Să zicem că eşti în parc cu fetiţa ta de cinci ani.
Vin şi eu cu o fetiţă (te rog să nu mă întrebi cum am făcut rost de ea!) cel
puţin la fel de drăguţă şi de isteaţă ca a ta (aşa le-ar evalua, comparativ,
ceilalţi 30 de oameni din parc). Îţi propun să facem schimb de copii (îţi dau
şi un certificat de naştere ca să nu fii luat la întrebări de organele de stat). Te asigur că nu ai avea nimic de pierdut şi că voi
avea mare grijă de copilul tău. Ce faci? Chemi poliţia sau Ambulanţa,
presupunând că sunt scăpata fie de la Penitenciarul Rahova, fie de la Obregia.
Deschidem o paranteză. Ai auzit de IKEA
effect? Este un bias cognitiv care îi face pe oameni să atribuie o valoare
disproporţionată produselor la a căror manufacturare au contribuit total sau
măcar parţial sau în a căror întreţinere (mantenanţă) au investit efort. Dacă
ai un apartament pe care l-ai îmbunătăţit constant în ultimii 10 ani, preţul la
care l-ai evalua, chiar şi doar teoretic, fără să vrei să îl vinzi (deci
nemotivat de profit) ar fi mult deasupra celui pe care un evaluator obiectiv
l-ar stabili. Tendinţa a fost reliefată şi în sarcini simple de laborator, după
cum vei putea vedea mai jos, în prezentarea lui Daniel Ariely.
Bine, bine, dar nu este cam cinic să compari o bibliotecă de la IKEA sau un
broscoi făcut din origami (detalii tot în video) cu un copil? Da, poate părea
aşa, dar adu-ţi aminte că am comparat o fetiţă tot cu o fetiţă, ambele frumoase
şi deştepte (şi devreme acasă, fiind încă sub prea mici să scape de sub
supraveghere), doar că una dintre ele era a ta, iar cealaltă...să-i scriem pe
etichetă de provenienţă necunoscută, made in Woderland. Şi apelez din nou la autoritate (contestabilă şi ea, ca
orice autoritate), invitându-te să fii atent la ce spune Ariely acesta despre
efectul IKEA şi copiii lui…sau ai tăi (de la minutul 7 încolo):
„We recognize actually that our love to our
kids is partly due to them, but it’s partly due to us too. It’s partly due to
the effort we invest in them. And if you think about kids this way, kids are
actually the ultimate IKEA effect. Our evaluation of them changes dramatically”
Sigur că mai sunt şi alte elemente pe care Ariely nu le atinge aici, de
exemplu genele care ne înghiontesc cu putere în direcţia valorizării propriului
bagaj de ADN, în detrimentul materialului genetic străin. Este un mecanism
natural, hardwired, şi chiar
definitoriu, poate, pentru condiţia noastră de Homo, oricât de Sapiens Sapiens.
Dar…dacă este natural este şi corect?
Sau comitem the naturalistic fallacy,
inferând un trebuie sau un ar fi de dorit dintr-un este? La o adică, există vreun criteriu suficient de valid care să ne permită să deducem
un trebuie? Sam Harris este de părere că da. Alţii îl contestă.
