Yes, how many times can a man turn his head/ Pretending he just doesn't see?

Hai să mai facem şi noi nişte scenarii.

Victor şi Vasile sunt colegi de facultate, au de predat un eseu pentru curs, iar termenul este strict, în general nu se admit întârzieri. Nu au reuşit să-l termine, riscă să pice examenul şi să piardă locurile bugetate. Profesorul îi spune lui Victor că-i poate da o amânare de 48 de ore, dar cu Vasile nici nu vrea să discute. Nu oferă explicaţii pentru gestul său.

Roxana şi Camelia sunt colege de birou pe aceeaşi funcţie. Tocmai au finalizat un proiect important, pentru care şi-au împărţit sarcinile în mod egal. Şeful e mulţumit şi le acordă o primă: 1000 de RON Roxanei, 1200 Cameliei. Explicaţia pe care o dă nu stă în picioare, prin firmă se zvoneşte doar că are o slăbiciune pentru Camelia, dar nu există nici un fel de relaţie nepotrivită între ei.

Într-un week-end, după o victorie, jucătorii unei echipe de de fotbal au fost surprinşi beţi într-un bar, incident ce a ajuns şi în tabloide. Antrenorul îi cheamă la o şedinţă şi îi anunţă că a decis să îl transfere pe portar pentru a da un exemplu. Restul sunt rugaţi doar să aibă grijă pe viitor să nu se mai repete povestea.

Directorul unei firme se trezeşte într-o dimineaţă cam prost dispus că nu-i ajung banii să stea toată vara în Thailanda şi îi vine ideea să facă enconomii la curent, aşa că instaurează o nouă regulă: de mâine nimeni nu mai are voie să dea drumul la aerul condiţionat. Un şef de departament îi scrie indignat că măsura nu este corectă şi ar putea afecta negativ performanţa. Directorul îi răspunde doar atât: „Măsura asta nu e valabilă pentru dumneavoastră, puteţi folosi în continuare AC-ul”. Şeful de departament nu mai răspunde şi face întocmai, având grijă să stea mai mult încuiat în birou pentru ca ceilalţi să nu-şi dea seama că la el merge aerul.

Ce au în comun scenariile? Da, în toate asistăm la câte o nedreptate, adică nişte avantaje au fost acordate nelegitim anumitor persoane, în detrimentul altora. Mă întrebi ce este dreptatea? În nici un caz o proprietate a universului sau un instrument al justiţiei divine- menţiune pentru cei care încă nu au renunţat la credinţa într-o lume dreaptă. Universul nu este drept prin el însuşi, dar cumva lumea încearcă să fie astfel, pentru că oamenii trăiesc în grupuri şi instituie norme sociale, reguli şi legi prin care drepturile individului să fie respectate. În ce măsură reuşesc este altă discuţie. Nu este mereu evident ce înseamnă o măsură dreaptă, în filozofia politică şi în etică există mai multe teorii şi prea puţin consens. Cu toate astea pare a exista în mintea noastră, care nu este tabula rasa, un simţ înnăscut al dreptăţii şi o preferinţă pentru aceasta, un simţ care de multe ori (dar nu întotdeauna) funcţionează ca un fel de compas moral intern ce te avertizează că ceva este drept sau nedrept, corect sau incorect.

Putem porni de la o definiţie de lucru dată de Aristotel în Etica Nicomahică:

Acţiunea dreaptă reprezintă poziţia intermediară între a comite nedreptatea şi a o suporta, una constând în a avea mai mult, alta în a avea mai puţin decât trebuie. Dreptatea este un fel de medietate, dar nu în maniera celorlalte virtuţi, ci în sensul că ea deţine poziţia intermediară, pe când nedreptatea ocupă extremele. În afară de asta, dreptatea este dispoziţia morală datorită căreia numim drept omul capabil să înfăptuiască în mod deliberat ceea ce este drept şi să opereze o justă distribuire fie între el şi altcineva, fie între alte două persoane, astfel încât din ceea ce este de dorit să nu-şi atribuie sieşi mai mult şi altora mai puţin (şi invers, din ceea ce este dăunător), ci să respecte egalitatea proporţională şi să procedeze la fel şi când este vorba de alte două persoane.

Nimănui nu-i place să fie nedreptăţit. Când se întâmplă asta reacţia este în general una vehementă, poate chiar disproporţionată în raport cu nedreptatea comisă, dar este de înţeles pentru că moştenim creierul limbic al vânătorilor-culegători pentru care a-şi asigura accesul la resurse era o chestiune de viaţă şi de moarte. În general dreptate nu înseamnă lipsa ierarhiilor şi egalitate perfectă la nivel de resurse (nici măcar socialismul nu merge chiar atât de departe), pe de altă parte inegalităţile economice foarte accentuate sunt o formă de nedreptate socială. Dacă insişti să mă întrebi ce înseamnă totuşi distribuţie echitabilă a resurselor şi avantajelor...depăşeşte scopul acestui articol, găseşti câte ceva în vreo două mai vechi, unul despre teoria lui Rawls despre meritul moral, celălalt despre Nagel şi norocul moral.

Dacă te mai uiţi o dată peste definiţia lui Aristotel înţelegi că din punct de vedere moral este incorect să accepţi un beneficiu mai mare cel puţin atunci când, în aceleaşi circumstanţe, altcineva este dezavantajat şi primeşte mai puţin decât tine. Din punct de vedere psihologic lucrurile sunt însă mai complicate, principiul sau valoarea dreptăţii ciocnindu-se de interesul personal. Atât de complicate sunt încât uneori nici nu mai percepi faptul că eşti într-o situaţie de favoritism sau de supra-compensaţie.

Cum ajungi să crezi că de fapt nu este nimic în neregulă în a fi favorizat? Păi printr-o multitudine de mecanisme ce ţin de reducerea disonanţei cognitive cu ajutorul raţionalizării. De exemplu, eroarea fundamentală de atribuire: Victor se va gândi că el a întârziat predarea lucrării din cauza circumstanţelor, în timp ce Vasile este leneş prin natura sa, deci profesorul a procedat corect să-i acorde doar lui o prelungire. Camelia îşi va aminti selectiv cum şi-a împărţit sarcinile cu colega sa şi va reconstrui trecutul astfel încât să se potrivească cu credinţa că ea a muncit totuşi ceva mai mult. Jucătorii care au scăpat cu basma curată vor recurge la învinovăţirea victimei (portarul parcă a băut totuşi mai mult decât ei) şi la delegarea responsabilităţii către autoritate (ştie antrenorul de ce a procedat aşa, doar nu o să-i cerem socoteală, dacă rămânem şi noi fără post?). Şeful de departament îşi va spune că el are o poziţie cheie în firmă şi directorul general nu a făcut decât să-i recunoască meritele deosebite prin excepţia pe care a făcut-o pentru el. De altfel cam de fiecare dată când suntem într-o situaţie de supra-compensaţie există tendinţa sau riscul de a ne simţi îndreptăţiţi să fim avantajaţi. Este sentimentul care în engleză se numeşte „entitlement” (the feeling or belief that you deserve to be given something, such as special privileges) şi pentru care limba română nu are un echivalent care să cuprindă toate nuanţele.

În 2010 cea mai mare pensie specială din România era de 37 000 RON, în condiţiile în care pensia medie lunară se situa undeva la 750 RON. Ai auzit de vreun beneficiar al acestei sume cât 50 de pensii normale care să considere diferenţa nejustificată şi eventual să redirecţioneze o parte din pensia lui către cei care au o pensie nici măcar medie, ci minimă (350 RON)? Eu nu ştiu, dar mi-ar plăcea să existe. Probabil izolat chiar sunt cazuri. Nu te repezi totuşi să îi judeci prea aspru pe cei are nu o fac. În locul lor aproape oricine ar proceda identic, convingându-se (am văzut cum) că merită fiecate leu din cei 37 000.

Ignoranţa strategică contribuie la acceptarea privilegiilor concomitent cu menţinerea unei conştiinţe împăcate. Dacă bănuiesc că aş putea afla ceva ce mi-ar zdruncina credinţa că eu merit un avantaj pe când altcineva nu…păi atunci încerc să nu aflu. Nu scormonesc, zic saru’mâna şi nu mă mai interesează. O bună parte din inteligenţă poate fi investită în ignoranţă, atunci când nevoia de iluzie este profundă, spunea romancierul Saul Bellow.

Nu e greu, mai ales când decizia a aparţinut unei autorităţi ce a împărţit avantajele după cum a crezut de cuviinţă. Aş avea vreun motiv sau vreun interes să o chestionez şi să o pun la îndoială câtă vreme mie îmi este cald şi bine? A avut motivele ei...şi prefer să nu le ştiu, ce mă fac dacă nu îmi vor părea credibile şi legitime? Prefer să nu ştiu nici cum trăieşte cineva dintr-o pensie de 350 de RON. Revenind la scenarii, Victor probabil nu va sta la discuţii prelungite cu Vasile, mai bine să nu afle ce s-a întâmplat de acesta nu a predat eseul la timp şi să mizeze în continuare pe supoziţia că Vasile, spre deosebire de el, este leneş. Colegii de echipă nu l-au căutat pe portar să-l întrebe ce s-a întâmplat mai exact de a fost transferat. Iar şeful de departament stă închis îm bitou, gândind că e de preferat ca ceilalţi să nu afle că directorul a făcut o excepţie pentru el de la regula cu aerul condiţionat.

Politica salariilor confidenţiale favorizează ignoranţa strategică în detrimentul transparenţei. Nu toţi angajaţii agreează această practică. Sau cel puţin nu cei care bănuiesc că sunt dezavantajaţi. Cei care au salariile cele mai mari în schimb se bucură că lucrurile stau aşa şi nu doar că nu ar vrea ca ceilalţi să le afle veniturile, dar preferă să nu ştie ei înşişi cât câştigă cei de pe poziţiile inferioare.

Ignoranţa te scapă de acţiuni ce ar sprijini dreptatea, dar nu şi interesul tău personal. Cu cât e mai uşor să ignori, cu atât mai mult vei accepta privilegiile. Poate ştii exemplul creat, într-un alt context, de filosoful Peter Singer. Te îndrepţi spre serviciu îmbrăcat în noul costum Armani de 1000 de euro când observi un copil ce a căzut în lac şi e pe punctul de a se îneca sub ochii tăi. Tu ştii să înoţi. Ai ezita să sari în apă să-l salvezi pentru că te gândeşti că-ţi vei strica costumul? Mă îndoiesc că i-ar trece cuiva asta prin cap într-un asemenea moment. În acelaşi timp însă la fiecare 10 secunde undeva pe această planetă un copil moare de foame şi o sumă modică din partea ta l-ar putea salva. Situaţiile sunt asemănătoare în esenţa lor, dar răspunsurile total diferite. De ce? Printre altele pentru că este mult mai uşor să ignori ceea ce se întâmplă în Africa decât ceea ce se întâmplă la doi paşi. Un alt factor ar fi chiar diferenţa dintre empatie şi compasiune, despre care am vorbit ieri: empatia te impulsionează să-l salvezi pe primul copil de la înec, dar e mai puţin eficientă decât compasiunea când e vorba de un copil pe care nu îl vezi şi care nu-ţi trezeşte emoţii la fel de puternice.

Un studiu recent arată cum în creier se activează arii diferite atunci când suntem avantajaţi şi privilegiaţi faţă de situaţiile când suntem dezavantajaţi sau când fiecare primeşte suma corectă (s-a folosit jocul dictatorului ca sarcină experimentală). Interesant, dar nu surprinzător, este că se aprind zonele din sistemul dopaminergic care reacţionează la recompense. O dovadă în plus că avantajul nedrept este reconfigurat în termeni de recompensă, de merit şi de îndreptăţire:

These results add to the discussion about the degree to which humans are sensitive to the outcomes of others as compared to themselves. While it is very clear that humans care about others’ outcomes, they are also more interested in their own outcomes than those of others, and when sensitivity to others’ outcomes may result in a drop in one’s own outcome, people prefer not to have that knowledge. (…)Our behavioral results clearly showed that people were motivated not to reject or protest overcompensated offers. Importantly, from the brain analysis, the approval response to the overcompensated offers was found to be triggered by the reward related brain circuit consisted of the left caudate, right cingulate gyrus, and right thalamus. Thus here, too, it is reasonable to argue that the brain might have internalized the overcompensated offers as rewards.

Avem deci un creier care percepe avantajele, fie ele şi nedrepte, ca pe ceva plăcut, recompensator. Să nu uităm însă că acest creier este şi plastic şi în timp poate fi determinat să se activeze diferit, atunci când întărim un alt răspuns, de exemplu alegând conştient să acţionăm în concordanţă cu valoarea dreptăţii. De ce am face-o? Pe de o parte chiar din pragmatism, pentru că putem să ne aflăm oricând de cealaltă parte a baricadei şi nu ne-ar plăcea ca cineva, atunci când este favorizat, să nu aibă nici cea mai mică urmă de îndoială că e corect ceea ce se întâmplă. Pe de altă parte pentru că am avea satisfacţia de a transpune o valoare într-un comportament concret. Şi nu în ultimul rând pentru că la o reflecţie mai profundă disonanţa cognitivă se instalează şi ne dăm seama că în realitate privilegiile văzute drept recompense sunt de fapt doar nişte avantaje nedrepte, de multe ori obţinute în detrimentul altora.

PS: Nu sugerez nici că ar fi bine să pici în extrema cealaltă şi să te îndoieşti nevrotic de absolut orice avantaj sau lucru frumos care ţi se întâmplă. Există în viaţă şi nişte sfere în care noţiunea de merit este secundară. Una dintre aceste sfere este recunoştinţa.

Gratitude stems from the perception of a positive personal outcome not necessarily deserved or earned, that is due to the actions of another person. Gratitude has been defined as “the willingness to recognize the unearned increments of value in one’s experience”  de aici.

O altă sferă ar fi, zic şi eu, iubirea…unde, deşi frecvente şi aparent rezonabile, expresiile de genul „nu merit dragostea ta” sau „mi-ai câştigat dragostea” se dovedesc futile şi chiar absurde.