Întâmplarea face ca în această perioadă să urmăresc, cu mult
interes, două cursuri de (bio)etică pe platformele de învăţământ gratuit la
care sunt abonată. Cum am un grad de înalt de sugestibilitate (care mă face şi
vulnerabilă la hipnoză, mai ales la cea realizată cu instrumente profesioniste,
adică o pereche de ochi frumoşi), acest lucru se va simţi şi în articolele
mele, care sper însă să nu devină, de la sine putere, (excesiv de)
moralizatoare.
Principiul dublului efect. Ce drăcia
dracului mai e şi asta? După părerea mea, chiar asta e: o drăcie sau o
găselniţă care-ţi permite să-ţi justifici o acţiune îndoielnică sub pretextul
că reprezintă doar efectul secundar ale unui scop mai important care scuză
mijloacele. Să-ţi dau câteva exemple.
Un general de armată decide să bombardeze o ţintă militară de pe teritoriul
duşman. Acolo sunt şi nişte zeci de civili, care vor muri, iar generalul ştie
asta. Însă intenţia lui nu este să-i omoare pe ei, ci să distrugă obiectivul
militar, acţiune care, în condiţii de război, pare a fi justificată şi corectă din punct de vedere moral. Prin
urmare, uciderea civililor devine permisibilă, iar generalul nu se simte
responsabil de fapta respectivă.
Un doctor care consideră că avortul este întotdeauna o faptă condamnabilă
poate decide să extirpe uterul unei femei însărcinate bolnavă de cancer pentru
a salva viaţa acesteia. El nu va ucide fătul în mod direct, doar înlătură
uterul înăuntrul căruia se întâmplă să se afle şi embrionul. Ca să vezi însă la
ce incoerenţe se ajunge cu acest principiu, gândeşte-te la o situaţie medicală
echivalentă, tratată însă total diferit: în trecut se putea întâmpla ca la
naştere să intervină o complicaţie ce punea în pericol atât viaţa mamei cât şi a
(foarte –foarte aproape) pruncului (interesant...fătul devine copil atunci când
a ieşit total din vagin? dar când este la câţiva centimetri şi încă nu s-a
născut e încă făt sau bebeluş?). Fătul rămâne blocat şi dacă doctorul nu
efectuează o procedură brutală numită craniotomie (prin care este omorât), atât
el (fătul, nu doctorul :D) cât şi mama vor muri. În aceste condiţii, acelaşi
doctor dispus în situaţia precedentă să înlăture uterul, va refuza să facă
craniotomia, pe motiv că aceasta presupune o intervenţie directă asupra
fătului; prin urmare, se vor pierde două vieţi.
Tot în medicină, doctrina dublului efect permite luarea unor decizii în
privinţa bolnavilor în stadiu terminal, care suferă de dureri insuportabile, în
condiţiile în care legile interzic eutanasia. Nu ai voie să-i administrezi o
injecţie letală nici măcar la cerere, dar ai putea încerca următoare şmecherie:
îi dai o cantitate mare de morfină, în scopul ameliorării durerii, conştient
fiind că e foarte posibil ca organismul lui să nu reziste la o asemenea doză.
Cumva, printr-un raţionament întortocheat şi mult prea subtil pentru mine, nu
ai voie să-l eutanasiezi, dar ai voie să-i dai morfina ce duce la acelaşi rezultat, doar că scopul
declarat este, chipurile, altul. Inconsistenţa se observă şi când schimbi
datele problemei: dacă ai administra aceeaşi doză unui pacient ce are dureri,
dar care nu suferă de o boală fatală, cu siguranţă ai încurca-o şi fapta ta nu
ar mai fi justificată nicicum prin scuză „nu am vrut să-l omor, doar să-i
diminuez suferinţa”. Principiul dublului efect îmi pare mai degrabă o teorie în
spatele căreia se ascund alte motivaţii decât bunele intenţii: asumarea doar pe jumătate a faptelor,
ipocrizie, lipsă de onestitate, încercarea de a evita responsabilitatea. În
opinia mea, fie legalizezi eutanasia la cerere, în condiţii bine stabilite, fie
interzici şi practica administrării de morfină (acelaşi rezultat previzibil) dar nu pretinzi că cele
două lucruri sunt diferite.
Principiul dublului efect are susţinătorii şi criticii lui (de partea
cărora mă aflu şi eu, dar asta sper că nu te va influenţa prea mult prea tine
:P). Ce spun criticii? În primul rând că suntem
responsabili de toate consecinţele previzibile ale acţiunilor noastre, indiferent de intenţie, astfel că nu
putem să ne spălăm pe mâini de cele negative şi să le îmbrăţişăm pe cele
pozitive. Utilitariştii susţin, şi sunt de acord cu ei strict în această
privinţă, că nu există o diferenţă reală între extirparea uterului şi
craniotomie, între eutansie şi doza mare de morfină, pe scurt între acţiunile încadrate
de principiul dublului efect la categoria „efecte secundare” şi acţiunile
urmărite intenţionat. În continuare, când vine vorba de luat o decizie,
situaţiile se complică, iar aici, spre deosebire de utilitarişti, cred că
principiul maximizării consecinţelor pozitive nu este soluţia viabilă în
absolut orice situaţie, dar te rog să nu mă întrebi mai multe J).
În al doilea rând, intenţia este
adesea foarte greu de stabilit cu exactitate, nici la detectorul de minciuni,
nici sub tortură, nici ca urmare a celor mai grozave procedee investigative. Normal
că unele intenţii sunt mai plauzibile decât altele, dar plauzibil nu înseamnă şi
sigur. Nu avem acces direct la
intenţiile cuiva, doar la comportamente, iar în aceste condiţii doctrina
dublului efect permite abuzuri şi justificări îndoielnice. Este plauzibil să
presupunem că generalul din primul caz a urmărit doar atacarea ţintei inamice,
dar cum ştim sigur că nu era şi un sadic care s-a bucurat că erau şi civili de
faţă, ba chiar a aşteptat cuminte să se adune mai mulţi înainte să lanseze
bomba? De ce să limităm intenţia doar la obiectivul militar, câtă vreme a
acţionat în deplină cunoştinţă de cauză, ştiind că acea bombă va ucide oameni
nevinovaţi? Putem considera acele vieţi nişte efecte secundare, victime
colaterale sau consecinţe nedorite, deşi foarte corect anticipate? Generalul va
lua o decizie, dar acea decizie implică şi responsabilitatea morală faţă de
civilii ucişi fără voia lor. Doctorul
ce eutanasiază un pacient în stadiu terminal sau cu handicap extrem (ai văzut Mar Adentro?) la
cererea acestuia ia şi el o hotărâre, în funcţie de datele situaţiei cu
care se confruntă.
În încheiere îţi mai prezint un caz real ca să vezi ce se poate întâmpla
când te foloseşti de principiul dublului efect şi, mai ales, de o altă diferenţă controversată: este a face rău mai grav decât a lăsa răul să se întâmple fără să intervii?
În 1982 s-a născut în Indiana „Baby Doe”, un copil suferind de sindromul Down,
dar şi de o problemă gastro-intestinală ce s-ar fi remediat destul de uşor
printr-o intervenţie chirurgicală. Părinţii lui au refuzat tratamentul, iar
bebeluşul a murit. Sunt ei responsabili de moartea lui Baby Doe? Sunt mai puţin
responsabili din punct de vedere moral decât dacă l-ar fi omorât cu mâna lor?
Nu l-au sufocat cu perna pe faţă, doar nu
au acceptat intervenţia, ştiind foarte bine că fără ea va muri. Ar fi refuzat
părinţii tratamentul şi dacă Baby Doe ar fi fost un copil normal, fără sindromul Down (99% au o inteligenţă sub medie, dar
cei mai mulţi se adaptează în societate, pot avea un serviciu şi îşi întemeiază
familii)? Cazul a stârnit controverse aprinse în rândul opiniei publice, drept
urmare în 1984 a fost adoptat Amendamentul Baby Doe, care cataloghează drept abuz refuzul părinţilor de a permite tratamentul
copiilor cu dizabilităţi.
Să ştii că nu am scris acest articol ca să-ţi stric duminica cu
craniotomii, eutanasie abuzuri sau controverse filosofice şi etice. Am încercat
în primul rând să-mi lămuresc eu mai bine unele aspecte. Dacă apar manifestări
neplăcute, acestea sunt pur şi simplu colaterale şi cel mai bine ar fi să nu te
adresezi niciunui specialist, vor trece de la sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu