marți, 20 mai 2014

Who's in charge?

Eşti undeva la marginea Parisului, oraş în care te afli pentru prima dată şi vrei să ajungi la Turnul Eiffel pe jos. Cum procedezi? Cel mai probabil îţi vei cumpăra o hartă şi vei urma direcţiile. O altă posibilitate este să întrebi un trecător şi să te încrezi în indicaţiile lui. Poate chiar vei afla o rută mai scurtă. O scurtătură. De unde ştii dacă este bună? Vei afla în momentul în care ajungi la destinaţie sau în momentul în care vei constata că nu ai ajuns, deşi ai umblat toată ziua. Dacă scurtătura te-a dus drept în Montmarte în loc de Champs-de-Mars 7e este evident că ai greşit drumul. Deci cum îţi dai seama că drumul a fost cel bun? În funcţie de locul în care te-a condus, pentru că ştii deja unde îţi doreai să ajungi.

Dar dacă vrei să ajungi la o concluzie sau să iei o decizie? (to reach a decision). În acest caz concluzia sau decizia se presupune că nu sunt dinainte stabilite, prin urmare corectitudinea lor depinde în mare măsură de corectitudinea căii pe care o vei urma. Iar corectitudinea căii de ce mai depinde? Dacă ne gândim la teoria lui Kahneman, există două sisteme ce ne ghidează procesul decizional: sistemul 1 este automat, intuitiv, rapid şi operează pe bază de euristici cognitive sau scurtături. Sistemul 2 este mai lent, reflectiv, analitic, bazat pe logică şi mănâncă resurse cognitive deoarece necesită efort şi se sprijină pe memoria de lucru, care are o capacitate limitată, adică nu poate procesa foarte multă informaţie în acelaşi timp. Din această perspectivă, pentru a ajunge la o concluzie corectă este necesar să-ţi testezi intuiţiile şi răspunsurile automate generate de sistemul 1 cu ajutorul sistemului 2, cel care cică reuşeşte să depăşească limitările primului.

Este o interpretare optimistă. Sistemul 1 este „vinovat” de biasuri şi erori cognitive, dar acestea pot fi chipurile înţelese şi corectate de celălalt sistem. Însă în realitate (care?), lucrurile nu se petrec mereu aşa. Suntem orbi la majoritatea erorilor cognitive comise de noi, ceea ce nu ne opreşte să le vedem, poate chiar să le inventăm (când ne convine) la alţii. O altă interpretare (Haidt) merge şi mai departe, folosind metafora elefantului şi călăreţului: călăreţul este partea conştientă, raţională care îşi imaginează că îl dirijează pe elefant (partea intuitivă şi emoţională), în timp ce de fapt este condus de el şi îi raţionalizează deciziile astfel încât să existe un motiv şi el să nu dea din umeri ca prostul când este întrebat „de ce” face una sau alta. Călăreţul este o maşină de inventat poveşti, motive şi chiar dovezi care să justifice direcţia în care merge elefantul. Aceste poveşti contează şi ele pentru că au rolul de a alcătui o naraţiune coerentă. Dar contează atunci când elefantul nu protestează. Dacă însă călăreţul nu poate furniza explicaţii plauzibile pentru decizia sau judecata elefantului ne aflăm într-o situaţie numită de Haidt „dumbfounding” – adică rămâi mut, incapabil să spui de ce „simţi” sau „ştii” că ceva este „aşa” – vezi imaginea de mai jos, preluată din acest articol.



Dar dacă elefantul ştie de la început unde vrea să ajungă, având agenda lui necunoscută, atunci ne aflăm în situaţia iniţială, când drumul este declarat „corect” dacă ne-a dus la obiectivul vizat (Turnul Eiffel) sau „greşit” dacă am nimerit în altă parte (Montmartre)? De aceea este foarte greu de exemplu şi să convingi cu argumente raţionale pe altcineva, un călăreţ al cărui elefant merge într-o altă direcţie. Biasul de confirmare este acea tendinţă a călăreţului de a favoriza informaţiile sau dovezile ce sprijină credinţele şi dorinţele elefantului.

În Ţara Minunilor, Alice are următorul dialog cu pisica de Cheshire:

“Îmi spui, te rog, pe unde ar trebui să merg de aici?”
“Asta depinde, foarte mult, de unde anume vrei să ajungi”, spuse pisica de Cheshire.
“Nu-mi pasă prea mult unde–”, spuse Alice.
“Atunci, nu contează direcţia pe care o alegi”, răspunse pisica.
“–atâta timp cat ajung undeva”, adăuga Alice, vrând să explice.
“Ah, sigur vei face asta”, spuse pisica, “dacă mergi destul de mult”.

În Ţara Minunilor Alice vrea doar să ajungă undeva, iar pentru asta drumul nu e atât de important. Aici însă vrem să ajungem undeva anume, indiferent că este un loc în spaţiu sau o concluzie, o decizie. Atunci drumul contează. Dar cine şi cum trasează harta? 



11 comentarii:

  1. Daca elefantului ii e cald si bine, si nu miroase a tigru la orizont, drumul e fara hurducaturi. Sau fugi rusinoase in directia opusa.
    Conluzia ar fi ca trebuie marcati tigrii pe harta :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Sau elefantul ar trebui sa-i miroasa pe tigrii din cale

    RăspundețiȘtergere
  3. Si sa fie convins ca tigrii sint de plush!

    RăspundețiȘtergere
  4. Daca elefantul s-a inselat e randul calaretului sa intervina si sa puna mana pe o arma ceva...

