My baby, you

Dupa discutiile despre vreme voi aborda un subiect mult mai serios, pentru a raspunde la o alta intrebare pe care mi-a adresat-o un cititor. Intrebarea este foarte buna, motiv pentru care am inclus-o in lista de ieri, mi-a inspirat lucrarea de control surpriza, iar acum, multumindu-i celui care s-a gandit la ea, public dialogul nostrul, alaturi de alte deliberari si reflectii personale.

Ce-ti mai fac nevestele de azi noapte? Ia spune-mi tu mie, la care dintre ele ai renuntat? Ce te-a afectat cel mai tare (ia o distanta de o luna), infidelitatea celei dintai sau neglienta celei de-a doua? Este foarte important sa stii sa inveti din greseli! Daca te-ai fript prima data cu supa (a uitat si aragazul aprins!), a doua oara ar trebui sa sufli si in iaurtul (de la sanul alteia). Cum era vorba aia…a doua greseala este o alegere? Si stim amandoi ca ai trecut deja prin asta, deci urmatoarea sotie in niciun caz nu trebuie sa fie…dezordonata! Da, ai citit bine: sunt sanse mari (demonstrate experimental) sa fii mai fericit alaturi de o partenera cam infidela (normal ca adjectivul suporta grade de comparatie, nu ma intreba cum ar fi la superlativul absolut) decat langa una imprastiata! O pereche de pantofi lasati in mijlocul casei iti va provoca mai multa furie si iritare decat o pereche de corpuri (dintre care cel putin unul deloc strain) inlantuite in patul conjugal- cat a costat salteaua?

De ce, doamne iarta-ma? (ma intrebi tu, facand ochii asa de mari incat mi-e teama ca o sa ma inghiti toata din priviri)

Pana una alta te iert doar eu ca pui intrebari copilaresti. Pai pentru ca vei gasi mai usor motive care sa justifice infidelitatea- raspund eu, din pozitia lumanarii (adica nu doar recomand exercitiile fizice, le fac la randul meu).

Ei, asta-i buna! Imposibil…De ce as rationaliza mai usor un pacat capital decat o neglijenta nesemnificactiva?

Pentru ca sistemul tau imunitar, cel psihologic,  are tot interesul sa te faca sa treci peste marea lovitura pe care ai primit-o cand ti-ai vazul nevasta cu altul in pat. In schimb, cand gasesti becul ala aprins in hol, psihicul tau nu recunoaste perfidul semnal de alarma si nu isi mobilizeaza anticorpii –rationalizarile, atribuirile cauzale eronate, explicatiile magice- care ar putea sa te calmeze si sa te faca sa se te simti mai bine. Stiu ca ti se pare ciudat, dar este foarte posibil sa iti revii mai repede in primul caz decat in cel de-al doilea. Mai tii minte cand te-a calcat masia pe trecerea de pietoni si ti-ai spart capul? Ce ai facut? Te-ai duci la spital, fireste, si ai urmat un tratament. Trei saptamani mai tarziu nu mai aveai nimic. Acum aminteste-ti te rog noaptea in care pe prietena ta a cam luat-o valul (ii place in apa) si ti-a produs niste urme destul de inestetice pe spate. Ce ai facut? Nimic, ai asteptat sa treaca singure, nu te dureau prea tare, nu se vedeau, nu ti s-a parut important sa te ocupi de ele. Dupa sase luni inca se mai vedeau! Exact asa se intampla si cu suferintele psihologice: nu le poti ignora pe cele intense, este musai sa le acorzi atentie si sa incerci sa te vindeci, aproape cu orice pret, sacrificand orice urma de luciditate sau de realism; in schimb, crezi ca micile neplaceri de zi cu zi trec repede si nu faci nimic. Exista un prag critic al durerii fizice sau psihologice pe care; daca suferinta nu atinge acel prag si nu devine insuportabila, astfel incat sa determine eforturi active de neutralizare, asistam la situatii paradoxale in care ranile grave, pline da sange si de puroi, se vindeca mai repede decat inocentele zgarieturi sau semne de pe gat. Mare greseala sa nu tii cont de acest fenomen! Iar sursa erorii sta, la urma urmei, in predictiile afective proaste pe care le facem cu totii.

De ce ne inselam atat de tare?

Te-am inselat eu pana acum? Sau tu pe mine? Nu e adevarat, informatiile scrise de mine vin din surse foarte credibile, articole peer reviewed publicate in reviste cotate ISI.

Nu, de ce ne inselam asa de mult cand facem predictii?

Aaa, pai am mai vorbit despre asta. Stii de ce nu suntem in stare sa prevedem consecintele emotionale ale evenimentelor? Pentru ca ne imaginam, gresit, ca exista o corelatie directa intre intensitatea (pozitiva, dar mai ales negativa!) emotiei resimtite in primul moment al impactului si durata acelei emotii in timp. Ne inchipuim ca rata de decrestere (the decay rate) a emotiei depinde de intensitatea ei initiala, la randul ei de multe ori exagerata anticipativ. Nu asa se intampla. Pentru ca intervine imunitatea psihologica. Gilbert (n-a murit) vorbeste despre paradoxul zonei beta: uneori ajungi mai repede din Bucuresti la Paris decat din Bucuresti la Botosani.

De ce?

A, nu! Gata! Pana aici! Nu te mai suport.

De ce?

O, Doamne! Incearca sa te privesti putin din exterior. Ca un martor. Sau macar sa iti analizezi propriile ganduri si procese cognitive. Intreaba-te, te rog, “De ce simt mereu nevoia asta sa o intreb pe Andreea de ce?”

Nu inteleg, spui tu, de data asta cu ochii mici-mici si stralucitori.

Cine intreaba tot timpul “de ce?”? zic si eu, bland, observand un inceput de lacrima in ochiul tau stang.

Eu!

Copiii! Si pe cine intreaba copiii mereu “de ce?”? Pe mama! Uita-te bine la mine acum! Nu sunt mami! Imi esti simpatic si pana la un anumit punct imi face o deosebita placere sa iti explic lucruri, sa iti spun povesti si tu sa imi sorbi cuvintele precum soarbe un bebe lapticul de la san. Insa exista un moment cand ala mic creste si trebuie intarcat, altfel relatia mama-copil devine nesanatoasa. La fel si in activitatea de cunoastere. Mama incurajeaza curiozitatea fiului ei si face eforturi extraordinare sa gaseasca raspunsuri adecvate, corecte si clare la intrebarea “de ce?” pe care o aude mai des decat orice alta expresie. Mai tarziu, copilul invata sa citeasca. Ba chiar, inainte de a citi, invata sa observe singur anumite fenomene din mediul inconjurator. Si, cu putin noroc, intelege ca poate descoperi singur ca pojghita de gheata de pe lac nu ii poate sustine greutatea daca ii vine ideea sa se dea cu sania chiar acolo. Da, poate afla asta fara sa o intrebe pe mami “de ce?” desi, in aceasta situatie, unii ar spune ca  ar fi totusi preferabil sa o faca. Revenind la relatia noastra: nu astepta sa te invat, eu sau altcineva, totul de la A la Z (nici macar eu nu am trecut de litera C!). Ti-am dat niste indicii, niste parghii pe care tu le poti folosi pentru a-ti extinde aria de cunostinte, in functie de nevoile si interesele tale, pe care numai tu le cunosti. Vrei sa stii mai multe despre affective forecasting? In loc sa ma intrebi “de ce?” cauta (si) pe cont propriu informatii relevante pe acest subiect. Vrei sa intelegi de ce emotiile puternice se pot diminua mai repede decat cele de o intensitate moderata? Articolul “The peculiar longevity of things not so bad” te va edifica mai bine decat mine. Ba chiar, e posibil sa iti doresti sa citesti mai mult pe aceeasi tema, ajungand, din articol in articol, in posesia unor informatii valoroase pe care eu nu le stiu acum. Stii cand voi fi cel mai fericita? Cand tu vei veni sa imi spui “Uite, Andreea, ce am aflat eu dintr-un articol publicat acum cateva zile…” iar eu te voi asculta (“Foarte interesant!”) si te voi intreba, la randul meu, “De ce?”. Atunci relatia noastra va fi una echilibrata si vom avea amandoi de invatat unul de la celalalt, facand schimb de informatii si, mai ales, de idei, intr-un spatiu al colaborarii si al dialogului constructiv, evitand totodata capcana unor competitii inutile.

M-am linistit si ai renuntat si tu la ideile tale de relatie (adica nu sunt nici mami, nici matusa, nici alta ruda de sange cu tine). Ce am spus acum nu se aplica insa singurului membru din familia mea care ma citeste, si anume chiar mama! Ei ii permit sa intretina in continuare astfel de fantezii. In care crede!- bineinteles, daca nu sunt adoptata si se teme sa mi-o spuna, anticipand incorect consecintele emotionale ale acestei lovituri, deoarece nu stie pana unde pot merge eu cu rationalizarile. De ce spun totusi fantezii? Pentru ca nu stim nimic cu certitudine! Daca infirmiera i-a adus un alt copil din greseala? Putem afla? Desigur ca nu- testele ADN sunt scumpe. Dar putem face altceva: sa ne comportam ca si cum am fi mama si fiica. Fara sa pariem insa pe asta.