Preferinţa de a NU face ceva, dar şi de a face

Michael K, personajul cu buză-de-iepure care m-a lăsat cu gura căscată (nu crăpată) în week-end mi-a adus aminte de unul dintre (anti)eroii mei preferaţi. Să-ţi spun care? Prefer să…da! Bartleby! Copistul de pe Wall Street-ul secolului al IXX-lea care preferă tot timpul să nu. Lucrează la biroul unui avocat care rămâne perplex în momentul când îi cere să verifice un document şi primeşte enigmaticul răspuns ce va deveni laitmotivul nuvelei: I would prefer not to sau Prefer să nu. Enigmatic pentru că Bartleby nu oferă nicio explicaţie. Pur şi simplu preferă să nu facă nici un comision, să nu ţină  degetul pe o aţă pentru ca şeful lui să împacheteze ceva, apoi preferă să nu mai lucreze deloc, preferă să nu mai părăsească biroul, preferă să nu spună de ce preferă să nu mai facă nimic şi aşa mai departe, pagini întregi de (ne)preferinţe. În disperare de cauză, avocatul părăseşte el biroul şi se mută cu ceilalţi angajaţi în altă parte, dar se întoarce să vadă ce mai face Bartleby şi, băiat bun, îi propune chiar să vină să locuiască cu el. Ce face Bartleby? Evident, preferă să nu. Într-un final e evacuat din apartamentul de unde prefera să nu plece, ajunge la închisoare, unde preferă să nu mănânce şi moare.

Cam asta este povestea scrisă de Melville. Unii critici au preferat să vadă în ea o satiră la adresa societăţii capitaliste moderne şi o expresie a libertăţii individului ce se opune uniformizării realizate de sistem. Alţii o consideră o nuvelă existenţialistă, pre-kafkiană. Dacă ne gândim însă la libertatea despre care vorbeşte Sartre, Bartleby ilustrează mai degrabă conceptul de rea-credinţă pentru că tot preferând să nu facă nimic sfârşeşte tocmai prin a renunţa la alegeri şi a se abandona inerţiei de a refuza orice, foarte similară cu inerţia de a accepta orice.

Există două forme de libertate descrise de Isaiah Berlin: cea negativă şi cea pozitivă. Îţi exerciţi libertatea negativă atunci când încerci să te eliberezi de constrângerile externe şi să reduci la minim presiunile la care te supun societatea sau grupul. Cam asta pare a face Bartleby. Doar că libertatea negativă este sterilă în lipsa celei pozitive sau active: libertatea de a acţiona astfel încât să devii o persoană autonomă, auto-eficientă, care are puterea şi resursele de a evolua şi de a se auto-actualiza. Din cele două tipuri de libertăţi derivă şi două tipuri de drepturi ale individului, interesante când dezbatem de exemplu dacă un pacient ce are dreptul să primească tratament medical (drept pozitiv) sau să refuze tratamentul (drept negativ) ar trebui să aibă dreptul şi la sinucidere asistată (un fel de drept pozitiv de a fi ajutat să moară – dar să lăsăm subiectul ăsta pentru alte articole ). Limitându-se la libertatea negativă, Bartleby abdică de la cea pozitivă şi aşa-zisele lui preferinţe devin o negare a condiţiei lui umane. Pentru că oamenii în general preferă să facă lucruri. Au scopuri, idealuri, visuri, dorinţe personale care îi motivează să întrepidă acţiunile necesare realizării acestora. Viaţa este în esenţă un proces activ şi pozitiv. Este mişcare şi opusul încremenirii şi pasivităţii. De preferat, este o mişcare în acord cu resorturile intime ale fiinţei tale ce se activează adesea spontan, dar care au apoi nevoie de atenţie şi de grijă susţinută din partea ta. Viaţa este totodată relaţie. La fel cum nu poţi supravieţui nemişcat, nu o poţi face nici complet izolat. Acţiune şi interacţiune. Te îndrepţi în mod natural spre alte fiinţe şi cooperezi cu ele astfel încât să vă susţineţi reciproc dezvoltarea. Şi aici e nevoie de responsabilitate, de atenţie şi de grijă pentru ca interacţiunile acestea (vitale!) să nu degenereze în conflict şi distrugere.

Spuneam însă că mi-a plăcut personajul lui Melville. Ca şi el, prefer să nu fac o mulţime de lucruri pe care alţii s-ar aştepta să le fac, dar în direcţia cărora nu simt nicio chemare. Spre deosebire de Bartleby însă, există din fericire şi lucruri pe care prefer să le fac. Dacă aş constata într-o zi că nu mai prefer nimic cred că m-aş îngrijora, deoarece am ceva de noţiuni de psihologie clinică şi ştiu ce înseamnă anhedonie – scăderea interesului şi plăcerii faţă de activităţile agreate până atunci.

Pe de altă parte, relaţia pe care o ai cu propriile preferinţe şi dorinţe ar fi bine să fie una flexibilă. Evită să le absolutizezi sau să te identifici total cu ceea ce îţi place să faci pentru că poate veni oricând un moment când, printr-un concurs de împrejurări pe care nu le poţi controla, respectivile activităţi nu îţi mai sunt accesibile. Dacă îţi place să alergi şi crezi că nu poţi trăi fără să ieşi zilnic la jogging măcar o jumătate de oră, ce-ai face în cazul în care o accidentare sau afecţiune fizică îndelungată te-ar priva de această plăcere? Preferinţele rigide se transformă în dependenţe şi atunci nu mai sunt preferinţe ci compulsii. Nu mai este vorba de a prefera să faci ceva, ci de a nu putea sta fără a face acel ceva, iar când nu este posibil vei suferi. Suferinţa este rezultatul unor dorinţe imperative, rigide, şi are prea puţin de-a face cu bucuria autentică a preferinţelor sănătoase, de care nu te agăţi şi la care poţi chiar renunţa.

