Câţiva centimentri contează (nu te gândi la ştii tu la ce!)

Richard Petty este autorul unor experimente care mi-au atras atenţia, doar urmează linia aia cu care deja te-am înnebunit (doar ştii că am fixaţii, nu?), a cogniţiei întrupate (yep, it’s happening again!). Subiecţii au ascultat o emisiune radio în căşti, într-un experiment care, credeau ei, verifica performanţele tehnice ale gadget-ului. O parte dintre ei au fost instruiţi să-şi mişte capul de jos în sus chipurile pentru a vedea dacă respectivele căşti sunt confortabile atunci când cineva se află în mişcare. Alţii şi-au mişcat capul de la stânga la dreapta, iar unii stat pe scaun normal, (aproape) nemişcaţi. La sfârşit toţi au fost întrebaţi, pe lângă cum li s-au părut căştile, şi în ce măsură au fost de acord cu emisiunea ascultată, ceva despre taxele universitare. Rezultatele au fost interesante: subiecţii din primul grup au fost mult mai convinşi decât ceilalţi de justeţea informaţiilor prezentate.

Adică mişcarea capului pe verticală le-a influenţat atitudinile? Cam aşa ceva. De ce? Păi când dai tu din cap aşa? (poate chiar acum?) Când eşti de acord cu ce auzi. Creierul percepe acţiunile tale motorii ca pe un semn de aprobare. Şi dacă în acelaşi timp ascultai o emisiune, aprobarea este asociată automat cu atitudinea ta favorabilă la adresa ideilor la care eşti expus. Normal că asta nu însemană că o asemenea manipulare te va face să devii brusc de acord cu ceva ce toată viaţa ai urât. Dar anumite idei, când nu ai nişte atitudini clare, deja formate, ţi-ar putea apărea mai atrăgătoare sub această subtilă şi neconştientizată influenţă.

După ce am citit studiul nemişcată (ca să evit măcar o sursă de distorsiune), mi-au venit în cap tot felul de gânduri (nemernicele astea cred că-mi confundă cortexul cu un motel, vin şi pleacă cum li se scoală, vor mic dejun la pat, bogat în glucoză, ba se mai şi împreunează cu neobrăzare, pentru că gândurile nu au obraz, formând asocieri şi conexiuni, coituri neurale pe care nu le pot împiedica şi de care mă declar nevinovată şi total iresponsabilă...adică ne-responsabilă). M-am gândit aşadar la cupluri şi la gesturile cauzate de diferenţele de înălţime între el ş ea. Dacă o diferenţă mare antrenează şi o uşoară modificare a atitudinilor unuia faţă de celălalt?

Să zicem că tu eşti mai înalt decât partenera ta. Când sunteţi împreună şi vorbiţi, cum stabiliţi contactul vizual? Ea se uită în sus spre tine, iar tu te uiţi în jos. Hait! Cu ce asociezi aceste expresii? Una exprimă admiraţie şi valorizare, cealaltă dispreţ şi desconsiderare. Mergând şi mai departe, femeile, în medie, sunt ceva mai scunde decât bărbaţii. Să fie înălţimea un factor ce a contribuit, de-a lungul secolelor, la discriminarea lor, (şi) pentru că bărbaţii le priveau, la propriu, de sus?

Există, la nivelul percepţiei sociale, un bias faţă de oamenii înalţi. Ei sunt văzuţi ca ceva mai competenţi decât cei mai scunzi, toate celelalte variabile fiind cât de cât egale. Un studiu publicat în 2004, cu un eşantion de 8500 de adulţi, a reliefat o corelaţie între înălţime şi succesul profesional. Persoanele mai înalte câştigă în general mai bine şi sunt preferate ca parteneri sociali de către ceilalţi. Preferinţele sunt de obicei inconştiente, ce şef ar recunoaşte (şi faţă de el) că-şi favorizează anumiţi angajaţi pentru că sunt mai înalţi? Pe de altă parte, atitudinea favorabilă faţă de oamenii înalţi poate deveni o profeţie auto-realizatoare, pentru că aceştia se vor simţi mai competenţi şi mai încrezători, dobândind sau dezvoltându-şi în timp trăsăturile ce le-au fost iniţial în mod exagerat atribuite.

Dacă eşti femeie şi eşti atrasă de bărbaţii înalţi, nu strică să te gândeşti în ce măsură proiectezi asupra acestora şi alte trăsături dezirabile. De asemenea, faptul că ei se vor uita la tine în jos se poate transforma într-o problemă. La fel şi dacă nu le poţi ajunge cu prăjina la nas. Dacă vrei să vă priviţi de la acelaşi nivel, ia în calcul alegerea unui partener de aceeaşi înălţime sau varianta de a purta tocuri sau picioroange tot timpul, inclusiv în casă. Iar când îţi urci partenerul pe un piedestal, construieşte-ţi unul şi ţie! (Conform unui studiu recent, cei care se simt idealizaţi de parteneri tind să înregistreze o satisfacţie mai scăzută în relaţie). Şi, ca să nu vă plictisiţi, mai aruncaţi-vă de acolo cu rândul, poate picaţi, cu puţin noroc, nu cu capul de caldarâm, ci unul în braţele celuilalt.

Articolul acesta poate fi citit şi ca o pledoarie pentru admiraţia reciprocă. Admiraţia este prezentată şi în cartea lui Gottman ca un principiu sau ingredient-cheie al relaţiilor fericite, în timp ce dispreţul este unul dintre călăreţii apocalipsei. Poate că admiraţia asta e influenţată şi de înălţime sau de ochi frumoşi, prin efectul de halou. Însă dincolo de tot ce o poate explica sau de cât obiectivă ar fi ea, cred că mai important este adjectivul ăla, „reciprocă”.

PS: sper că nu citeşti acum de pe telefon sau de pe tableta de pe birou, uitându-te în jos! Să nu ai probleme cu vertebrele cervicale! Spatele drept şi privirea la acelaşi nivel cu ecranul, te rog!