vineri, 9 mai 2014

2+2 =?

Imaginează-ţi că eşti chemat să participi la un experiment ce testează percepţia vizuală. Intri într-o încăpere unde se află alţi şapte participanţi, te aşezi la capătul mesei şi experimentatorul vă arată următoarea imagine:



Care dintre cele trei linii din dreapta este de aceeaşi lungime ca lina din stânga? Ce uşor, nu? Normal ca „c”! Da, normal! Dar să zicem că toţi ceilalţi şapte răspund înaintea ta, cu mare siguranţă, „a”. În aceste condiţii, sunt şanse ca atunci când vine rândul tău să te auzi spunând, fie hotărât, fie mai timid, „a”. Cum ajungi acolo? Sunt cel puţin trei mecanisme.

1. Da, vezi cu ochii tăi că „c” este de aceeaşi lungime. Nu ai nicio ezitare să răspunzi precum ceilalţi, este exact ceea ce ai perceput şi tu.

2. Nu mai eşti atât de sigur de răspunsul tău. Cum să se înşele chiar toţi şi tu să ai dreptate? Când ţi-ai făcut ultimul control la ochi? Ai consumat azi ceva substanţe? Din când în când ţi se întâmplă să vezi lucruri care nu există? Este totuşi vorba de şapte oameni ce par absolut normali, şi toţi au răspuns că „a”. Să fie ei toţi într-o mare iluzie şi doar tu să ai dreptate? Ai fost stresat în ultimul timp? Te freci la ochi şi te uiţi iar. Parcă parcă se mai estompează din diferenţă. Tot „c” pare a fi un răspuns mai potrivit, dar deja diferenţa nu mai e semnificativă. În fond, este aproape imposibil, logic vorbind, ca toţi ceilalţi să vadă prost. Înseamnă că „a” este răspunsul corect.

2. (da, tot 2, ce, e ceva în neregulă?) Eşti convins că ai dreptate şi ceilalţi au dat un răspuns greşit. Cu toate astea, nu vrei să ieşi în evidenţă şi să-i contrazici tu pe toţi. Preferi să spui ca ei şi gata.

Ai recunoscut faimosul experiment din 1951 al lui Solomon Asch, citat la fiecare curs de psihologie socială, capitolul „Influenţa socială. Conformism, complianţă şi obedienţă”. Cei şapte erau complici ai experimentatorului, iar singurul subiect răspundea ultimul la o serie de 18 sarcini precum cea prezentată. Complicii au răspuns incorect la 12 dintre imagini, iar subiecţii în medie au dat cel puţin un răspuns greşit din cele 12; o treime s-au conformat constant, iar 25% niciodată.

Cei care s-au conformat au făcut-o din una din raţiunile de mai sus, după cum a reieşit din explicaţiile furnizate de fiecare când au fost intervievaţi la finalul experimentului: câţiva (cei mai puţini, din fericire) au avut impresia că văd efectiv precum ceilalţi (distorsiune perceptivă), alţii au considerat că au ei o problemă şi că percepţiile lor trebuie să fie greşite (distorsiune cognitivă), iar alţii erau siguri că dau un răspuns greşit, dar au făcut-o la presiunea grupului, conştienţi că una cred şi alta declară (distorsiune acţională). Sigur, diferenţele acestea sunt interesante. Poate cea mai tulburătoare este cea perceptivă, când ajungi să vezi realitatea în mod distorsionat, întocmai ca în unele iluzii vizuale, cu menţiunea că filtrul care distorsionează, şi de care nu eşti conştient (prin urmare nici responsabil) este părerea sau percepţiile majorităţii. Nu ar trebui să ne mai surprindă, se ştie astăzi că aşteptările şi credinţele (implicite) influenţează ceea ce vedem. În celelalte două cazuri, subiecţii au considerat raţional sau oportun să adere la opiniile majorităţii. Indiferent însă de mecanismul prin care s-a ajuns la acest acord, rezultatele acestui experiment si ale replicărilor ulterioare evidenţiază presiunea (de multe ori normativă) pe care grupul o poate exercita asupra individului chiar în cazuri atât de evidente precum cazul de faţă – mai uită-te o dată, nu e evident răspunsul corect? cum, tu spui că e „b”? hm…mai că încep să te cred.

Manipulând ulterior unele variabile, s-au identificat şi factori care accentuează sau diminuează tendinţa spre conformism: prezenţa unui singur alt subiect ce „vede” corect scade conformismul până chiar la 5%, în timp ce prezentarea complicilor ca pe nişte experţi te face să fii şi mai uşor de acord cu ei, deoarece intervine şi obedienţa faţă de autoritate.

Este greu să luăm situaţia din laborator şi să o transpunem ca atare în viaţa reală, însă nu este nevoie de un spirit de observaţie peste medie ca să identifici conformismul şi obedienţa faţă de autoritate în fiecare zi, în grupurile sociale din care faci parte. De mic copil ţi se spune să asculţi de părinţi, de doamna educatoare, de învăţătoare, de profesor, de poliţist, de funcţionarii publici şi aşa mai departe. Desigur că legile şi regulile sunt necesare, iar anarhia nu est o alternativă. Însă şi supunerea fără discernământ şi obişnuinţa de a nu pune la îndoială temeiul regulilor şi obiceiurilor prezintă riscuri adesea la fel de mari, mai ales când le introiectezi şi nici nu-ţi mai trece prin cap că ar putea fi greşite. Iar când ştii că sunt greşite…e mai comod să taci din gură şi să acţionezi ca majoritatea, pentru că lipsa de conformism este frecvent sancţionată de societate şi de grup, însăşi excluderea fiind o consecinţă cu grele costuri psihologice.

În cazuri extreme, conformismul conduce la acceptarea oarbă a dogmelor şi ideologiilor specifice de exemplu unui regim dictatorial. Nu am prins mare lucru din perioada ceauşistă, dar părerea mea este că toţi membrii societăţii au avut partea lor de vină, derivată din lipsa de reacţie şi acceptarea situaţiei de fapt. Cum tendinţa spre conformism face parte din natura umană şi este, pe deasupra, întărită de sistemul educaţional şi social, nu sunt deloc încrezătoare că, în situaţii specifice şi cu propaganda de rigoare, istoria nu s-ar putea repeta. Pe de altă parte, nici un regim totalitar nu durează la nesfârşit, pentru că la un moment dat abuzurile depăşesc limita de toleranţă (regimul lui Ceauşescu devenise din ce în ce mai opresiv în ultimii ani dinaintea Revoluţiei, iar el probabil era orbit de putere şi de iluzia invulnerabilităţii) şi pentru că există şi o creştere a nivelului de conştientizare la nivelul percepţiei publice –imaginează-ţi de exemplu cum ar fi fost ca în secolele trecute întreaga societate să accepte în continuare sclavia, tortura sau privarea femeilor de dreptul la vot. Da, schimbările apar...de multe ori prin iniţiativa şi curajul unei minorităţi, iar tu, dacă ai preferat să stai, precaut, pe margine, te vei bucura totuşi de avantajele obţinute oarecum nemeritat. 

Experimentul lui Asch arată cum influenţa socială poate distorsiona cea mai elementară percepţie, ceea ce (nu mai) vedem cu ochii noştri. (Ce să mai vorbim de situaţiile ceva mai nuanţate sau mai ambigue, când este greu de la bun început să stabileşti ce este adevărat sau ce este corect?) În acest context, lumea creată de Orwell în 1984 nu este doar o distopie dusă la extrem şi ne putem imagina o lume posibilă în care citatele de mai jos devine realitate:

In the end the Party would announce that two and two made five, and you would have to believe it. It was inevitable that they should make that claim sooner or later: the logic of their position demanded it. Not merely the validity of experience, but the very existence of external reality, was tacitly denied by their philosophy. The heresy of heresies was common sense. And what was terrifying was not that they would kill you for thinking otherwise, but that they might be right. For, after all, how do we know that two and two make four? Or that the force of gravity works? Or that the past is unchangeable? If both the past and the external world exist only in the mind, and if the mind itself is controllable — what then?

Nazi theory indeed specifically denies that such a thing as "the truth" exists. … The implied objective of this line of thought is a nightmare world in which the Leader, or some ruling clique, controls not only the future but the past. If the Leader says of such and such an event, "It never happened" — well, it never happened. If he says that two and two are five — well, two and two are five. This prospect frightens me much more than bombs.


Chiar aşa, cât face 2+2 atunci când presiunea grupului este covârşitoare? Şi cum e cu Soarele? Se învârte în juru Pământului? Există un adevăr absolut? Cât mai contează astfel de “detalii” când te afli într-un context precum cel înfăţişat în următorul scurt metraj iranian? Nu cumva începi şi tu să crezi că 2+2 =5? În fond, există o ramură a filosofiei numită filosofia matematicii care tot dezbate fundamentele şi asumpţiile acestui domeniu. 



2 comentarii:

  1. Da ,lipsa de reactie, acceptarea regimului totalitar...Este usor de vorbit acum despre ce ar fi trebuit sa facem atunci, cand nu aveam informatii legate de luarile de pozitie ale unora mai curajosi sau care stiau mai multe decat omul de rand. Nu trebuie neglijata nici varsta diversilor subiecti, nici educatia si nici nivelul cultural. Prin educatie multi dintre noi acceptam dogmatic o realitate care ni se prezenta ca fiind singura acceptabila (ma refer aici la educatia din scoala, la toate nivelurile ei). Studiam cu infocare "socialismul stiintific" si "economia politica" pt. ca altfel nu luam examenele. Multora dintre noi ne venea greu sa le digeram, nu ne placeau dar eram obligati sa le invatam. In felul acesta apreciam mult mai mult literatura, spectacolele de muzica clasica, de teatru, filmele bune...Aceste orizonturi erau cat de largi isi dorea fiecare. Ne refugiam in ele si ne bucuram de ceea ce gaseam acolo. Erau si multe lucruri pe care nu le puteam face, desigur! Cand esti copil si traiesti asemenea vremuri accepti mai greu constrangerile si raspunsurile dogmatice. De aceea tu ai avut reactie, ti-a fost usor sa fugi sa il reclami pe Ceausescu pt. ca ti-a "furat-o" pe Mihaela. Aici am avut si noi o contributie: nu ne-am ferit de tine cand ne spuneam nemultumirile, le discutam de fata cu tine si de aceea stiai cine este vinovatul. Si bunicii au procedat la fel. Drept urmare, pe 21 decembrie 1989, cand treceam pe langa sediul Militiei, imi povesteai cum stii de la bunicul ca sigur "pica " Ceausescu! Ati ascultat impreuna "Europa Libera" si asta se spunea acolo!Trage singura concluzia!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, era usor, in fond cred ca nu pe mine m-ar fi saltat Militia daca ma auzeau :D

      Ștergere