Informaţii secrete

Este momentul să îţi fac o dezvăluire: mama şi fratele meu suferă de schizofrenie. Acesta este motivul pentru care am vrut să fac Facultatea de Psihologie, într-o încercare de a înţelege mai bine ce se întâmplă în mintea şi în creierul acestor persoane atât de dragi şi de apropiate. În plus, interesul se explică şi prin faptul că eu însămi am respectivele predispoziţii în gene, deci există riscul să dezvolt cândva aceeaşi afecţiune. Cu fiecare an şansele mai scad, deoarece vârsta medie de debut la femei este undeva pe la 25 de ani. Din păcate nu există un tratament care să vindece schizofrenia, doar anti-psihotice ce mai atenuează din simptome.

Te-am minţit! Nu am niciun frate, iar mama (sorry, mom!) este poate cel mai echilibrat membru al familiei noastre (sorry, dad!). De ce am făcut asta? Pentru că vreau să vorbim puţin despre minciună şi aveam nevoie să te aduc într-o anumită stare de spirit (sorry to you too). Tu cum te simţi când eşti minţit? Dar când „doar” ţi se ascunde adevărul?

Este o minciună prin omisiune mai puţin gravă decât o minciună prin invenţie? Depinde de la caz la caz şi de ceea ce înţelegem prin minciună. A minţi înseamnă a nu spune adevărul sau a inventa o versiune a realităţii pe care o prezinţi altora drept adevăr? De cele mai multe ori vorbim de minciună în al doilea sens, de invenţie, şi mai puţin când omiţi să spui tot adevărul sau când pur şi simplu nu aduci în discuţie anumite fapte. În fiecare dimineaţă când ajung la muncă colegul meu mă întreabă, la o cafea, ce am mai făcut în intervalul de timp în care nu ne-am văzut. Iar eu îi răspund. Selectiv, evident! Ar fi imposibil să-i spun tot ce am făcut minut de minut, nici să vreau nu mi-aş mai aduce aminte în asemenea detalii, deci probabil aş minţi fără să vreau, confabulând. Ar fi absurd să mi se reproşeze că mint pentru că nu i-am povestit colegului meu absolut toate peripeţiile mele de ieri după-amiază până azi când ne-am văzut din nou. Dar ar fi o minciună să-i povestesc cum am făcut eu curăţenie în toată casa în condiţiile în care eram la o întâlnire romantică. Un răspuns precum „am mai citit, m-am mai uitat la televizor…” nu este o minciună dacă, pe lângă respectiva întâlnire, am avut şi acele îndeletniciri. Am omis anumite informaţii fără să mint.

Te poţi gândi însă la o situaţie când acelaşi răspuns „am mai citit, m-am mai uitat la TV”, în aceeaşi conversaţie cu colegul devine o minciună? Uite, găsesc eu una: eu şi colegul am început de o săptămână să ne vedem după program şi relaţia noastră evoluează în direcţia formării unui cuplu. Aseară eu am citit, m-am uitat la televizor şi m-am întâlnit cu un bărbat alături de care mi-am petrecut şi noaptea. Eşti de acord că omisiunea mea nu mai este nevinovată, ci e o minciună? Dar care este diferenţa atunci când colegul îmi este şi (proaspăt) iubit? Diferenţa este că informaţia omisă de mine a devenit informaţie relevantă pentru celălalt.

Ce înseamnă informaţie relevantă? Ce se întâmplă când ascunzi informaţia relevantă? În opinia mea, încalci autonomia altei persoane, abuzezi de încredere, te foloseşti de ea şi o manipulezi. Îi încalci autonomia pentru că ea va lua anumite decizii în necunoştinţă de cauză. Colegul meu, dacă ar şti că eu mă văd cu altcineva, ar putea decide să rupă relaţia cu mine. În momentul în care eu îi ascund lucrul ăsta îi limitez libertatea de a alege şi îl direcţionez spre hotărâri luate plecând de la premise greşite. Informaţie relevantă este aşadar acea informaţie ce i-ar determina pe oameni, dacă ar cunoaşte-o, să acţioneze diferit de cum o fac în lipsa datelor ce le sunt ascunse.

Aceeaşi informaţie deci poate fi irelevantă pentru majoritatea oamenilor, dar relevantă pentru câţiva şi doar atunci cred eu că putem vorbi de minciună. Relevanţa nu este însă o categorie dihotomică; ca să complicăm lucrurile, imaginează-ţi un continuum al irelevanţei/ relevanţei ce se traduce într-un continuum al non-minciunii/ minciunii (unele omisiuni sunt, astfel, mai minciuni decât altele). Ce este informaţie relevantă pentru prietenii noştri? Până unde ar trebui să împingem autodezvăluirea în relaţia cu ei? Este corect să le ascundem nişte informaţii personale, poate stânjenitoare ca să ne protejăm noi intimitatea? La prima vedere am spune că da, fiecare om are dreptul să menţină tăcerea asupra unor aspecte din viaţa lor. Pe de altă parte, este corect chiar dacă bănuim că, dacă ei ar şti, ar fi posibil să decidă să nu mai fie prieteni cu noi? Dacă îi privăm de informaţii relevante pentru decizia lor de a mai vorbi sau nu cu noi?

Cu cât relaţia dintre doi oameni este mai strânsă, cu atât mai multe (nu am spus toate!) dintre informaţiile personale ale unuia devin relevante pentru celălalt. Ei alcătuiesc o echipă şi există acolo un schimb permanent de interacţiuni şi chiar interdependenţe ce se sprijină pe încredere.

Relaţia în care este nevoie de cel mai înalt grad de sinceritate, încredere şi autodezvăluire este, cred eu, cea de cuplu. Dar nu orice cuplu, ci acele cupluri în care partenerii pretind că stau împreună pentru că se iubesc, se respectă şi sunt interesaţi de fericirea şi binele celuilalt. O relaţie de iubire fără transparenţă este ca o cafea decafeinizată, o bere fără alcool sau o moleculă de ADN fără o polinucleotidă. Doi oameni care se iubesc sunt însetaţi de adevăr. Când iubeşti, vrei să-l cunoşti pe celălalt, să ştii ce simte, ce gândeşte, la ce visează, ce îl face fericit sau nefericit, ce planuri de viitor, de ce îi este frică, ce sentimente are pentru tine şi cum se simte în relaţie. La rândul tău, eşti dispus să te laşi cunoscut şi văzut de celălalt. Te-ai simţi într-adevăr iubit când ştii că îi ascunzi partenerei tale o serie de lucruri şi ea şi-a format o părere incompletă sau eronată pentru tine? Este corect să o laşi să creadă în continuare nişte neadevăruri şi să acţioneze în acord cu nişte credinţe false? Atenţie! Nu confunda adevărul cu control. Adevărul aşa cum îl înţeleg eu este în strânsă legătură cu libertatea de alegere şi cu capacitatea partenerilor de a-şi asuma o relaţie de cuplu şi consecinţele acţiunilor lor. Cel care caută adevărul poate fi mânat de cele mai nobile scopuri, dar există şi aici o limită – gândeşte-te la cititul corespondenţei partenerei, fără ştirea ei. Într-o relaţie frumoasă nu este nevoie să recurgi la asemenea tertipuri, pentru că adevărul îţi este dezvăluit, este un fel de cadou pe care iubita ta ţi-l face în mod natural, pentru că aşa simte şi nu pentru a scăpa de gura ta. Şi dacă este un adevăr neplăcut? Mai este ăsta un dar? Într-un fel da. Ba poate fi un cadou și mai valoros pentru că nu este ușor să-ți faci curajul de a-i mărturisi partenerului un adevăr dureros. Să zicem că iubita ta a avut o aventură de o noapte cu alt bărbat (sau o femeie, așa-i că ai fi  mai puțin gelos?) și ţi-o spune. Halal cadou! ar putea fi prima reacţie. Dar hai să separăm faptele: deja te-a înşelat, actul este consumat, indiferent dacă ţi-l ascunde acum sau nu. Însă ea decide să nu ţi-l ascundă. Nu ştie cum vei reacţiona, poate chiar se aşteaptă să o părăseşti, deci ar fi în interesul ei să tacă. Cu toate astea vorbeşte, considerând că ai dreptul să ştii şi tu ce s-a întâmplat şi să decizi singur dacă mai vrei sau nu să rămâi în relaţie. Adevărul este calea spre libertate, în timp ce minciuna este un instrument în slujba controlului. Minţi încercând să controlezi şi să dirijezi percepţiile, credinţele şi comportamentul celuilalt. Adesea consideri că asta e spre binele partenerei şi al relaţiei. Te gândeşti că ea nu ar suporta adevărul, aşa că mai bine o menajezi. Ce este însă în substrat? Poate nu aveţi aceleaşi valori, iar tu le plasezi pe ale tale mai sus decât pe ale ei (dacă ar şti ar lua o decizie proastă, gândeşti tu). Poate ea pentru tine este un fel de copil sau o persoană cu discernământ limitat care nu trebuie să ştie mai mult decât consideri tu necesar. Este irelevant pentru tine dacă informaţiile ascunse sunt relevante pentru ea. Îmi pare rău, dar o asemenea relaţie este o ficţiune frumoasă în care tu pari că o iubeşti, iar ea pare că te iubeşte.

Informaţii relevante cu miză importantă pot fi ascunse şi la locul de muncă. Imaginează-ţi că te-ai prezentat la un interviu într-o bancă privată, ai fost angajat, iar după şase luni descoperi că banca se ocupă cu spălare de bani şi direcţionează fonduri către o organizaţie teroristă. Ai fost fără să vrei complice, ai muncit jumătate de an în folosul unor terorişti. Sau poate nu afli nimic clar, dar constaţi că se întâmplă lucruri ciudate şi şeful tău refuză să-ţi ofere explicaţii şi informaţii, îţi zice doar: „Ai fost angajat să-ţi faci treaba şi atât, nu te priveşte ce facem noi cu banii”. Vreau să cred că nu te-ar mulţumi asemenea cuvinte şi ţi-ai da demisia. Ai putea să lucrezi liniştit şi să fii părtaş la acţiuni posibil ilegale sau imorale, în orice caz suspecte şi necunoscute ţie? Poţi considera asemenea lucruri irelevante?

Relaţiile între oameni, mai ales cele semnificative, pornesc de la prezumţia de încredere (sau aşa mi se pare mie normal), la fel cum şi în justiţie „acuzatul” este nevinovat până la proba contrarie. Încrederea iniţială este cu atât mai necesară cu cât ştim că avem o atenţie selectivă, suntem înclinaţi spre biasul de confirmare şi percepem adesea ceea ce credem în loc să fie invers. Încrederea nu este însă oarbă, deşi la început vei fi tentat să treci cu vederea unele incongruenţe şi să-l vezi în continuare pe partener în cea mai bună lumină posibilă. Cea mai bună lumină posibilă nu înseamnă aici că este perfect ci că nu te minte. Dacă suspiciunile persistă, la un moment dat se schimbă balanţa: începi să-l vezi în cea mai proastă lumină posibilă, adică nu mai ai încredere în nimic din ce spune şi nu mai ştii când spune adevărul sau când minte.

Ca să complicăm şi mai mult, sunt unele persoane care preferă să nu ştie anumite lucruri. Mi-e greu să înţeleg cum au ele relaţii împlinitoare, dar admit că dacă există un drept la adevăr pe care doreşti ca partenerul să ţi-l respecte, la fel de bine ar putea exista şi un drept la ignoranţă. Un adevăr vârât pe gât cu forţa nu mai este respectare a autonomiei, ci încălcarea ei. Aveţi însă grijă să specificaţi asta de la începutul relaţiei.