Să presupunem un scenariu îngrozitor (care uneori se concretizează, cred că
nu ai uitat secvenţele TV tragedia de la maternitate): grădiniţa unde se află
copilul tău e în flăcări, tu eşti în faţa clădirii, pompierii sunt pe drum, dar
situaţia e dramatică şi îţi dai seama că nu vor putea interveni în timp. Eşti
singurul care poate pătrunde în clădire pentru a salva măcar câţiva dintre
micuţi. Tu ştii că fetiţa ta era singură într-o încăpere din aripa de vest a
clădirii (te sunase mai devreme să-ţi spună), pe când în sala obişnuită de
clasă, în aripa de est, se află colegii ei, în număr de zece. Ai de făcut o
alegere, ştiind că o poţi salva ori pe ea ori pe ceilalţi zece (e un experiment
mental, mă crezi pe cuvânt, deşi vei spune că e forţată situaţia, ca şi
aia..cum se numeşte..ceva cu foot…a,
da! footbridge dilemma). Unde te
duci? În aripa de est sau de vest? Ştim..te duci să-ţi scoţi copila din
flăcări, sacrificându-i pe restul (nu există alternative!). Aşa ar acţiona,
cred, marea-marea majoritate. Într-o asemenea situaţie-limită, ăsta ar fi comportamentul tău real. Etica are însă prostul obicei de a
încerca să stabilească şi comportamentul
de dorit, corect din punct de vedere moral. Of, în ce m-am băgat iar! În
nişte controverse interminabile! Cum stabileşti comportamentul de dorit? Luând în calcul atât interesul personal (în
acest caz, copilul tău), dar şi interesul tuturor celorlalţi actori implicaţi
(ceilalţi zece copii). Este corect din punct de vedere moral să-ţi salvezi
copilul lăsând alţi zece să moară? Nu prea pare! Pe de altă parte, cât de realist ar fi să te aştepţi ca un
părinte să se comporte altfel? Dar ce ai simţi dacă ai fi tatăl unuia dintre
cei zece copii, acum morţi, şi ai şti că un bărbat a alergat să salveze o
fetiţă din aripa de vest în timp ce al tău, împreună cu ceilalţi din nouă,
ardeau în altă sală? Cum ai evalua gestul lui? Dacă ar fi un pompier ţi s-ar
părea inadmisibil ce a făcut. Dar dacă ar fi părintele fetiţei, l-ai înţelege
şi l-ai ierta cu uşurinţă? Dacă eşti femeie, ce ai prefera să facă potenţialul
tată al copilului tău într-o asemenea situaţie? Ai înţelege că a decis să-i
salveze pe cei zece pentru că aşa a considerat corect să procedeze date fiind
circumstanţele? Eşti măcar de acord că orice răspuns ai da, nu este de la sine
înţeles?
Cum iei decizii morale atunci când interesul tău întră în conflict cu cel
al altora? Cum ar trebui să le iei?
Punând semnul egal între ele? Asta ar însemna că între a-ţi salva copilul
personal şi a salva chiar şi un singur
alt copil străin corect ar fi…nu ştiu…să dai cu banul? În acest caz mă îndoiesc
că cineva ar da cu banul. (În plus, nu e un fel de delegare a responsabilităţii
personale către o monedă de metal sau către hazard?). Ne putem întreba şi cât
sens are să vorbim despre ce ar trebui să facem câtă vreme suntem incapabili să
facem ce trebuie (profesorii de etică nu sunt, spun studiile, deloc mai etici
şi mai morali, în ansamblu, decât oamenii de rând, iar unii lideri spirituali
vorbeau frumos despre iluminare în timp ce-şi îmbogăţeau colecţia de Rolls
Royce). Bine, putem tinde spre un ideal…care ideal ar fi, în acest caz, să fii
suficient de integru moral încât să nu-ţi favorizezi copilul în faţa altora,
nici măcar într-o situaţie de viaţă şi moarte? Dacă ar avea nevoie de un
transplant de rinichi şi un medic, prieten, l-ar trece în faţă pe lista de aşteptare,
moral ar fi, cred, să respingi această ofertă, ştiind că viaţa copilului tău ar
însemna moartea altuia.
Întrebări ca acestea au existat dintotdeauna. În dialogurile lui Platon, Euthyphron
este pe punctul de a-şi denunţa tatăl pentru o crimă şi situaţia lui pare a
surprinde un conflict valoric între loialitate, iubirea pentru părinte şi
dreptate:
„Spun, de bună seamă, că pietate
înseamnă ceea ce fac eu acum: adică să urmăreşti în justiţie pe cel care
săvârşeşte o nelegiuire — fie omor, fie furt de lucruri sfinte — sau orice
lucru de acest fel, chiar dacă s-ar întâmpla să-ţi fie tată sau mamă, sau
oricine ar fi; iar a nu-l da pe mâna justiţiei e o impietate”.
Te poţi întreba însă dacă Euthyphron este sincer când afirmă cele de mai
sus sau, chiar dacă este sincer (crede că dreptatea e motivaţia lui), dacă nu
cumva este self-deluded. Dacă de fapt
tatăl lui nu s-a jucat cu el când era mic şi acum percepe distorsionat aşa-zisa
neleguiure a părintelui, iar ceea ce pare a fi o decizie morală este un fel de vendetta personală frumos deghizată?
Ajungând în prezent, unde avem şi fMRI, ştim cam ce se întâmplă în creier
când subiecţii sunt întrebaţi ce ar trebui să facă dacă se află pe un pod
împreună cu un om supraponderal şi aruncându-l de pe pod ar salva cinci oameni
aflaţi dedesubt, spre care se îndreaptă un vagon de tren scăpat de sub control.
Cei mai mulţi nu l-ar arunca, iar în creierul limbic responsabil de multe
emoţii se înregistrează o activitate foarte puternică. A lua o decizie ce pare
mai raţională (îl împingi pe grăsan ca să salvezi cinci persoane) înseamnă
atunci fie capacitatea de a trece peste anumite sentimente (milă, empatie faţă
de cel sacrificat, oroare faţă de gestul de a-l omorî), fie o activitate redusă
de la bun început în acele zone ale creierului arhaic (se întâlneşte la autişti
şi la psihopaţi -concluziile studiului oferit ca link sunt totuşi forţate). E greu de spus dacă alegi să-l arunci dintr-o reală consideraţie
pentru cei cinci pe care îi salvezi astfel sau dintr-o lipsă de reacţie
emoţională la suferinţa unui om, în cazul de faţă la suferinţa celui pe care îl
îmbrânceşti de pe pod.
Există şi următorul tip de răspuns: Cred
că ar fi corect să îl arunc, dar eu unul aş fi incapabil de aşa ceva, nu m-ar
lăsa inima să împing pe cineva de pe pod. Alţii spun că nici nu ar trebui,
nici nu ar face-o, pentru că ar încălca autonomia altei persoane sau pentru că
nu este corect să iei viaţa unui om în nicio circumstanţă. Nu există un răspuns
universal acceptat (cum ar putea exista?), iar filosofii morali sunt împărţiţi
între diferite curente, cum ar fi etica virtuţilor, deontologia kantiană sau
utilitarismul, fiecare cu o poziţie diferită despre cum ar trebui procedat. Avem
cu toţii, se pare, anumite intuiţii morale, unele dintre ele chiar înnăscute
(progrămele genetice ce îi fac până şi pe bebeluşii de doar trei luni să aleagă„personajul bun”). Avem de asemenea preferinţe foarte puternice pentru cei cu
care suntem înrudiţi, în defavoarea celor dintr-un alt grup (kin altruism).
Luăm decizii morale în baza intuiţiilor pe care ulterior le raţionalizăm
(vezi Haidt) sau în urma unui proces de deliberare raţională ce presupune
uneori tocmai respingerea acelor intuiţii? Iar dacă există o discrepanţă
evidentă între ceea ce facem şi ceea ce credem că ar trebui să facem, cum se
justifică ea? Nu suntem suficient de morali să acţionăm corect? Este prea mult
să considerăm corect a nu-ţi favoriza
în nici un fel copilul în faţa altora? În fond, moralitatea nu vine din
exterior, din lumea obiectivă, ci este creată de şi pentru oameni, aşa că poate ar trebui să luăm în calcul, când
ne gândim la ce este corect, şi limitările intrinseci ale fiinţei umane. Sau ar
trebui doar să tindem cu toţii la a
le depăşi cu totul? Şi dacă ar trebui să le depăşim, care sunt căile prin care
putem ajunge să luăm decizii morale corecte?
