-ţi treacă prin cap că te-ai putea înşela,
ceea ce nu se întâmplă spontan pentru că noi oamenii suntem prizonierii a ceea
ce Lee Ross numeşte realismul naiv,
adică avem convingerea că realitatea exterioară este exact aşa cum o vedem, cum
ne apare în faţa ochilor sau cum se aude în urechile noastre (dar iluziile
vizuale sau auditive ne arată că nu este chiar aşa, iar ceva noţiuni
ştiinţifice ne învaţă lucruri oarecum surprinzătoare, cum ar fi că în realitate
nu există culori, doar lungimi de undă ale luminii). Ca şi corolar, suntem
siguri şi că ceilalţi văd lucrurile la fel ca noi, din moment ce trăim cu
impresia unei corespondenţe între percepţie şi realitate. Iar prin realitatea
exterioară înţeleg şi alţi oameni, despre care ne formăm percepţii şi credinţe
pe care le confundăm cu un adevăr obiectiv. Este nevoie de ceva modestie cognitivă ca să realizezi că
te poţi înşela până şi în cele mai elementare şi aparent evidente percepţii. Să
recunoşti că este posibil să nu ştii nimic din ceea ce crezi că ştii. După ce
ai făcut acest pas vei simţi nevoia şi să verifici dacă felul în care ţi-ai reprezentat
în capul tău perspectiva ei este unul corect, fidel realităţii.
Şi atunci te vei opri din imaginat şi vei
învăţa să asculţi şi să pui întrebări. Vei vrea să „auzi” acel punct de
vedere diferit de la cea mai sigură
sursă cu putinţă, adică de la ea (lăsăm acum la o parte faptul că suntem
străini până şi nouă înşine, deci nici ea nu este o sursă 100% fiabilă de
informaţii despre ea). Desigur că poate şi să te mintă sau să îţi ascundă
adevăratele ei păreri din diverse motive: îi este teamă că o vei judeca, vrea
să te menajeze, doreşte să se prezinte într-o lumină pozitivă (şi îşi închipuie
la rândul ei că te cunoaşte suficient încât să-ţi intuiască reacţiile), se teme
de intimitate, este nesigură...Pe scurt, îi este frică şi nu are suficientă încredere, prin urmare salvează
chipurile relaţia păstrându-i forma dar subminându-i însuşi sensul. Probabil
simte că ai anumite aşteptări şi că întrebările pe care i le pui exprimă mai
degrabă o nevoie de a-ţi confirma percepţiile pre-existente şi mai puţin
curiozitatea şi interesul real faţă de percepţiile ei. Interogaţia nu este
acelaşi lucru cu întrebarea, de accea un interogatoriu cu greu se poate numi schimb onest de replici sau de idei. Prin
urmare, pentru a avea acces la perspectiva ei este necesar să construieşti relaţia şi să creezi acel
context în care amândoi vă simţiţi suficient de în siguranţă pentru a vă dezvălui şi a vă împărtăşi (deci îmbogăţi) punctele de vedere, într-un dialog în
care nimeni nu se simte judecat, ci ascultat şi, într-un final apoteotic, poate
chiar înţeles.
Pe lângă încredere şi siguranţă emoţională, punerea la îndoială a percepţiilor,
disponibilitatea de a ţi le ajusta şi renunţarea la aşteptări sunt elemente
esenţiale în dobândirea perspectivei celuilalt. Cum spuneam, nu vin de la sine,
pentru că luăm ceea ce vedem ca atare şi acţionăm apoi în consecinţă. O să
folosesc exemplele clasice de iluzii optice pentru a te provoca să te gândeşti
apoi la consecinţele încremenirii într-un punct de vedere asupra relaţiilor cu
cei din jur. Tu şi partenera ta aveţi în faţă imaginea următoare.
Să zicem că tu vezi acolo un iepure (e mai greu acum că
ştii că poate fi interpretată, dar imaginează-ţi (hihi) că este prima dată când
dai de ea şi că singura ta reacţie este să afirmi că e un iepure). Ea vede însă
o raţă şi atât. Toate bune şi frumoase, dar tu îţi imaginezi că şi ea vede tot
un iepure, iar ea este sigură că tu observi, ca ea, o raţă. În lipsa unei
comunicări directe şi sincere veţi trăi amândoi cu false credinţe despre un
element comun al relaţiei voastre (extrapolează iepurele –vezi? îţi adopt
perspectiva :P- la orice aspect din cuplu). Prin dialog însă vei reuşi să vezi
în iepurele tău şi raţă ei, iar ea
va vedea în raţa ei şi iepurele tău
şi abia atunci, lăsând de-o parte ce v-aţi imaginat iniţial, aţi ajuns
într-adevăr la a obţine şi perspectiva celuilalt fără să v-o pierdeţi pe cea
proprie (sper că acum nu vă apucaţi să vă contraziceţi cum că numai una ar fi
cea corectă!!).
Obţinerea perspectivei ei te ajută totodată să pui un pic
de ordine într-o avalanşă de stimuli care altfel îţi apar lipsiţi de sens. Ce vezi
în imaginea de mai jos?
Nişte puncte care nu compun nici o imagine coerentă, nu?
Haos. Şi acum vine ea şi îţi arată un dalmaţian. Priveşte din nou! Îl vezi?
Roag-o să ţi-l arate, e acolo! Nu muşcă!
Mai mult decât atât, mai poţi de acum înainte să faci
abstracţie de el, chiar privind prima fotografie? Şi nu-i aşa că lumea a
devenit ceva mai interesantă de când printre punctele alea aleatorii şi-a făcut
loc, în perspectiva ta acum extinsă, şi un câine drăgălaş? (cum? îţi plac
pisicile? nu-i nimic, spune-i asta şi arată-i şi tu cum să lege bulinele astfel
încât în acel spaţiu comun al imaginii sau al relaţiei voastre să apară şi o
pisică, dându-i asigurarea că nu zgârie aşa rău sau dacă zgârie se mai şi vindecă).
Ce-ar fi să vedem însă şi elefanţii din bucătărie şi să
îndrăznim să vorbim despre ei? Sau măcar nişte...gorile? Renunţă la aşteptări.
Subiecţii experimentului lui Simon şi Chabris au urmărit un videoclip cu un
antrenament din baschet instruiţi fiind să numere pasele echipei în alb. S-au focalizat
pe mişcarea mingii dar mulţi nu au văzut ditamai gorila care se plimba bine
mersi printre jucători, ba se mai bate şi cu pumnii în piept. De ce? Pentru că
nu se aşteptau să vadă aşa ceva. Dacă tu te aştepţi ca prietena ta să fie
indiferentă la nevoile tale pentru că simţi sau presupui că nu te iubeşte vei
observa şi număra conştiincios toate momentele în care ea îţi pare indiferentă
(pasele) dar îţi va scăpa, poate,
altceva, tocmai iubirea ei (gorila)
ce va rămâne neobservată şi se va pierde undeva în fundal în timp ce tu mai
înregistrezi o aruncare a mingii. Acum...nu este obligatoriu ca gorila,
dalmaţianul, raţa sau mai ştiu eu ce lebădă neagră chiar să existe în interpretarea ei a planşei Rorschach care este relaţia
voastră. Fireşte, îţi poţi imagina de unul singur ce vede ea sau ce crezi tu că
vede. Dar oare nu ar fi mai constructiv să o întrebi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu