Astăzi fiind duminică m-am jucat toată ziua. Mă gândeam să te invit şi pe
tine. Nu în parc, fireşte. Aici, pe calculator. Online şi interactiv. Am găsit
un joc foarte fain, chiar dacă la început pare plictisitor. Se joacă în trei:
eu, tu şi un alt cititor, să-i spunem Mihai. Uite, avem şi o poză
E uşor, ne pasăm mingea unul altuia, fără o ordine anume. Tu eşti mâna aia
din josul pozei, iar eu şi Mihai suntem cei doi de deasupra. Începem. Îţi arunc
mingea. Tu i-o arunci lui Mihai, el iar ţie, tu mie, eu lui Mihai, Mihai mie,
eu ţie…şi tot aşa vreo cinci minute. Apoi ceva se schimbă. Eu îi pasez lui
Mihai, el mie, eu lui, el mie, eu lui şi tot aşa. Mai trec vreo cinci minute,
ajunge iar mingea o dată la tine, tu o arunci lui Mihai, el mie, eu lui, el
mie…şi până la sfârşitul jocului nici că mai pui mâna pe ea.
Cum te simţi? Dacă e să mă iau după numeroasele experimente realizate până
acum te simţi trist, poate chiar furios, revoltat şi sau neajutorat. Te afli
într-o situaţie virtuală de excludere
socială sau ostracizare, ca să preiau termenul tehnic din engleză. Şi te
doare. Dacă te bag puţin la fMRI voi constata o activitate puternică în
cortexul anterior cingulat, acelaşi care se aprinde şi când simţi durere
fizică. Există circuite comune în creier ce reglează experienţa durerii, fie ea
fizică sau psihologică. Este de asemenea un mecanism adaptativ primitiv: la fel
cum este necesar să simţi durere când te arzi pentru a te retrage rapid, în
momentul în care rişti să fii (sau ai fost deja) exclus dintr-un grup suferinţa
îţi atrage atenţia asupra pericolului în care te afli. Ce pericol? Uiţi că
mediul nostru este diferit de cel al savanei, în timp ce creierul a rămas în
mare parte identic cu cel al vânătorilor-culegători. Pe acea vreme cei care nu
mai beneficiau de sprijinul grupului şi de resurse mureau de foame sau nu îşi
găseau partenere cu care să se reproducă. Era o chestiune de viaţă şi de
moarte. Puteai fi mâncat (de fiare). Şi
nu existau nici analgezice sau alte metode de a calma durerea.
Bine, bine…dar aici este vorba doar despre un joc stupid pe calculator în
care lipseşte orice interacţiune directă cu ceilalţi jucători. Cu toate
acestea, chiar şi în condiţiile experimentale în care subiecţilor li s-au spus
că este o simulare şi nu există persoane reale în spatele celorlalţi doi
„coechipieri” efectul a fost asemănător: s-au simţit excluşi şi au înregistrat
diminuări bruşte pe trei dimensiuni: stima de sine, sentimentul de control
asupra evenimentelor şi percepţia unui sens.
Da, creierul nu este făcut să răspundă provocărilor mediului nostru, cu
atât mai mult cu cât schimbările, favorizate de elanul tehnologic, sunt extrem
de rapide şi de spectaculoase. Aşa că, cel puţin într-o parte a minţii tale,
vei reacţiona ca în savană. Excluderea înseamnă pericol vital, chiar dacă avem
o situaţie virtuală unde nu rişti absolut nimic. Ceva asemănător se întâmplă
când te uiţi la un film porno şi te exciţi: ai în faţa ta nişte femei goale,
prin urmare organismul tău intră în starea necesară să le penetrezi. Şi asta se
întâmplă rapid pentru că dacă un vânător-culegător găsea o femeie goală în
pădure şi nu i se scula nu mai apuca să-şi transmită genele, i-ar fi luat-o
altul înainte. Dacă era exclus din grup şi nu intra în panică şansele lui de
supravieţuire s-ar fi diminuat rapid, întrucât nu ar fi încercat să remedieze
situaţia, să recâştige încrederea celorlalţi sau să caute rapid sprijinul şi
cooperarea unei alte comunităţi (lucru dificil, străinii sunt şi acum priviţi
cu suspiciune).
Înţelegi acum micile drame de pe internet (Facebook?), chiar între persoane
care nu se cunosc în viaţa reală? Unfollow
sau unlike sunt echivalente cu o
respingere. Comentariile critice sau în contradictoriu sunt percepute similar. Ignorarea
completă sau tratamentul tăcerii constituie tot o formă de ostracizare. Un
pericol, o lovitură în stima de sine, o scădere a well-being-ului, un trigger
al sentimentelor de frică, tristeţe, singurătate, uneori chiar depresie,
vinovăţie (când cel izolat face atribuiri interne: I-am supărat cu ceva, nu sunt bun de nimic) sau furie (când
atribuirile sunt externe: Ce mi-au făcut,
nenorociţii!).
Hai să mai adăugăm o condiţie în jocul nostru: de fiecare dată când eu sau
Mihai îţi aruncăm ţie mingea, tu pierzi 1 RON. Din punct de vedere economic,
este avantajos pentru tine să fii băgat în seamă cât mai rar. Este iraţional să
te bucuri când noi, doi jucători anonimi pe care nici măcar nu îi întâlneşti în
viaţa de zi cu zi, îţi aruncăm mingea şi tu scoţi bani din buzunar. Şi totuşi
există...ostracizarea şi sentimentele derivate, în ciuda beneficiilor şi
costurilor materiale, indiferent de contextul virtual. Experimentul condus de Byvan Beest arată cum la sfârşitul jocului participanţii care au fost incluşi
erau cei mai fericiţi, deşi pierduseră bani, pe când cei ce au fost ignoraţi
s-au simţit cel mai nefericiţi, deşi erau cei mai câştigaţi.
Ce poţi face ca să îţi revii mai rapid după un episod de ostracizare? Poate găseşti ceva sugestii despre cum să-ţi cultivi rezilienţa în filosofia stoică- doar exilul era o formă de pedeapsă uzuală pe timpul lui Seneca şi Epictet. (îţi pot cita din ultimul, între două pase de cyberball: "Moartea, exilul şi tot ce pare înfricoşător să-ţi fie în fiecare zi
înaintea ochilor; dar mai ales moartea; şi atunci nu vei avea niciodată gânduri
neînsemnate, nici nu vei dori prea tare ceva.").
Ne mai jucăm? Hai, Mihai, prinzi mingea?
Parc-am fi eu,Terra si tata jucandu-ne cu mingea!....Doar ca,in acest caz,niciunul dintre noi nu are voie sa stea pe tusa pt. ca nu ne lasa Terra.Am vrea noi sa beneficiem de pauze dar nu avem sanse...
RăspundețiȘtergereVaai..ce ma fac saptamana viitoare? Trebuie sa caut pe cineva care sa ii arunce mingea in timp ce eu mai citesc una-alta!
ȘtergereSi ,ce?Ar fi o idee rea?
Ștergere