A wrinkle in time

Să zicem că acum o lună ai acceptat să lucrezi cinci ore la introducerea unor date într-un program şi astăzi primeşti un mail prin care beneficiarul te întreabă ce sumă de bani să-ţi vireze în cont (nu aţi stabilit înainte).

Acum să ne imaginăm că astăzi primeşti un mail cu o propunere de colaborare din partea aceleiaşi firme; ţi se cere acelaşi lucru, să introduci date în program luna viitoare timp de cinci ore, doar că de data aceasta eşti întrebat de la început care este tariful dorit.

În mod normal pentru o sarcină identică ar trebui să ceri aceeaşi sumă, indiferent că e deja efectuată sau că urmează a fi. Nu aşa s-a întâmplat însă când cei 121 de participanţi implicaţi în cercetarea lui Gilbert şi Wilson au fost plasaţi într-una din cele două condiţii şi întrebaţi ce remuneraţie îşi doresc. Subiecţii care şi-au imaginat că vor introduce datele în viitor au cerut de două ori mai mulţi bani decât cei care s-au gândit că au terminat deja treaba şi acum au de fixat preţul.

Într-un alt experiment din acelaşi studiu, jumătate din participanţi au primit situaţia ipotetică în care acum o săptămână un vecin i-a ajutat să mute nişte obiecte de mobilier, iar acum vor să-şi exprime recunoştinţa cumpărându-i o sticlă de vin. Cealaltă jumătate a avut aceeaşi poveste, doar că şi-au imaginat-o în viitor: peste o săptămână îl vor ruga pe un vecin să-i ajute la căratul mobilei şi vor alege o sticlă de vin în semn de mulţumire. Din nou, majoritatea au ales un vin mai de calitate când întâmplarea era plasată în viitor.

Tiparul s-a repetat şi în scenarii cu evenimente negative, de exemplu stabilirea unor compensaţii pentru victima unui accident de maşină care a avut loc în urmă cu şase luni sau care se va întâmpla, în condiţii identice, peste şase luni. Suma de bani considerată legitimă pentru accidentul din viitor a fost cu 42% mai mare decât cea solicitată pentru cel din trecut.

De ce mi s-au părut interesante aceste experimente? Pentru că ne atrag atenţia asupra unui lucru pe care tindem să îl uităm sau de care chiar nu suntem conştienţi: viitorul este mai preţios, mai valoros decât trecutul. Şi este firesc să fie aşa, în fond nu poţi schimba sau influenţa ceea ce deja s-a întâmplat, dar poţi, din prezent, să iei unele decizii şi să întreprinzi anumite acţiuni care se vor reflecta, cu puţin noroc, în calitatea vieţii tale viitoare.

Spuneam însă că adesea uiţi asta şi te consideri un fel de prizonier al unui trecut pe care nu l-ai acceptat şi cu care încă te lupţi. Unii ajung chiar la terapii centrate pe analizarea trecutului şi disecarea relaţiilor cu persoanele de ataşament din copilărie, chipurile pentru a găsi aşa-zisele cauze ale nefericirii şi modului disfuncţional de a-şi trăi viaţa în prezent. Nu recomand aceste forme de terapie. Mi se par regresive. Dacă eşti interesat de evoluţie, vei investi în schimb în viitor. Consideri că ai nevoie de un terapeut? Caută unul interesat mai mult de ceea ce poţi face acum şi mâine în loc de ceea ce ai făcut când aveai doi-trei ani. Nu vreau să spun că nu are nici un rost să dai un sens (adaptativ) trecutului, dar focalizarea excesivă pe ceea ce a fost nu te va ajuta prea mult să te simţi mai bine astăzi, ba dimpotrivă, mai ales dacă eşti tentat să găseşti acolo ţapi ispăşitori şi justificări pentru ceea ce nu merge bine acum. 

Sunt de acord că ar fi un lucru bun şi util să-ţi aminteşti cum ai ajuns în anumite situaţii grele, dar doar atunci când ai ce învăţa din această analiză, în sensul de a înţelege cum ai contribuit la evenimente şi ce decizii proaste ai luat, poate chiar şi de a contempla alternativele sau şansele pe care le-ai avut şi le-ai irosit. Da, ar fi util, cu condiţia să nu transformi acest exerciţiu într-un prilej de a reveni iar şi iar asupra unor întâmplări dureroase şi de a nutri aceleaşi gânduri sterile cum ar fi „De ce mi s-a întâmplat mie?”, „De ce nu am fost în stare să fac altfel?” sau „Ce bine ar fi fost dacă procedam altfel şi ce rău e acum!”. Încearcă să reformulezi şi astfel ocaziile de ruminaţii devin oportunităţi de învăţare şi de schimbare: „Există riscul să repet aceleaşi greşeli şi dacă da, cum pot evita asta?” „Nu cumva sunt pe cale să acţionez din nou ca în trecut? Ce s-a întâmplat atunci? Dacă mâine vreau să se întâmple ceva diferit, oare ce ar trebui să aleg acum?”.

Remarcă te rog că m-am referit la analizarea acelor evenimente relevante pentru prezent şi viitor. Poţi extrage nişte „lecţii” din deciziile tale proaste din trecut, dar mă îndoiesc că rememorarea (sau inventarea?) unor incidente de la trei, cinci, chiar şi 14 ani mai poate servi la mare lucru. Şi nici circumstanţele externe sau episoadele nefericite care au fost dincolo de controlul tău (ca aproape tot ce s-a întâmplat în copilăria mică). Dacă vrei totuşi să înveţi şi de acolo ceva, concentrează-te nu pe înlănţuirea respectivelor evenimente, ci pe reacţia ta la ele, astfel încât data viitoare, în circumstanţe asemănătoare, să ai o mare libertate de a-ţi modela răspunsul emoţional şi comportamental.

Lowenstein, în „Utility from Memory amd Anticipation”, descrie foarte frumos felul în care te poţi raporta la eurile tale din trecut, dar mai ales la cele din viitor:

Our relationship to past selves is like that toward other people who care about us, but whose behaviour we cannot influence. At the same time, however, our current self plays the role of past for future selves, so that, caring about how our present will be presented as memory to future selves, we may take actions in the present to alter the memories that the future has to draw upon.

O mare parte din suferinţa psihologică vine din cauza unor concepţii rigide despre cum ar trebui să fie realitatea sau, şi mai rău, despre cum ar fi trebuit să fi fost ea. Trăieşti în trecut dacă nici până acum nu ai reuşit să faci pace cu el sau te agăţi de ceva ce nu (mai) există. Mă întreb dacă nu e şi aici, ca şi în cazul vizualizării propăvăduite de diverşi specialişti în legea atracţiei, un fel de gândire magică: ai impresia sau speranţa că ducându-te din nou şi din nou în trecut la un moment dat îl vei modifica sau vei afla nu ştiu ce mare răspuns transfigurator? Şi în timp ce tu eşti înţepenit acolo, ai idee cine şi cum (îţi) mai trăieşte prezentul?

Nu poţi accepta trecutul, poate nici prezentul decât dacă admiţi că dorinţele şi aşteptările tale sunt atât şi nimic altceva: dorinţe şi aşteptări. Nu realitate! Sigur, unele dintre ele se pot materializa, iar tu vei face tot ceea ce depinde de tine pentru asta. Altele însă nu se vor împlini, iar tu rişti să simţi frustrat şi nefericit pentru că ai substituit realitatea cu imaginea din capul tău despre cum trebuie să stea lucrurile. Îmi pare rău, vestea proastă este că lucrurile nu stau în poziţia în care vrei tu, cum vrei tu şi când vrei tu. Vestea bună este că cu cât înţelegi mai repede şi mai profund asta cu atât suferinţa se va diminua pentru că vei renunţa să te lupţi cu morile de vânt atunci când nu obţii ceea ce îţi doreşti. Fred Luskin vorbeşte aici despre iertare ca puterea de a face pace cu cuvântul „Nu” şi ca abilitatea de a fi rezilient când realitatea nu corespunde dorinţelor şi aşteptărilor tale:

Spuneam la început că viitorul este mai preţios decât trecutul pentru că asupra lui ai un anumit control şi îl poţi într-o anumită măsura modela. Atenţie însă, doar într-o anumită măsură, care uneori este mai mică, alteori mai mare, în funcţie de evenimentele externe care intervin şi care se întâmplă în ciuda eforturilor şi dorinţelor tale. Este posibil ca nici viitorul să nu corespundă aşteptărilor, de fapt este chiar inevitabil şi sigur că aşa va fi cel puţin în unele privinţe. Din nou, concepţiile rigide despre cum trebuie şi cum vrei tu să fie viaţa ar fi bine să fie abandonate. Dincolo de asta, există o grămadă de lucruri pe care le poţi face. Lucrurile care ţin de tine. Cam atât! De fapt, ce ţi-ai putea dori mai mult?