Menage-a-trois

Spuneam şi mai demult că un bun psiholog, pe lângă un bagaj solid de cunoştinţe (ştiinţifice, dacă se poate!), ar fi bine să îşi cultive capacitatea de a observa interacţiunile dintre oameni. Pentru asta este nevoie, cred, şi de curiozitate şi interes pentru natura umană, ştiind că suntem făcuţi astfel încât să observăm acele lucruri din realitate ce ne captează atenţia. Atenţia asta poate fi spontană iniţial, dar şi cultivată, orientată, dezvoltată în mod conştient.

Îmi place să urmăresc cuplurile. Încerc să o fac cât mai discret şi neinvaziv, dar nu îmi iese de fiecare dată, motiv pentru care unii mă bănuiesc de voyeurism. Ultimele mele victime au fost două persoane pe care le apreciez foarte mult. Ironia face că le cunoşteam de ceva vreme separat, fără să am habar că ei formau un cuplu.

El este Steven Pinker şi cred că nu mai are nevoie de nicio prezentare. Una dintre numeroasele sale cărţi este despre îngeri, dar nu ştiu dacă s-a consultat cu Andrei Pleşu când a redactat-o. Mai degrabă s-a conversat în particular chiar el cu o îngeroaică. Adică cu ea.

Ea este Rebecca Newberger Goldstein, de profesie filosof şi scriitor. Are câteva „romane” în care intriga literara se împleteşte foarte frumos cu concepte din filosofie, psihologie, fizică cuantică. Am citit recent cele „36 arguments for the existence of God”- sau ar trebui să-i spunem 36 de argumente demontate premisă cu premisă. Mi-a plăcut şi aştept să pun mâna şi pe celalalte. Câte ceva despre cum vede Rebecca iubirea şi ce a (a)tras-o la Steven găseşti aici.

Rebecca şi Steven sunt căsătoriţi. Un cuplu reuşit, ai putea spune, cel puţin prin prisma intereselor comune. Nu mă lansez totuşi în predicţii foarte optimiste, având în vedere o istorie de divorţuri de ambele părţi (două la el, unul la ea; statisticile din SUA spun că 50% din cei aflaţi la prima căsătorie divorţează; 67% dintre cei la doua şi 72% dintre cei la a treia). Până la divorţ însă, cei doi măcar au despre ce discuta când ies la o cină romantică. De unde ştiu? I-am urmărit şi observat. Ba chiar i-am şi înregistrat, pentru a avea material de studiu. Le-am sustras sub tortură acordul să fac publică conversaţia lor, deoarece ţineam neapărat să ţi-o arăt şi ţie.

Rebecca şi Steven vorbesc în timpul mesei despre progresul moral al societăţii. Da, exact tema articolului meu precedent. Părerile lor nu coincid în totalitate dar, după cum poţi observa, sunt un exemplu de comunicare nonviolentă şi eficientă. Nu se înjură, nu se iau la bătaie, nici măcar nu se ironizează sau ridiculizează reciproc. E adevărat şi că nu se aruncă unul pe altul nici măcar în scopuri romantice, ceea ce îmi ridică unele semne de întrebare cu privire la gradul lor de intimitate fizică, nu ştiu dacă nu cumva şi emoţională.

Hai să-i privim împreună:

Acum hai să punctăm unele chestii. Steven iniţial susţine rolul empatiei ca motor al progresului moral, pe motiv că „o inimă bună şi claritatea morală sunt superioare” raţionamentelor unor oameni foarte inteligenţi şi educaţi, mai ales că tocmai raţiunea i-a făcut pe unii dintre aceştia să ameninţe rasa umană cu arme de distrugere în masă. Îngerii păzitori ai naturii noastre umane ar fi, aşa cum spunea şi Abraham Lincoln, autocontrolul, empatia, şi sentimentul dreptăţii. Rebecca nu prea este de acord şi îi explică dragului ei soţ că de fapt raţiunea şi educaţia sunt instrumentele ce au permis oamenilor să-şi schimbe părerile, inclusiv intuiţiile, asupra unor probleme spinoase din istoria umanităţii, cum ar fi drepturile femeilor sau sclavia. În trecut părea de la sine înţeles că negrii sunt fiinţe inferioare, sub-umane, iar empatia nu a fost suficientă pentru ca această percepţie să se schimbe, oamenii fiind imuni sau orbi la durerea pe care o provocau semenilor lor de altă culoare. Pinker reacţionează timid, amintindu-i că mişcarea aboliţionistă a fost puternic influenţată de romanul „Coliba unchiului Tom”, care făcea apel tocmai la empatia cititorilor, trezindu-le anumite emoţii prin acea poveste cutremurătoare. Rebecca nu se lasă, o dă în continuare cu raţiunea, iar Pinker pare că pierde terenul până la sfârşitul cinei. Nu ştiu ce să cred. A fost convins de argumentele soţiei sale sau s-a prefăcut convins pentru ca discuţia lor să nu degenereze?

Pentru că mi se pare că Steven şi-a cam pierdut faţa, m-am gândit la o posibilă intervenţie terapeutică care le-ar îmbunătăţi relaţia. Un ménage-à-trois, da. Le mai aduc un bărbat care să-l sprijine pe Pinker. Se numeşte Robert Burton şi este şi el intelectual rasat (deci compatibil cu cuplul nostru), autorul a două cărţi pe care le-am citit cu cea mai mare plăcere (intelectuală!). Iată ce le şopteşte el la ureche celor doi:

Imagine a hypothetical society in which pure rationality both existed and prevailed (a low-likelihood scenario) and 100 percent of subjects would push the man onto the railroad track to save five lives. On the surface, this would seem entirely consistent with pulling the lever to divert the train and would be the mark of reason overcoming baser irrational instincts. One could even see this society as maximizing our collective well-being.

But would you want to live in a society where everyone disregarded personal feelings for the individual, no matter how irrational, in order to live according to the algorithms of utilitarianism? How would you look upon your friends and neighbors if you knew that their decision to help you in an emergency would be predicated solely upon the collective good as determined by laboratory experiments? There is no moral right or wrong to these questions (nor am I advocating one kind of society over another). Your answers to these questions are reflections of personal taste and your preference for the type of society in which you would choose to live.

For me, a major component of fairness is the ability to put oneself in another person’s shoes both intellectually and emotionally. For those who believe that fairness is arrived at through conscious deliberation, a relative lack of empathy is interpreted as a positive trait—the ability to put aside personal feelings and be objective.