    RăspundețiȘtergere
  5. Sau sa-i convoace pe tigri la o discutie serioasa din care sa reiasa fara dubii ca sint niste pisicute mici si obraznice.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da...se pot gasi moduri de a reconfigura o situatie. Ca in bancul:

      Elefantul se scoala cu fata la cearsaf si iese in luminis enervat. Vede o vulpe si se duce la ea Ia zi cine-i regele animalelor? Tuuu ma maria ta !! se balbaiae biata vulpe. Elefantul pleaca mai departe si da de lup Ia zi cine-i regele animalelor? Maria ta! si lupul saracu speriat nu mai stia pe unde s-o dea cotita. Pleaca elefantul si da de tigru: Ia zi umflatule cine-i regele animalelor ca iti scot inima !!! Tigrul se repede la elefant si-l musca.
      Ei daca nu stii nu stii si gata, nu trebuie sa devii violent ! zice elefantul.

      Ștergere
  6. Eu stiam bancul putin altfel, cu leul care e pus la punct de elefant. Dar varianta ta se asorteaza mai bine cu articolul.
    Apropos de articol, cind l-am citit (si urmezi o linie destul de academica) mi-a sugerat concluzia ca ar trebui sa micsoram elefantul, sau exprimat ca la algebra, sistemul 1. Numa ca elefantul e sursa noastra de energie/motivatie (buna sau rea). Si daca e curatat de "pitici" devine si o busola foarte precisa, mai ales in relatiile cu ceilalti. Creativitatea tot de acolo se trage. Fara el ne-am transforma in niste robotei (unii sint deja). Ca sa ma asortez si eu cu articolul, calaretul ar avea de facut o plimbare pe jos.

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu cred ca am vrut sa spun ca trebuie micsorat elefantul, cel putin nu in articolul asta- acum sincer nici eu nu mai tin minte ce avea elefantul in cap atunci. Mai degraba ma intrebam in ce masura sistemul 2 reuseste intr-adevar sa-l struneaca (curete de pitici?)sau de fapt ii gaseste justificari, explicatii, motive care par ceva mai logice sau de inteles. Cu roboteii nu stiu ce sa zic- exista in filosofia mintii conceptul de zombie, iar uneori cred ca de fapt asta si suntem intr-un fel, niste zombies care isi inchipuie ca constiinta este ceva fundamental si o proprietate cu totul aparte a fiintei umane cand in realitate e mult mai putin.

    RăspundețiȘtergere
  8. Eu vad relatia asta cu elefantul un fel de prietenie reciproc avantajoasa. Eu iti dau ce iti trebuie (nu totdeauna ce vrei) iar tu ma duci unde vreau sa ajung. Sau macar nu ma impiedici.
    Cind nu reuseste fenomenul, apar justificarile alea. Problema e ca moralitatea, ca o bucatica din constiinta, are legi destul de clare, nu se prea pot modifica dupa dorinta. Si cind se cauta justificari, deja s-a eludat o lege, sau un principiu. Logica, cit ar fi ea de flexibila nu sterge senzatia aia ca "ceva nu a fost ok".

    RăspundețiȘtergere
  9. Moralitatea...of...nu stiu ce legi clare are. Intuitiile morale sunt o parte a moralitatii si o posibila explicatie pentru comportamentul moral, dar cred ca sunt departe de a fi suficiente. Ele au fost selectate pentru ca omul sa supravietuiasca intr-un grup mic, kin altruism in limbajul de specialitate. Dar poate e nevoie si de logica sau de o largire a perspectivei pentru a deveni sensibil, de exemplu, la problemele cu care se confrunta o populatie indepartata, cu care nu ai un contact direct. In plus, o parte din aceste intuitii morale sunt conditionate cultural- normele sociale isi pun amprenta chiar pe felul in care este perceput un comportament: noua ni se pare dezgustator si intolerabil cum sunt tratate femeile in unele parti din Orientul Mijlociu, in timp ce acolo intra in normalitate. Mai cred ca suntem capabili sa ne gasim justificari pentru majoritatea actelor de o moralitate sa-i zicem indoielnica, cu conditia sa nu fie extrem de grave- e mai greu sa-ti justifici o crima, dar pana la crima sunt o multime de alte actiuni cu care traim bine mersi si pentru care ne gasim scuze. Sau, cum spune Daniel Ariely, "everyone cheats, at least a little bit", cu precizarea ca acel "little bit" depinde in mare parte de cat priceput esti in a-ti fabrica niste justificari astfel incat sa te poti auto-percepe in continuare drept o persoana morala, fundamental buna.

    RăspundețiȘtergere
  10. Undeva la nivel mai adinc, ca dupa un "zoom in" s-ar putea sa fie o categorie de oameni care nu-si fac procese de constiinta: cei care urmeaza o ideologie, o credinta, un mod de viata pe care l-au acceptat ca fiind "bun" sau "adevarat", si mai rau, singurul. Aici religiile (mari sau mici) fac ravagii in procesul nostru presupus evolutiv. Orice este acceptabil, pentru ca credinta spune ca e. Cei care nu au sistem propriu de valori, sint expusi, cei care cresc intr-un asemenea mediu vin gata "programati". Si cred ca exista un numar mult mai mare care n-au avut ocazia sa se integreze unui astfel de sistem. Adica sa se profite de pe urma lor. Pentru ca dupa zeci de mii de ani de evolutie accelerata, inca exista in adincurile celor mai multi dintre noi ideea ca exista cineva undeva care are grija de noi, adica putem fi copii in continuare. Si poate unii spun ca sint atei (eu nu cred ca exista cineva complet ateu - doar razvratit sau dezamagit ) si isi transfera credinta spre stiinta, sau mai modern, extraterestri. Care sint mai buni ca noi si o sa vina sa ne rezolve toate problemele. Eu ma surprind uneori gindind asa :)

    RăspundețiȘtergere