Ai nevoie să ajungi la un echilibru între anhedonie, pe de o parte, şi încrâncenare, agăţare, supra-investirea emoţională a dorinţelor, pe de celalată. Acest echilibru se atinge prin stategii de auto-reglare emoţională ce îţi permit să dobândeşti un anumit control dacă nu pe emoţii, cel puţin pe răspunsul tău comportamental, care ar fi bine să fie potrivit situaţiei şi, mai ales, pus într-o anumită perspectivă. Reacţiile automate, generate de o emoţie prea puternică, rareori iau în calcul contextul mai larg şi alte elemente din fundal. Focalizarea exclusivă pe un stimul sau o emoţie anulează perspectiva, aşa că răspunsul tău nu poate fi decât unul limitat, rigid, constrângător şi constrâns în acelaşi timp, care nu are nicio legătură cu libertatea de alegere.

Printre stategiile de auto-reglare cu efecte susţinute de dovezi empirice sunt şi câteva împrumutate din tradiţiile şi practicile budiste. Meditaţia şi atitudinea de tip mindful ajută la redobândirea perspectivei şi slăbirea ataşamentului excesiv atât faţă de lucruri materiale cât şi faţă de stări interne, gânduri, emoţii, atitudini, dorinţe. Am scris excesiv pentru că, după părerea mea profană :)) nici absenţa oricărui ataşament nu este de dorit, pentru că nu prea ştiu să existe motivaţie fără o minimă emoţie în spate sau relaţii cu alţi oameni lipsite de ataşament. Sunt sceptică în privinţa pustnicilor care s-au retras zeci de ani să mediteze pe un vârf de munte şi au refuzat ulterior orice contact social. La fel şi în privinţa celor care folosesc meditaţia şi atitudinea zen drept panaceu şi justificare pentru non-implicare şi indiferenţă la realităţile umane şi sociale de sub nasul lor. Practica meditativă este în primul rând un lucru cu tine însuţi, încercarea de a fi tu schimbarea pe care ţi-o doreşti în lume. Pe de altă parte, compasiunea şi dorinţa de a reduce suferinţa din lume te pot orienta spre acţiuni concrete şi comportamente specifice îndreptate spre ceilalţi şi spre societate. Există de exemplu călugări budişti „angajaţi”, adică implicaţi în diverse cauze ce transced planul strict al evoluţiei lor personale. Unul dintre aceştia este Bhikkhu Bodhi, pomenit în treacăt de Robert Wright, autorului unui curs despre care ţi-am mai vorbit, în cel de-al –II-lea Office Hours (un fel de program de audienţe în care profesorul răspunde întrebărilor puse de cursanţi pe forum) de la terminarea celor şase săptămâni de prelegeri. Promisese că revine asupra subiectului în Office Hours III, dar nu a făcut-o aşa că eu, fixată în nişte aşteptări destul de rigide, am căutat singură interviul pe care Bodhi i l-a acordat jurnalistului Joshua Eaton şi am ales acum nişte fragmente pe care să ţi le arăt şi ţie:

 I also was troubled by the way many Buddhists, while speaking eloquently about compassion, viewed the Dharma essentially as a path to inner peace and treated engagement with social and political matters as tangential to their practice. I came to feel that under the conditions of our time, it was necessary to translate such values as loving-kindness and compassion into concrete action in order to reduce the socially-created suffering that so many people today, less fortunate than ourselves, must face as a daily ordeal.

At the Conference on Engaged Buddhism the participants could be seen to fall roughly into two camps: a majority camp, made up of those who accepted the present structures of society and sought to use Buddhist teachings to enable people to function more effectively and peacefully within its contours; and a minority camp, made up of those who sought to draw from the Dharma a radical critique of the dominant social ethos and its institutions. I could see that, absent a sharp social critique, Buddhist practices could easily be used to justify and stabilize the status quo, becoming a reinforcement of consumer capitalism.

I have not made an extensive survey of the current American Buddhist scene, but I did attend the Conference on Engaged Buddhism, organized by the Zen Peacemakers in 2010. I learned much from this experience.

From what I could observe at the conference, a large number of Buddhists are attempting to draw upon principles intrinsic to the Dharma to deal with challenges we face in present-day society. Some, with scientific backgrounds, have been applying mindfulness and meditation practices to alleviate stress and psychological disturbances; others are using the Dharma to aid conflict resolution and still others are helping prisoners and soldiers gain access to Buddhist teachings; some are using Buddhist ethical principles as guideposts to wholesome business practices; others are working with troubled youth; and some are providing compassionate health care and guidance to the dying.

Asta înseamnă pentru mine echilibrul între detaşarea cu care este asociată în mod frecvent practica meditaţiei şi responsabilitate socială, între contemplare şi acţiune, între libertatea pozitivă şi cea negativă.

Până una alta, aştept şi ultima „ediţie” din Office Hours. Cea de-a patra! A patra după ce cursul s-a terminat, înţelegi? De fapt, este prima dată când asist la aşa ceva pe coursera, şi am ceva experienţă cu site-ul. În mod ironic, Robert Wright s-a ataşat atât de tare de curs încât nu prea se îndură să-i pună capăt. Pardon, pardon! A realizat importanţa împărtăşirii informaţiilor valoroase cu miile de „studenţi” înscrişi la cursul lui şi preferă să le răspundă în continuare la întrebări.