Un posibil răspuns ar fi să încerci să vezi realitatea aşa cum este (şi cum o fi ea, mă rog?), debarasându-te
de cât mai multe dintre iluziile ce se interpun între ea şi o percepţie (mai) exactă.
Astfel ai realiza de exemplu că viaţa ta copilului nu este mai specială decât
cea a oricărui alt copil şi ai acţiona în consecinţă. Dar poţi vedea realitatea
aşa cum este, free of illusions? Greu
de crezut, câtă vreme nu ai acces direct la ea, ci la modelul livrat de creier
şi chiar şi atunci când îl pui la îndoială, îl pui la îndoială tot prin lentila
acestui creier. Unii spun că prin meditaţie
reuşeşti să te debarasezi de iluzii şi să accezi la o înţelegere superioară.
Este ca şi cum ai lua o ceapă şi ai decoji-o de foiţe până când…aici părerile
şi experienţele sunt împărţite (în funcţie de ce? de predispoziţiile celui care
meditează?), rămâne fie un fel de nimic
(emptiness), fie senzaţia că ai descoperit natura adevărată a lucrurilor.
În absenţa iluziilor (s-a dus efectul IKEA) şi ataşamentelor, probabil că în dilema cu clădirea în flăcări vei
alege să-i salvezi pe cei zece copii. Nu mă lansez în alte ipoteze, pentru că
experienţa mea personală în acest domeniu este limitată la câteva lecturi şi,
recent, la un curs bine închegat, ţinut de Robert Wright pe coursera.
O altă cale, mai uşor de înţeles în cultura vestică, este folosirea
raţiunii şi acceptarea faptului că interesul personal nu ar trebui pus înaintea
interesului celorlalţi, chiar dacă costurile pentru propria persoană sunt foarte
mari. Acest principiu al imparţialităţii
depline este îmbrăţişat de Peter Singer, unul dintre cei mai cunoscuţi
filosofi morali din prezent. Tot pe coursera găseşti un curs de-al lui, aflat
acum în plină desfăşurare. Dacă ar fi să aplici acest principiu, înainte de a
cumpăra fie şi un tricou de 100 de RON ar trebui să te întrebi dacă nu cumva pe
planeta asta cineva ar avea nevoie de acea sumă pentru a nu muri de foame şi în
consecinţă să renunţi la achiziţia ta. Să renunţi practic la orice sumă de bani
care pentru tine nu este vitală, dar care ar fi vitală pentru altcineva. Dacă experimentul mental cu clădirea în flăcări ţi s-a părut un exemplu forţat cu care sunt prea puţine şanse să te întâlneşti în viaţa asta, gândeşte-te că într-un fel iei astfel de decizii în fiecare zi, cu aproape fiecare sumă de bani pe care o cheltuieşti pentru tine şi familia ta
Da, imparţialitatea deplină este o poziţie considerată de mulţi extremă, la
fel ca şi alte opinii ale lui Singer. Este de dorit? Sau, chiar dacă nu ajungi
la acest deziderat (presupunând mai întâi că vezi în asta un deziderat), merită
să încerci să te apropii cât mai mult de el? Ce înseamnă cât mai mult? Să
trăieşti cu minimul necesar şi să donezi restul banilor? Să nu investeşti bani
în educaţia copilului tău, pentru că alţi copii mor de foame? Sau doar să nu-i
cumperi ultimul Iphone?
Unde tragi linia? Unde se umple paharul? (ce vreau să spun cu
paharul? nu mai ştiu, poate mă gândeam cât la sută îl umpli cu interesul tău şi
cât cu cel al altora)
Gata, că îmi stă mintea-n loc. Şi
linia, linia, parcă te aud! Unde
tragem linia? Nu ştiu! Trageţi-o singur!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu