Un bolnav suferind de cancer se află în spital şi are o discuţie cu
medicul, care îi prezintă opţiunile: dacă nu se operează şi nu urmează apoi un
tratament cu citostatice prognosticul este sumbru, mai are un an sau doi de
trăit. Pacientul refuză. Înţelege informaţiile prezentate dar, din cauza unor
principii şi convingeri personale, preferă chiar să moară decât să ia
citostastice. Această decizie poate fi frustrantă pentru un medic a cărui
valoare fundamentală este viaţa şi care consideră că este dator să facă tot ce
este în putinţa lui pentru a-şi salva pacienţii.
Până prin anii 1960 medicii se ghidau după principiile lui Hippocrate,
adică jurau „pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toţi zeii
şi zeiţele” ca „atât cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna
stare a bolnavilor”. Jurământul lui Hippocrate le permitea să stabilească
ei înşişi ce înseamnă folosul şi binele bolnavilor şi să acţioneze în
consecinţă. Nu erau nevoiţi să le spună adevărul, să le ofere toate
informaţiile relevante, nici să le dezvăluie întregul diagnostic dacă ei
considerau că nu ar fi în beneficiul pacienţilor. De asemenea, se simţeau îndreptăţiţi să ia anumite decizii legate
de tratament fără să se consulte cu bolnavii, chiar şi când aceştia erau
conştienţi, cu discernământul neafectat, deci capabili să înţeleagă situaţia şi
să facă alegeri. Treptat, opinia publică a început să sesizeze anumite abuzuri comise de medicii ce puneau
puţin preţ pe autonomia pacienţilor.
Normele etice au fost redefinite şi nuanţate, astfel încât în prezent autonomia
a devenit un principiu-cheie în relaţia medic-pacient. Un bolnav nu poate fi
reţinut fără voia lui în spital decât dacă este minor sau are în mod evident
discernământul afectat. De asemenea, medicul nu poate hotărî să efectueze o
intervenţie chirurgicală fără consimţământul pacientului, mai puţin în situaţii
de urgenţă când acesta este inconştient. Iar dacă bolnavul refuză un tratament
fără de care va muri, medicul nu i-l poate administra cu forţa. Nu are voie
nici să-i ascundă informaţii relevante pentru a-i direcţiona decizia, cum ar fi
să nu-i spună ce efecte secundare au citostaticele sau să-i creeze false
speranţe că după o operaţie dificilă va funcţiona ca înainte, minciună spusă cu
scopul de a-l convinge să accepte intervenţia.
Dezbaterile etice în privinţa transferului autonomiei de la medic către
pacient sunt departe de a fi tranşate. Există încă adepţi ai paternalismului medical care consideră
că doctorii sunt în măsură, în virtutea expertizei lor medicale, să decidă ceea
ce este mai bine pentru pacienţii lor. Gregory House este un exemplu extrem.
Ficţional, desigur. În realitate, un doctor care ia cu japca o persoană de la
domiciliu şi o internează fără voia ei ar zbura în secunda doi din spital,
poate chiar în cămaşă de forţă. Nici intrarea prin efracţie în locuinţele
pacienţilor nu ar fi văzută cu ochi buni de un tribunal, decât dacă justiţia
este într-adevăr oarbă. Din fericire pentru el, dr. House este prezentat în
film ca având mai mereu dreptate şi astfel serialul poate continua
Oamenii au dreptul să aleagă inclusiv dacă vor să trăiască sau nu. Un caz
aparte îl constituie sinuciderea sau mai bine spus tentativa se sinucidere.
Dacă ne gândim la etica autonomiei, am putea privi sinuciderea ca pe o decizie
strict personală în care un medic nu ar avea de ce să intervină. În realitate,
cei care ajung să întreţină o ideaţie suicidară cel mai adesea au o boală
psihică ce le limitează discernământul, fie că e vorba de depresie majoră,
personalitate de tip borderline, schizofrenie, tulburarea bipolară sau abuz de
substanţe. De multe ori sinucigaşii ajung la urgenţă în stare gravă, iar
prioritatea medicală este să li se salveze viaţa, în lipsa multor informaţii
despre ce i-a determinat pe aceştia să ia o asemenea decizie. Starea psihică şi
capacitatea de discernământ sunt aproape imposibil de determinat în momentul în
care ai un pacient inconştient ce a fost adus cu salvarea pentru că s-a aruncat
de pe Intercontinental. Nu cred că există un medic care într-o astfel de
situaţie când orice secundă contează ar amâna tratamentul pentru a stabili în
ce măsură gestul sinucigaş a fost comis în deplină cunoştinţă de cauză.
Să ne imaginăm însă un dr. Anti-House, adept al autonomiei depline. Acum o
săptămână a salvat de la moarte un bărbat ce încercase să se sinucidă înghiţind
un pumn de pastile. Acesta şi-a revenit şi s-a constatat că nu suferă de nicio
tulburare mentală. Nu era beat sau drogat în momentul tentativei, aşa că
ipoteza unui discernământ limitat nu stă în picioare, nici măcar în mâini,
pentru amatorii de acrobaţii sau giumbuşlucuri în care ai nevoie de ceva flexibilitate
(morală?). Dr. Anti-House şi pacientul stau acum de vorbă:
- Domnule
doctor, ce mi-aţi făcut? Eu am vrut să mor şi din cauza dumneavoastră constat
că acum sunt într-o situaţie pe care nu mi-am dorit-o, adică în viaţă!
- Da,
ştiţi...asta e procedura, nu aveam de unde să ştiu dacă v-aţi dorit într-adevăr
să muriţi sau a fost o decizie luată fără discernământ.
- Da, vă
înţeleg şi pe dumneavoastră. Numai că acum ştiţi. Înţelegeţi ce înseamnă pentru
mine faptul că aţi trecut peste voinţa mea?
-
Îmi pare rău,
dar în acel moment era singura acţiune rezonabilă.
-
Şi acum?
-
Acum ce?
-
Acum nu veţi
face nimic? Aţi intervenit fără voia mea într-o decizie personală. Dacă nu
eraţi dumneavoastră aş fi fost mort, exact cum îmi doream.
-
Încă vă mai
doriţi asta?
-
Evident! Deci
cum credeţi că putem rezolva această problemă?
-
Nu înţeleg ce
insinuaţi.
-
O să fiu mai
clar atunci. Puteţi să îmi administrez o injecţie letală şi astfel vă veţi
repara greşeala. Am înţeles că nu aţi greşit neapărat şi era singurul lucru pe
care l-aţi putut face iniţial, însă acum aveţi suficiente informaţii şi ştiţi
că ar fi fost mai bine să nu interveniţi. Din fericire, consecinţele neplăcute
pentru mine, de care acum sunteţi conştient, pot fi remediate.
-
Adică să vă
omor? Nu vă puteţi omorî singur la loc?
-
Nu. Puteţi
considera că eu am încercat să mă omor o dată şi am fost împiedicat de
dumneavoastră. De ce să încerc eu să mă omor de două-trei ori şi să risc să se
repete această situaţie? Pregătiţi vă rog injecţia şi vă veţi simţiţi şi
dumneavoastră cu conştiinţa împăcată.
Nu ştim ce va hotărî dr. Anti-House, dialogul are notele lui absurde,
dincolo de care însă putem identifica cât este de greu să stabileşti până unde
poţi merge cu delegarea autonomiei către pacient. Nu cred că cineva ar ajunge
să dea curs unei astfel de cereri. În fond, pe lângă autonomia pacientului mai
există şi valorile şi autonomia doctorului, iar acesta poate refuza anumite
practici prin care şi-ar încălca principiile sau convingerile religioase. (Cea
mai întâlnită situaţie este cea a medicilor care nu sunt de acord să participe
la o întrerupere de sarcină, invocând ceea ce se numeşte în bioetică „obiecţie pe motive de conştiinţă”; la
fel, în cazul eutanasiei). Cererile de amputare a unor membre sănătoase, venite
de la pacienţi suferind de BID (body integrity identity disorder) sunt de
asemenea foarte controversate.
Pe de altă parte, ce înseamnă discernământ? Dar discernământul limitat care
permite medicului să nu ia în calcul dorinţa unui bolnav? O persoană depresivă
poate fi considerată lipsită de discernământ? Dar un martor al lui Iehova care
refuză transfuzia de sânge din nişte motive greu de catalogat drept raţionale
de restul oamenilor? Este cineva în vârstă de 17 ani şi 11 luni în mod real mai
matur şi mai capabil de a decide asupra vieţii sale decât altcineva de 18 ani,
mai mare cu doar o lună? Ce înseamnă decizie
informată? Se presupune că oamenii sunt în stare să înţeleagă informaţiile
care le sunt prezentate, la fel ca şi consecinţele acţiunilor lor. De câtă
înţelegere a unor probleme medicale complexe sunt însă capabili cei din mediile
defavorizate care abia dacă au mers câţiva ani la şcoală sau nu au mers
niciodată?
Deciziile medicale, în care autonomia personală este normal să fie
respectată, afectează în primul rând persoana în cauză care, din diverse motive
cu care ceilalţi pot sau nu să fie de acord, hotărăşte ce vrea să facă cu viaţa
(sau moartea) ei. De multe ori însă cei din jur iau decizii ce influenţează
viaţa întregii comunităţi. De exemplu, poate fi frustrant faptul că o (mare)
parte a electoratului, ba chiar cea mai conştiincioasă parte, ca şi participare
la vot, habar nu are pe ce planetă ne aflăm:
Da, aceştia sunt oameni care votează. Trăim într-o societate democratică,
ceea ce înseamnă că excludem din start posibilitatea interzicerii acestui drept
fundamental vreunei categorii de cetăţeni. Pe de altă parte, există lucruri ce
ar putea fi făcute pentru a nu mai depinde de voturile marţienilor şi
venusienelor din videoclipul de mai sus (să-i trimitem să voteze pe planeta pe
care îşi imaginează că se află? :P). Creşterea
nivelului de educaţie mi se pare cea mai eficientă metodă. Cu cât o
populaţie este mai educată, cu atât mai mult putem vorbi „pe bune” de alegeri
informate, de autonomie deplină, de alegeri şi decizii conştiente, integrate şi
asumate. Dar oare îşi doresc guvernanţii noştri un electorat educat? De la mine
de pe Lună (de fapt de pe partea întunecată şi nevăzută a ei, unde mă ascund de NASA) situaţia se vede cam gri. Nu ştiu însă cum se vede
de la tine. Poate mai roz, dacă ai norocul de a te afla pe GJ 504b.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu