Cyberball

Astăzi fiind duminică m-am jucat toată ziua. Mă gândeam să te invit şi pe tine. Nu în parc, fireşte. Aici, pe calculator. Online şi interactiv. Am găsit un joc foarte fain, chiar dacă la început pare plictisitor. Se joacă în trei: eu, tu şi un alt cititor, să-i spunem Mihai. Uite, avem şi o poză

E uşor, ne pasăm mingea unul altuia, fără o ordine anume. Tu eşti mâna aia din josul pozei, iar eu şi Mihai suntem cei doi de deasupra. Începem. Îţi arunc mingea. Tu i-o arunci lui Mihai, el iar ţie, tu mie, eu lui Mihai, Mihai mie, eu ţie…şi tot aşa vreo cinci minute. Apoi ceva se schimbă. Eu îi pasez lui Mihai, el mie, eu lui, el mie, eu lui şi tot aşa. Mai trec vreo cinci minute, ajunge iar mingea o dată la tine, tu o arunci lui Mihai, el mie, eu lui, el mie…şi până la sfârşitul jocului nici că mai pui mâna pe ea.

Cum te simţi? Dacă e să mă iau după numeroasele experimente realizate până acum te simţi trist, poate chiar furios, revoltat şi sau neajutorat. Te afli într-o situaţie virtuală de excludere socială sau ostracizare, ca să preiau termenul tehnic din engleză. Şi te doare. Dacă te bag puţin la fMRI voi constata o activitate puternică în cortexul anterior cingulat, acelaşi care se aprinde şi când simţi durere fizică. Există circuite comune în creier ce reglează experienţa durerii, fie ea fizică sau psihologică. Este de asemenea un mecanism adaptativ primitiv: la fel cum este necesar să simţi durere când te arzi pentru a te retrage rapid, în momentul în care rişti să fii (sau ai fost deja) exclus dintr-un grup suferinţa îţi atrage atenţia asupra pericolului în care te afli. Ce pericol? Uiţi că mediul nostru este diferit de cel al savanei, în timp ce creierul a rămas în mare parte identic cu cel al vânătorilor-culegători. Pe acea vreme cei care nu mai beneficiau de sprijinul grupului şi de resurse mureau de foame sau nu îşi găseau partenere cu care să se reproducă. Era o chestiune de viaţă şi de moarte. Puteai fi mâncat (de fiare).  Şi nu existau nici analgezice sau alte metode de a calma durerea.

Bine, bine…dar aici este vorba doar despre un joc stupid pe calculator în care lipseşte orice interacţiune directă cu ceilalţi jucători. Cu toate acestea, chiar şi în condiţiile experimentale în care subiecţilor li s-au spus că este o simulare şi nu există persoane reale în spatele celorlalţi doi „coechipieri” efectul a fost asemănător: s-au simţit excluşi şi au înregistrat diminuări bruşte pe trei dimensiuni: stima de sine, sentimentul de control asupra evenimentelor şi percepţia unui sens.

Da, creierul nu este făcut să răspundă provocărilor mediului nostru, cu atât mai mult cu cât schimbările, favorizate de elanul tehnologic, sunt extrem de rapide şi de spectaculoase. Aşa că, cel puţin într-o parte a minţii tale, vei reacţiona ca în savană. Excluderea înseamnă pericol vital, chiar dacă avem o situaţie virtuală unde nu rişti absolut nimic. Ceva asemănător se întâmplă când te uiţi la un film porno şi te exciţi: ai în faţa ta nişte femei goale, prin urmare organismul tău intră în starea necesară să le penetrezi. Şi asta se întâmplă rapid pentru că dacă un vânător-culegător găsea o femeie goală în pădure şi nu i se scula nu mai apuca să-şi transmită genele, i-ar fi luat-o altul înainte. Dacă era exclus din grup şi nu intra în panică şansele lui de supravieţuire s-ar fi diminuat rapid, întrucât nu ar fi încercat să remedieze situaţia, să recâştige încrederea celorlalţi sau să caute rapid sprijinul şi cooperarea unei alte comunităţi (lucru dificil, străinii sunt şi acum priviţi cu suspiciune).

Înţelegi acum micile drame de pe internet (Facebook?), chiar între persoane care nu se cunosc în viaţa reală? Unfollow sau unlike sunt echivalente cu o respingere. Comentariile critice sau în contradictoriu sunt percepute similar. Ignorarea completă sau tratamentul tăcerii constituie tot o formă de ostracizare. Un pericol, o lovitură în stima de sine, o scădere a well-being-ului, un trigger al sentimentelor de frică, tristeţe, singurătate, uneori chiar depresie, vinovăţie (când cel izolat face atribuiri interne: I-am supărat cu ceva, nu sunt bun de nimic) sau furie (când atribuirile sunt externe: Ce mi-au făcut, nenorociţii!).

Hai să mai adăugăm o condiţie în jocul nostru: de fiecare dată când eu sau Mihai îţi aruncăm ţie mingea, tu pierzi 1 RON. Din punct de vedere economic, este avantajos pentru tine să fii băgat în seamă cât mai rar. Este iraţional să te bucuri când noi, doi jucători anonimi pe care nici măcar nu îi întâlneşti în viaţa de zi cu zi, îţi aruncăm mingea şi tu scoţi bani din buzunar. Şi totuşi există...ostracizarea şi sentimentele derivate, în ciuda beneficiilor şi costurilor materiale, indiferent de contextul virtual. Experimentul condus de Byvan Beest arată cum la sfârşitul jocului participanţii care au fost incluşi erau cei mai fericiţi, deşi pierduseră bani, pe când cei ce au fost ignoraţi s-au simţit cel mai nefericiţi, deşi erau cei mai câştigaţi.

Ce poţi face ca să îţi revii mai rapid după un episod de ostracizare? Poate găseşti ceva sugestii despre cum să-ţi cultivi rezilienţa în filosofia stoică- doar exilul era o formă de pedeapsă uzuală pe timpul lui Seneca şi Epictet. (îţi pot cita din ultimul, între două pase de cyberball: "Moartea, exilul şi tot ce pare înfricoşător să-ţi fie în fiecare zi înaintea ochilor; dar mai ales moartea; şi atunci nu vei avea niciodată gânduri neînsemnate, nici nu vei dori prea tare ceva.").

Ne mai jucăm? Hai, Mihai, prinzi mingea?