Ţi-am spus eu că de când cu cursurile de etică încep să văd dileme morale
peste tot? Nu că ar fi ceva surprinzător: ele chiar sunt peste tot, doar că devin vizibile atunci când, din diverse
motive, atenţia ta este îndreptată spre ele (la fel cum şi microbi sau fire de
praf sunt pretutindeni, însă rămân aproape invizibile pentru majoritatea, în
timp ce anumite structuri de personalitate – vezi Howard Hughes, jucat de Lenoardo di Caprio în Aviatorul- îşi organizează întreaga viaţă în jurul (evitării) minusculelor particule percepute drept extrem de ameninţătoare).
Am început să urmăresc un serial nou-nouţ, a cărui acţiune se petrece în
secţia de Neurologie a unui spital din Statele Unite. My
cup of tea, desigur. Un ceai savuros, din care am gustat deja o linguriţă
de Capgras, un strop de neglijare hemispaţială, o tumoră pe creier, un vârf de
demenţă, toate pe un fond de tulburare bipolară (în temerni vechi, tulburare maniaco-depresivă) de care suferă chiar
personajul principal, doctorul Catherine Black. Trecând peste prezentarea din
film adesea caricaturală a bolii (ceaiul acesta e destul de diluat), doctoriţa
noastră are episoade de depresie, ţinute sub control prin medicaţie, şi de
manie, mai puţin controlate prin medicaţie. Nu pentru că medicamentele nu ar fi
eficiente. Ci pentru că atunci nu prea le ia (se numeşte complianţă scăzută la
tratament). De ce nu le ia? Pentru că mania este
o stare subiectivă foarte placută. (De unde ştiu? Ei, ştiu şi gata!). Când eşti
în episod maniacal ai o energie senzaţională, te simţi în stare să muţi munţii
din loc, ba chiar eşti tu un mini-Mahomed la care vin munţii în pas alergător,
fără ca asta să se numească alunecare de teren. Nu prea îţi vine să înghiţi un
pumn de pastile care să facă fericirea şi energia astea să dispară, mai ales
dacă deja eşti în plină euforie şi iluzie de omnipotenţă. Aşa că nu le iei.
Problema e că pe lângă aceste stări subiective de extaz, sau chiar din cauza
lor, prezinţi un risc imens să iniţiezi tot felul de comportamente foarte
riscante: sex sălbatic cu necunoscuţi, altercaţii pe stradă, jocuri de noroc,
cumpărături exorbitante ce-ţi depăşesc posibilătile şi altele. Başca o serie de
halucinaţii şi idei delirante (de grandoare, de reformă, erotomaniace, mistice, de referinţă, de
relaţie- pentru cei familiarizaţi).
Acum, oamenii au dreptul la autonomie şi pot alege în general să refuze
tratamentul, deşi acest drept este limitat în cazurile în care discernământul
este (profund) afectat. E de discutat în ce măsură o persoană în episod maniacal
dispune de discernământ în acel moment. Probabil că nu. Asta nu înseamnă
totuşi că poate fi internată cu forţa sau obligată să ia medicamente, decât
dacă reprezintă un real pericol pentru alţii şi se arată agresivă. O soluţie
ceva mai nuanţată ar fi un fel de contract semnat de pacient într-un moment de
perfectă luciditate, prin care el îşi exprimă dorinţa de a primi sau nu
tratament când va suferi un viitor episod maniacal, stipulându-se şi limitele
acestui acord. (De exemplu: sunt de acord să fiu dusă cu salvarea la camera de
gardă de la Obregia dacă mă găsesc rudele jucând apartamentul la ruletă, nu şi
dacă sunt suprinsă în dormitor cu cinci bărbaţi).
Catherine Black nu îşi ia mereu tratamentul. Alta este însă dilema etică. Care, care? Cucu, cucu - o pasăre cu standarde morale îndoienice şi investiţie parentală redusă- ştii ce face cu ouăle! Bau! Ea este medic şi interacţionează zilnic cu pacienţi cărora le prescrie
medicamente, le pune un diagnostic şi ia decizii ale căror consecinţe se pot
traduce în termeni de viaţă şi moarte pentru aceştia. Nu a declarat nimănui
tulburarea de care suferă. Conducerea spitalului nu are cunoştinţă despre
tulburarea ei bipolară. În episodul 2, şeful de secţie cheamă întregul personal
într-o şedinţă generată de un incident cu urmări tragice: un neurochirug cu
vastă experienţă tocmai omorâse un pacient din
greşeală - el însuşi fusese
diagnosticat cu o tumoră cerebrală nedeclarată ce i-a afectat capacităţile
motorii, asftel că în timpul unei operaţii i-a alunecat mâna prin creierul pacientului de pe masă, iar acesta a
decedat. Pentru a preîntâmpina alte tragedii asemănătoare, şeful de secţie îi
avertizează pe toţi că au obligaţia
de a anunţa orice problemă de sănătate fizică sau mentală ce le-ar putea afecta
activitatea profesională. Mai mult, au datoria de a anunţa şi dacă au
suspiciuni că vreun coleg de-al lor se confruntă cu o asemenea situaţie şi nu
dezvăluie informaţiile respective.
Catherine tace mâlc. Îşi iubeşte profesia şi nu vrea să şi-o piardă. Mai
există însă cineva care s-a prins de ceea ce se întâmplă, un neurochirurg, dr.
Ian Brickman care...tace şi el. Ai putea să te întrebi dacă mai putem vorbi de
dileme morale în condiţiile în care regulile şi legile sunt clare. Ei bine, da,
putem vorbi liniştiţi în continuare, pentru că nu tot ce e legal e şi moral şi
nu tot ce e moral e şi legal. Poate că neurochirurgul are anumite valori
personale pe care le plasează mai presus de directivele conducerii spitalului. El
ştie că Catherine este unul dintre cei mai buni specialişti, până acum nu a
produs nici un incident major şi, judecând oarecum utilitarist, consideră că
avantajele păstrării ei în funcţie sunt mai mari decât dezavantajele. Din 100
de pacienţi pe care i-a avut ea, 95 au beneficiat de cele mai bune îngrijiri,
sănătatea şi calitatea vieţii lor înregistrând progrese reale. Ceilalţi cinci,
probabil trataţi în episod maniacal, au avut câte ceva de suferit, dar nu a
murit nimeni, nici nu se observă dizabilităţi majore. În aceste condiţii,
colegul ei s-ar putea simţi îndreptăţit să nu spună ceea ce se întâmplă,
considerând că este în avantajul
majorităţii pacienţilor şi ignorând acel principiu din medicină care zice „First do
not harm!”.
Doctorul Ian Bickman alege să tacă. Dar nu, nu printr-un raţionament de
tipul celui de mai sus, aia era într-un univers paralel în care dilemele etice
chiar sunt dileme etice şi oamenii şi cucii iau decizii raţionale, chiar în detrimentul
interesului personal (nu că ar fi fost şi cea mai potrivită decizie, dar măcar
ar fi avut o explicaţie ceva mai măgulitoare pentru natura umană). Ian Bickman
tace pentru că Catherine, atunci când e maniacală, face „nişte lucruri foarte
rele” care lui îi produc o mare plăcere (da, vorbeam de sex mai devreme; şi de ouţe).
Dincolo de dezbaterile etice, cam ăştia suntem (nu, tu nu! persoanele de faţă sau
din faţă se exclud! dar se poate şi să te întorci puţin cu spatele).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu